Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. (o metanie)
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale. (o metanie)
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin (o metanie)
L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi în simboluri. Dar acestea nu-mi dădeau nici pace, nici dragoste.
Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi că este posibil să-L întâlneşti pe Dumnezeu cu adevărat în rugăciune. Atunci, cu multă răbdare, m-am aşezat pe treabă. Astfel, am înţeles, puţin câte puţin, că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, lăsându-mă umplut de iubirea Lui, inima mea se va deschide celorlalţi.
Am înţeles că iubirea este comuniune cu Dumnezeu şi cu cel de lângă tine. Şi că fără această comuniune lumea nu este decât tristeţe, ruşine, dezolare, masacre.
Numai dacă va voi să trăiască în această iubire, lumea va cunoaşte viaţa veşnică.
(Pr. Stăniloae, Întâlnirea cu Dumnezeu)
Apelul Părintelui Iustin Pîrvu către toţi iubitorii de Hristos: Este vremea muceniciei! (Fragment)
Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei” (Apoc. 13:16-17).
Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.
Când tu şi eu şi el şi fiecare
La rugăciune ne plecăm, în gândul nostru,
Când cerem multe, dar puţin : „ Iertare!”
Vorbim cu Tatăl meu, cu-al tău sau cu al Nostru?!?
Iar dacă-i Tatăl Nostru – suntem fraţi, fireşte!
Fraţi de ţărână şi-ndumnezeire!
Acelaşi lut şi-aceeaşi taină ne uneşte:
Toţi din iubire-am fost lăsaţi, pentru iubire!
Dar noi, cu-a noastră veche cerbicie,
Ne desfiem, sinucigaş, de tot înaltul…
Deşi egali întru nimicnicie,
E unul mai ţărână decât altul !
Ne înălţăm, ieşim din ale firii,
Ieşim viclean de la frăţeasca cină,
Vrăjmaşi apoi, pârâm lipsa iubirii
Şi-ntotdeauna-i celălalt de vină!...
Când, lacomi de păcat, ca orice om,
Uitând că vine ultima strigare,
Luăm al vrajbei măr din vechiul pom -
Mai este vreo nădejde de iertare?!?
Când, viermănoşi şi colcăind de ură,
Ne credem drepţi şi vrem dreptatea noastră,
Când ne rugăm şi blestemăm cu-aceeaşi gură –
Cui trebuie îngenuncherea noastră?!?
Iată cum ni se “serveşte” prăjiturica, ambalata in staniol si in plastic frumos colorat, ca sa ne ia ochii si sa ne abata atentia de la pericolul adevarat al implantarii microcipurilor, catre care ne indreptam, prin justificari de genul: siguranta alimentara, misiuni de recuperare a supravietuitorilor accidentelor, de recuperare a animalelor furate/pierdute, a celor dragi rapiti sau rataciti, de detectare rapida a bolilor si a riscurilor medicale etc…
Conform site-ului oficial http://www.digitalangel.com, Digital Angel este un dezvoltator de top in domeniul tehnologiei GPS (global positioning satellite) si RFID (radio frequency identification). Inca din 1945, Digital Angels produce microcipuri RFID pentru milioane de animale din lumea intreaga, ajutand la identificarea lor in cazul in care ar fi fost furate sau pierdute.
Am citit azi un articol pe blogul Ortodoxie şi Viaţă, şi deşi mai este destul timp până pe 16 aprilie, ziua în care cei trei au plecat la Domnul, m-a impresionat foarte mult istorisirea şi nu am putut să aştept până atunci.
“In anul 1993, in noaptea de Pasti, manastirea Optina Ii aducea lui Hristos cativa parinti, ucisi de un satanist. Acesti noi sfinti mucenici puteau fi fratii nostri, prietenii nostri, cunoscutii nostri.” *
In ziua de 16 aprilie 1993, in dimineata Invierii Domnului, dupa Sfanta Liturghie, calugarii Trofin si Ferapont au primit binecuvantare sa traga clopotele. Curtea era deja pustie, aproape toti pelerinii plecasera. Acesta a fost momentul in care ucigasul, un satanist, i-a injunghiat pe la spate pe cei doi monahi. In acele momente, ieromonahul Vasile se indrepta catre portile care deschid drumul catre schitul Optina, ca sa spovedeasca. Probabil, auzind ca bataile clopotului s-au interupt brusc, s-a indreptat catre clopotnita si, la scurta vreme, a fost de asemenea injunghiat pe la spate. Ucigasul a fugit apoi, aruncand mantaua soldateasca cu acte straine si cutitul facut cu mana sa, lung de 60 cm si pe care gravase numerele 666 si inscriptia “satana”. Cei trei calugari fusesera ucisi doar pentru faptul ca alesesera sa Il slujeasca pe Hristos, pe cale monahala!
Fondul sonor şi comentariul parcă sunt luate din filmele horror, dar totuşi e bine, este un început. Mă bucur că au dat pe post cuvintele acelui tânăr: Aceste cip-uri îngrădesc libertatea cetăţenilor, deci nu mi se pare ceva normal. Poporul ăsta e ţinut în dobitocire. Mai întâi au introdus animalelor, deci vitele au la noi cip-uri, şi urmează şi oamenilor. Dar nu înţeleg de ce…
În seara asta am făcut o scurtă analiză a celor mai citite articole din ultimele trei zile de pe blogul meu şi am constatat câteva lucruri interesante.
Dintr-un total de 42 de articole accesate între 26-28 ianuarie, cele 11 articole scrise sau postate în urma Apelului Părintelui Iustin, în legătură cu paşapoartele, buletinele electronice etc. au avut o pondere de 80% în total accesări. Restul de 31 de articole, despre muzică, rugăciune, dragoste, sfaturi din vieţile sfinţilor etc. au adus doar 20% din traficul total în aceste 3 zile.
În legătură cu opiniile exprimate în dezbateri publice şi pe diferite site-uri referitoare la problema paşapoartelor biometrice, precizăm următoarele:
Biserica Ortodoxă Română nu aprobă iniţiative particulare şi de grup, fără consultarea şi binecuvântarea ierarhului locului, care provoacă mai mult tulburare, decât să clarifice problema.
În vederea formulării unui punct de vedere oficial în cadrul şedinţei Sfântului Sinod din zilele de 25-26 februarie 2009, Patriarhia Română a solicitat Direcţiei Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor lămuriri privitoare la paşapoartele biometrice şi în ce măsură datele cuprinse în acestea nu aduc atingere libertăţii şi demnităţii persoanelor umane.
Să se-nalţe Crucea să ne-nstâlpnicească
întru bucuria sfintei Învieri.
Să se-nalţe glasul şi să proslăvească
veşnica durere, dorul de tăceri.
Să se-nalţe mintea întru ceruri sfinte,
haruri peste haruri, zbor de heruvimi.
Să se-nalţe viaţa, daruri peste daruri,
milostenii sfinte, cânt de serafimi.
Înălţarea Crucii, bucuria jertfei,
munţi de sfinte moaşte, moarte de martir!
Nu vă fie frică, au călcat pe moarte,
prin tăria crucii peste cimitir!
de Pr. Ioan Şişmanian – “Lumea Monahilor”, nr.12/2008
„Scumpă Norica, tu îmi ceri câteva sfaturi pe care eu cu dragoste ţi le dau. Tu fă-ţi educaţia creştină în familie. Învaţă-te să fii o gospodină cât mai bună, trăieşte o viaţă de mare curăţenie, fă fapte bune şi iubeşte mult, tot ce este creatură a lui Dumnezeu. Simplifică-ţi viaţa cât mai mult, întotdeauna mulţumeşte-te cu puţin, învaţă-te a te jertfi pe tine însuţi pentru binele aproapelui. Fă bine ori de câte ori se iveşte prilejul.
Norica, învaţă-te a medita, trăieşte o viaţă de rugăciune. Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te poţi ruga cu adevărat, cu adevărat ai realizat pacea, fericirea. (…) Viaţa aceasta este cu totul trecătoare. Şi tot ceea ce e legat de ea este trecător. Să ne zidim sufletele, să le întărim cu virtuţile creştineşti, nu pentru viaţa aceasta, ci pentru cea viitoare. Patria noastră cea sfântă şi veşnică, unde ne vom regăsi cu toţii după moarte, este Cerul. Să stăruim ca în viaţa aceasta să ne învrednicim prin faptele, vorbele, atitudinea şi gândurile noastre, de Cer. Read the rest of this entry »
Ne rugăm în diferite momente din cursul unei zile. Fie dimineaţa, când ne trezim, fie la începutul şi sfârşitul mesei şi al muncii zilnice sau seara, când ne pregătim de somn. Prin aceste rugăciuni ţinem legătura cu Dumnezeu. Ele sunt extrase din cultul divin public şi formează cultul personal al creştinului. Dar nu are orele şi rânduiala fixă a celui public, ci ţine de evlavia fiecăruia. Profesor de Liturgică la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pr. Nicolae D. Necula explică necesitatea cultului individual al creştinului, exemplificându-ne prin rugăciunea de seară.
Rugăciunile pe care şi le face fiecare, în cămăruţa sa, fac parte din cultul oficial al Bisericii?
Nu. Ele sunt în afara orelor canonice, Ceasurilor Bisericii sau celor Şapte Laude, ţin de evlavia fiecăruia dintre noi. Au apărut timpuriu, ca şi cultul Bisericii, fiind rugăciuni tot din cult, dar n-au acest caracter oficial. Sunt redactate sub îngrijirea Bisericii, dar sub forma aceasta particulară, lăsate la latitudinea fiecăruia să le rostească când şi cât pot, în funcţie de timpul pentru rugăciune, preocuparea, meseria sau îndeletnicirea pe care o practică.
Mai avem astăzi timp de dragoste? Mai avem timp de romantism? Când te îndrăgosteşti, în adolescenţă, tinzi să fii romantic, atunci îţi descoperi latura aceasta, a meditaţiei la dragoste – ce este dragostea, de unde vine şi poate încotro merge? Câţi dintre noi ne-am dorit să iubim şi să fim iubiţi? Cred că fiecare om “din lume” îşi doreşte asta, sau şi-a dorit-o, mai ales în adolescenţă. Spun “mai ales” pentru că atunci este omul cât de cât mai pur, faţă de ce va urma, cel puţin în năzuinţe, în aspiraţii. Dragostea apare ca ceva nou, extraordinar, nevoia de celălalt ne loveşte brusc, ne muşcă “leoaica de faţă” şi nu mai contează nimic, nu contează decât prezenţa celuilalt, pe care-l vedem peste tot “dintr-un bolovan coboară pasul tău de domnişoară”.
