“Ochii văd, inima cere”. Cuvânt despre ce se cade a face cineva când va fi răpit cu ochii (Sf. Nicodim Aghioritul)

Iar dacă un fur ca acesta va reuşi să te răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar să nu laşi idolul Afroditei, adică al poftei celei urîte să se întipărească în sufletul tău. Şi cum asta? Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune – acest lucru fiind mai puternic, căci „a Domnului este mîntuirea” (Psalmi 3, 8), după cuvîntătorul de psalmi – sau să-ţi întorci închipuirea spre un alt gând oarecare. Că idol pe idol şi închipuire pe închipuire se şterg. Căci – zice înţelepciunea populară – „cui pe cui scoate.” O astfel de lucrare se vede că făcea şi Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu: „Vederea m-a răpit pe mine, dar m-am ţinut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut şi am scăpat de încercare.” Auzi! A stat – zice – idolul păcatului, şi nu s-a întipărit în închipuire, iar omul s-a slobozit numaidecît de ispită, adică de învoirea şi drept urmare, de fapta păcatului.

Echilibrul ecologic – o perspectivă ortodoxă

Felul în care găsesc hrana necesară, asigurându-şi supravieţuirea pe pământ nenumăratele specii ale organismelor vegetale şi animale, este o adevărată minune. Mintea preaînţeleaptă a Creatorului a conce­put un plan care ne uimeşte prin înţelepciunea sa.

Acest lucru este şi mai uşor de înţeles, dacă ne gândim că fiecare specie are nevoie de o hrană anume. De anumite substanţe are nevoie iarba, de altele mă­rul, albina, păianjenul, porumbelul, capra, elefantul sau balena. Şi toate speciile trebuie să-şi asigure cele necesare traiului, fără a avea nici un motiv să fie ne­mulţumite.

Să începem cu plantele. Cum îşi găsesc ele hra­na? Ce bucătărie le pregăteşte prânzul?

Sf. Siluan Athonitul – “Convorbiri cu nişte copii”

Nişte copii drăguţi alergau prin luncă, culegeau flori, cântau şi se bucurau, pentru că în ei sălăşluia harul lui Dumnezeu. Dar iată că au văzut un monah şi i-au spus:

- Priveşte! Domnul a împodobit cerul cu stele şi pământul cu râuri şi grădini; vulturi zboară în înălţimi deasupra norilor şi se desfată cu frumuseţea naturii, păsările cântă vesele în dumbrăvi şi în poieni, dar tu, monahule, şezi în chilie şi nu vezi toată frumuseţea lui Dumnezeu. Şezi şi plângi. De ce plângi în mica ta chilie când soarele străluceşte şi luminează toată lumea în frumuseţe şi pretutindeni e bucurie pe pământ?

Aşa au întrebat nişte copii pe un monah, iar el le-a răspuns: