Despre suflet (1)

Ce este omul?

Omul este o fiinta cu corp animalic (vietor) superior tuturor vietuitoarelor pamantului, aerului si apelor, atata timp cat else conduce dupa Duhul Lui Dumnezeu si dupa legile Lui. El este compus din doua parti: trup si suflet.

Ce este trupul?

Trupul omenesc este partea materiala facuta din pamant de Dumnezeu. El se hraneste din produsele pamantului. Dupa moarte, trupul omului se preface iarasi in pamant, pana la invierea obsteasca.

Ce este viata?

Viata omului este starea materiala in care are insusirile de a respira, simti atingerile dinauntru si cele din afara, a misca si a lucra neincetat cu toate cele partiale si totale functii sau puteri ale sale.

Ce este sanatatea?

Sanatate se cheama starea buna si vioaie a omului. Atunci cand functiile sau puterile lucratoare ale omului stau in dreapta cumpanire, in armonie si lucreaza regulat, slobod si neimpiedicat, corespunzand fiecare scopului lor, producand fiecare in parte rezultatul cerut de la dansele, facand pe om sa fie bine dispus. Cumpatarea inteleapta in toate produce omului un trai placut si o viata indelungata.

Ce este boala?

Boala este schimbarea omului in rau, prapadirea, darapanarea si destramarea sanatatii. Omul devine bolnav cand una sau mai multe din puterile lucratoare ale corpului sau pierd dreapta cumpanire si nu-si pot savarsi regulat functiile sau lucrarile lor. Acestea pun pe om intr-o stare neplacuta, care-i aduce uneori si dezgust de viata. Precum starea sanatatii omului se poate asemana cu lumina si ziua, tot astfel si starea bolnavilor se poate asemana cu intunericul si noaptea plina de bezna.

Ce este sufletul?

Sufletul omenesc este o fiinta plasmuita insa nematerialnica, fara de parti, nevazuta, pururea lucratoare, neschimbata si nemuritoare; inteleasa ca exista in lume. Fiinta sufletului nu este patrunsa de mintea marginita a omului material. Sufletul se numeste astfel de la cuvantul: „sufla” si „respir”. Dumnezeu Care a facut universul (toata lumea), a impreunat sufletul acesta nematerialnic cu materia stricacioasa a trupului omenesc, ca pe o putere cu materia sau ca pe un foc cu lemnele, intr-un mod mai presus de priceperea noastra. Sufletul omului poarta in sine o specificare (osebire) mai presus de principiul vietuitor care se afla in celelalte vietuitoare ale pamantului, aerului si apelor, care sunt inferioare ratiunii omului. Sufletul este puterea aceea care produce in noi simtul si cugetarea, care judeca si pune vointa noastra in lucrare, adica vesnic activeaza si povatuieste miscarile trupului nostru in lumea aceasta, catre feluritele fapturi. El doreste cele bune si se bucura de ele, uraste cele rele si se departeaza de ele. El se intinde in toate partile trupului. Corpul spiritual al sufletului sta in centrul tuturor simturilor, care se afla in mijlocul sferei creierului, precum Puterea Cea creatoare in centrul stelelor universului.

Dumnezeu plasmuind universul, cu a Sa intelepciune si rationalitate nemarginita, a plasmuit si pe om din tarana si a suflat in el din Duhul si Intelepciunea Sa, facandu-l viu, rational si cuvantator. In puterea aceasta el ajunge a cunoaste binele si raul, fiintele lumii si lucrarile Lui Dumnezeu si a avea voie libera. Prin acestea, omul devine un zeu, dumnezeu mititel, fiu al Celui Preainalt, o icoana vie a Lui Dumnezeu. Astfel, omul bun cuprinde in sine Harul Dumnezeiesc: pe virtute, fapte bune, barbatia si stapanirea patimilor rele si vatamatoare. In intelepciunea pusa de Dumnezeu in mintea lui, sufletul alege si face ce este bine si folositor lui si aproapelui sau.

Sufletul este care pune in miscare pruncul aflator in pantecele mamei sale. El pune in miscare fiintele viezatoare si le conduce catre scopul sau destinul lor, precum soarele pe planete in perioada unui an si precum focul aflandu-se intr-un fier infocat da materiei insusirea de a lua forma ce voieste sa i-o dea mesterul. A tagadui fiinta sufletului este tot una cu a tagadui fiinta Ziditorului; iar a nega fiinta Ziditorului, a Intelepciunii Sale este totuna cu a tagadui fiinta lumii, a lucrurilor zidite, a fiintelor, a frumusetii si a bunatatii de care ne indulcim, ne bucuram si ne desfatam in toate zilele.

Patimile sufletului si vindecarea lor

Cei mai mari dusmani ai trupului omenesc sunt patimile sufletului: mandria, zgarcenia, desfranarea, lacomia, mania, zavistia, lenea, minciuna si altele.

Patima sufleteasca se zice pornirea cea fara de cuvant, fara de judecata sau oricum in contra firii, a vointei imboldite de simtul animal sau de fantezia ratacita in parerile sau jocurile visurilor ei. Acestea intuneca mintea si amortesc rationalitatea sau dreapta si sanatoasa judecata, lasand pe om ca pe o corabie lipsita de carma, a se invifora de suflarea cumplitelor vanturi furtunoase si a se cufunda de valurile inspumate sau fierbatoare ale marii infierbantate. Asa, de exemplu, invidia, arzand in inima omului sau picurand veninul sau cel egoistic, adica urator de bine si de oameni, stoarce si topeste fiinta mizarabila a unui asemenea om. Mania pricinuieste spasme, zvacniri si tulburari in linistea lucrarii nervilor. Intristarea adanca marsaveste si usuca trupul. Desfranarea covarsitoare intarata si slabeste sistemul nervos al trupului… Numai credinta vie, nadejdea neclatita si dragostea sfanta suntbune patimi sufletesti, care insa mangaie, intaresc si desfateaza cu placere pe om, indemnand circulatia sangelui si aducand linistea. Din patimile pacatoase ale sufletului urmeaza cele mai mari neputinte si adeseori aduc moarte timpurie si repede.

Pentru a putea scapa omul de aceste rele, trebuie din timp a se feri de incuibarea lor si a indeparta prilejurile si cauzele ce le-ar putea aprinde.

Ce este moartea?

Moarte se intelege incetarea vietii si a functiei organelor trupului, despartindu-se sufletul sau principiul vietii de el. Dupa Platon, moartea este sfarsitul vietii pamantesti si inceputul unei alteia mai bune.

Trupul parasit de suflet intepeneste, pierde caldura racindu-se, dupa care, nemaifiind in el puterea ce lega catre centru puterile sale, incep a se desface una de alta, a se deforma, adica a putrezi, desfacandu-se si prefacandu-se iarasi in pamantul din care au fost alcatuite.

Pricinile ce aduc moartea sunt: 1. batranetea, cand sangele nu mai poate strabate prin organele astupate, pentru a incalzi si inviora toate partile trupului si asa pe incetul malindu-se (sclerozandu-se) ramane sec; 2. feluritele boli ce se isca in trupul omului. Semnele mortii sunt: incetarea pulsului, incetarea rasuflarii si a miscarii, ingalbenirea si petele vinete, precum si intepenirea madularelor, pe langa care vine si putreziciunea. Multi insa vineti numai in lesin, s-au ingropat de vii; pentru aceasta e bine sa nu se inmormanteze mortii pana in a treia zi (vezi Arhim. Dionisie Tesaleanu, Medicina practica).

„Pamant esti si in pamant te vei intoarce… Ferice de cei morti, care mor in Domnul, ca se odihnesc de ostenelile lor; iar faptele lor vor merge dupa dansii” (Fac.3; Rom.5; Apc.14,13).

Protosinghel Nicodim Mandita – „Explicarea Sfintei Liturghii

Anunțuri


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s