Legea eredităţii duhovniceşti (1)

constantin_si_elena

Citat din cartea „Pacatele parintilor si bolile copiilor” – K.V. Zorin

Vom incepe de la o problema care aparent nu este apropiata de tema noastra: problema originii sufletului. In aceasta privinta, in Ortodoxie nu exista o dogma unanim acceptata, ci cateva pareri diferite. In orice caz, Biserica respinde teoriile preexistentei si reincarnarii sufletului. Alt punct de vedere este ipoteza creerii sufletului de catre Dumnezeu in momentul in care se formeaza corpul embrionului; potrivit acesteia sufletul si trupul omului se nasc din parintii lui. Aceasta viziune ofera o buna explicatie pentru ereditatea neamului omenesc, pentru mostenirea caracteristicilor somatice si psihice ale parintilor.

Chiar din sec. XIX s-a incercat, de catre Arhim. Teofan (Avseniev), sa fie puse in acord aceste abordari aparent opuse. El a ajuns la concluzia ca sufletul omenesc ia nastere din sufletele parintilor sub inraurirea a doi factori: puterea creatoare pusa de Ziditor in natura omeneasca si actiunea nemijlocita a Proniei Dumnezeiesti.

Elevul si tizul arhimandritului Teofan, Sfantul Ierarh Teofan Zavoratul, a cercetat problema luand in calcul structura sufletului omenesc. In acesta exista o relativa distinctie in doua parti: una mai de jos, alta mai inalta. Cea mai de jos este sufletul in intelesul restrans al cuvantului. Ea este de acelasi rang cu sufletul animalelor si este orientata pe de-a-ntregul catre nevoile vietii si activitatii pamantesti a omului. Iar partea mai inalta are o denumire speciala: duh. Duhul este o putere dupa chipul lui Dumnezeu, deopotriva cu ingerii, care ii deosebeste pe oameni de animale (constiinta, libertatea vointei, frica de Dumnezeu, setea de Dumnezeu s.a.m.d.).

Potrivit Bibliei, Domnul l-a facut pe om din „tarana pamantului”, iar dupa aceea a suflat in el suflet lucrator si duh de viata, si s-a facut omul fiinta vie (Fac. 2, 7; Int. Sol. 15, 11). Prin harul lui Dumnezeu, sufletul lucrator si duhul de viata alcatuiesc doua laturi ale sufletului omenesc, care este unul si nedespartit.

Ierarhul Teofan Zavoratul scrie: „Cand Dumnezeu l-a facut pe om, in primul rand i-a format trupul din tarana. Trupul acela ce era? O papusa de lut sau un trup viu? Era trup viu – animal cu chip de om, cu suflet animal. Dupa aceea, Dumnezeu a suflat in el duhul Sau si din animal a devenit om – inger cu chip de om. Precum atunci, asa si acum iau fiinta oamenii. Sufletele se nasc de la parinti (aluzie la traducianism) ori sunt introduse pe calea nasterii firesti, iar duhul este insuflat de Dumnezeu, Care pretutindenea este”.

Aceasta pare o rezolvare foarte echilibrata a problemei. Ea ofera un raspuns si totodata lasa loc pentru taina cea negraita.

De ce ne-am adancit in problema originii sufletului si duhului? Pentru ca trupul nostru, fara indoiala, apare pe calea unirii a doua celule sexuale ale parintilor. Tocmai de aceea numeroase boli sunt ereditare. Insa natura omului nu se rezuma la trup. Si insusirile sufletului (inclusiv cele maladive si pacatoase) se mostenesc.

Acest fapt a fost luat in seama de catre Sfantul Ierarh Filaret al Moscovei. In „Convorbirea despre nasterea de prunci binecuvantata” el spune: „…Unde a fost semanat grau, grau rasare, nu neghine… Unele boli trec de la parinti la copii… Este firesc ca parintii sa nasca prunci dupa chipul si dupa asemanarea lor, ca din pacatosi sa se nasca pacatosi”. Exista si cazuri deosebite: „Din parinti buni se nasc uneori copii nevrednici de ei, sau copii buni se nasc din parinti nevrednici, sau din parinti obisnuiti se nasc copii neobisnuiti”.

Ierarhul aminteste ca Adam si Eva au nascut trei fii in perioade diferite ale vietii lor duhovnicesti. Indata dupa cadere si dupa izgonirea din Rai, inca nutrind nadejdea naiva a unei izbaviri grabnice, protoparintii dau nastere lui Cain cel obraznic. Dupa ce au facut cunostinta pe propria piele cu greutatea pacatului, a asteptarilor inselate si a greutatilor vietii, ei dau nastere blandului si neprihanitului Abel. Si, in fine, dupa ce au trecut prin tragedia uciderii de frate, protoparintii, smerindu-se, zamislesc si aduc pe lume, cu nadejde in Dumnezeu, pe Seth cel binecredincios.

Subliniem: se mostenesc nu pacatele personale, ci predispozitia spre ele, adica pervertirea naturii omenesti. Cu ingaduinta lui Dumnezeu, pacatele nepocaite ale stramosilor provoaca modificari patologice in trupurile si in sufletele urmasilor. Nu este exclus sa fie vatamat genotipul. Intre insusirile innascute se numara, de pilda, caracteristicile fundamentale ale sistemului nervos (dupa I.P. Pavlov, intensitatea, mobilitatea si echilibrul proceselor de stimulatie si inhibitie). Acestea lasa o amprenta esentiala asupra particularitatilor temperamentale (impulsivitate, irascibilitate, lentoare, calm, vioiciune s.a.m.d.). iar temperamentul, la randul sau, are o puternica inraurire asupra comportamentului, caracterului, obiceiurilor, intereselor, cerintelor, si prin aceasta predispune la prezenta anumitor patimi pacatoase. De el depinde intr-o masura insemnata puterea cu care se manifesta emotiile negative (in primul rand mania si frica).

Colericul – om lipsit de echilibru, taios, care nu-si stapaneste emotiile, excesiv de direct – e temperamental si se aprinde ca paiele uscate. Spre deosebire de flegmatic, el se supune maniei cu usurinta. Iar melancolicului – om inchis, sfios, retinut si vulnerabil – ii e mai greu sa biruie nu mania, ci intristarea si deznadejdea. Gandurile intunecate, dispozitia pesimista il biruie mai des decat pe sangvin. In mod evident, omul care a mostenit de la parinti (sau de la bunici) insusirile sus-mentionate va fi mai supus bolilor decat cel inzestrat cu o ereditate sanatoasa. Este cu totul de inteles: „Aschia nu sare departe de trunchi”.

Pentru a fi corecti, trebuie sa observam ca nu exista temperamente „bune” sau „rele”: fiecare are calitatile si neajunsurile sale. La cei mai multi dintre noi se imbina insusirile mai multor temperamente. Colerici, sangvini, flegmatici si melancolici „puri” se intalnesc mult mai rar. Formarea temperamentului are loc treptat, sub inraurirea mediului, educatiei, autoeducatiei s.a.m.d. Ca atare, laturile negative ale temperamentului care creeaza premizele pentru dezvoltarea patimilor pacatoase nu sunt nicidecum o povara pe care omul e condamnat sa o poarte toata viata. Ele pot fi infranate cu ajutorul vointei si ratiunii. Iar trasaturile pozitive pot fi dezvoltate.

Cuviosul Ioan Scararul scrie ca unii oameni sunt din fire inclinati catre infranare, linistire, smerenie, blandete, umilinta duhovniceasca, iar la altii insasi „firea se impotriveste insusirilor celor bune, insa ei se silesc catre acelea, si chiar daca sunt cateodata biruiti, eu ii laud mai mult decat pe cei dintai, ca pe unii ce-si silesc firea. Omul care pe calea slefuirii ascetice de sine a biruit mania si viclenia este mai presus din punct de vedere duhovnicesc decat cel care din fire este linistit si deschis la suflet. Virtutile dobandite prin propriile osteneli si prin lupta cu patimile sunt mult mai pretioase in ochii lui Dumnezeu decat calitatile bune mostenite de la parinti.


Citiţi şi Legea eredităţii duhovniceşti (2)


One Comment on “Legea eredităţii duhovniceşti (1)”

  1. […] Citat din cartea “Păcatele părinţilor şi bolile copiilor” – K.V. Zorin Citiţi şi Legea eredităţii duhovniceşti (1) […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s