Conflictele personale din familie

Temeliile familiei de azi se clatină, din pricina conflictelor personale. Aceasta deoarece două egoisme nu pot convieţui într-o conjugare de-o viaţă. Cei mai mulţi dintre soţi se înalţă pe sine fără să cedeze în nimic şi astfel strică pacea familiei, refuzând ca după altercaţiile şi divergenţele de opinii sau voinţă să cadă la pace şi să-şi ceară simplu şi smerit iertare. Fraza: „iartă-mă, am greşit!” a dispărut din lexicul familiei şi se păstrează expresii formale de tipul „scuze, pardon, sorry…”, uzuale în manifestări şi în locuri publice.

Diavolul nu poate destrăma familia creştină dacă soţii obişnuiesc să se ierte reciproc.

Măsura bunei purtări a soţilor nu este dată de uşurătatea legăturilor de societate sau de maniere şi preţiozitate în vizite sau la recepţii, ci în special de comportamentul inimos şi fără viclenie în preocupările zilnice din interiorul casei lor, acolo unde copiii primesc zi de zi lecţii de viaţă.

Participarea copiilor de la vârstă mică la izbăvitoarea Taină a Spovedaniei, întru cunoştinţă, îi va întări cu harul lui Dumnezeu, astfel încât să-şi clădească viitorul pe temelia durabilă a vieţii de comuniune cu Hristos.

Este fundamental ca părinţii să-şi înveţe copiii de foarte mici să ceară şi să dea iertare după fiecare mică neînţelegere.

Am citit despre o propunere, corectă, chiar de pare desuet acest fapt, de a-i învăţa pe copii să le sărute mâna părinţilor şi bunicilor seara, înainte de culcare, şi după spovedanie şi înainde de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Astfel îşi vor exersa smerenia, respectul şi recunoaşterea celor care au întâietate în familie. Menţionez că respectivul sfat l-am citit într-o carte apărută în Grecia în 2001, deci nu este ceva de acum 200 de ani. Dar astăzi, când părinţii nu-şi mai învaţă copiii să le spună: „sarut mâna!”, când îi învaţă în schimb să îi strige pe nume, de parcă ar fi pe aceeaşi treaptă a respectului ce trebuie să şi-l poarte, pare de neconceput să-ţi înveţi sau să îţi pui, măcar, copilul să îţi sărute mâna. Mi-aduc aminte că am fost, pe când aveam 17-18 ani, cu mama mea la Părintele Argatu pentru nişte probleme. În vremea aceea, aveam foarte multe discuţii urâte cu mama, îi răspundeam urât, mă enervam (însă nu acesta fusese motivul vizitei noastre) şi mama a amintit părintelui şi lucrurile astea. Primul lucru pe care l-a făcut părintele a fost să-mi spună să îngenunchez în faţa mamei şi să-i sărut mâna, spunându-i „iartă-mă, mamă!”. Şi asta cu mulţi oameni de faţă, pentru că la părintele Argatu nu intra câte-o persoană, intrau mulţi de-odată. Ce să spun? A fost mult mai mult decât o lecţie, în acel gest am găsit apoi multă adâncime, m-am gândit mult la acel gest şi i-am înţeles importanţa şi am înţeles fapta mea. De aceea, mă rog la Domnul să îmi dea putere pentru a încerca, măcar, aceasta.

În unele mănăstiri, după slujba pavecerniţei, mai întâi stareţul şi în continuare toţi fraţii fac unii altora metanie (plecăciune) şi îşi cer iertare. Smerenia îl arde pe diavol şi iertarea îl izgoneşte.

Cred că „din casa unde iertarea convieţuieşte cu inima milostivă – virtuţi care-l aseamănă pe om cu Părintele ceresc – niciodată nu va lipsi binecuvântarea lui Dumnezeu, iar porţile raiului vor fi mereu deschise pentru cei ce locuiesc acolo” (Spovedania – Îndrumar. Pr. Arhim. Anastasie Anastasiou).

De altfel, credinţa că nu banii sau averea, ci dragostea lui Dumnezeu va împlini dorinţele şi nevoile vieţii noastre este de cel mai mare folos pentru copii.



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s