Lumea în care trăim

Ştiaţi că… Shakespeare trăieşte?

Da, trăieşte! Prin opera sa, Shakespeare trăieşte, respiră, e mai viu decât mulţi dintre contemporanii noştri „în viaţă”. Citind versurile de mai jos, m-am convins odată în plus că aceleaşi probleme esenţiale au fost şi pe vremea Mântuitorului, şi cu 1500 de ani mai târziu (pe vremea lui Shakespeare), dar şi acum.

Asfel, putem deduce că societatea (aşa cum s-a „reclădit”, nu cum a fost creată de Dumnezeu) sau lumea (un cuvânt mai de „jos”) deşi a fost clădită pe valori, a fost reconstruită şi bază îi este un sistem de valori care, de fapt, sunt… contravalori. Pentru că tocmai tupeistul ajunge sus, femeia este folosită ca obiect şi ni se serveşte aceeaşi sintagmă cu cea mai veche meserie (da, cum sa nu? şi atunci femeia aia ce mânca? de unde avea pâine??), tocmai nesimţirea este cea care stă jos în autobuz, tocmai pentru cei care au case şi bani se construiesc locuinţe, tocmai noi suntem cei ciudaţi, cei care mergem la biserică şi ne închinăm când trecem pe lângă ele, cei care avem o icoană pe birou, la serviciu, în fine democratia de fapt este demoNOcratie, pentru că, deşi sună cam tragic pentru vremurile astea de comedie, se pare că ne îndreptăm spre înapoi, spre catacombe.


Sonetul LXVI (W. Shakespeare)

Mă uit scârbit la tot, şi-aş vrea să mor,
Decât să-l văd slăvit pe ticălos,
Iar pe sărman de râsul tuturor,
Să-l văd tăgăduit pe credincios,
Pe vrednicul de cinste, oropsit,
Şi pe femei batjocorite crunt,
Pe cel făr’de prihană pedepsit
Şi pe viteaz răpus de cel mărunt
Şi artele sub pintenul despot.
Să văd prostia doctor la deştepţi,
Şi adevărul, “vorbă de netot”
Şi strâmbul poruncindu-le la drepţi.
Mă uit scârbit la tot şi bun rămas!
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?

(în traducerea lui Mihnea Gheorghiu)

Nu, nu sunt negativist, chiar deloc, dar mă întreb cu nădejde că răspunsul este cel aşteptat: nu cumva Domnul a lăsat (a permis) ca lumea să fie astfel, tocmai pentru ca noi să Îi ducem dorul mai mult, să Îl dorim mai mult decât orice altceva? Dacă am fi avut de toate, ne-ar fi fost cu siguranţă mai greu să Îl cunoaştem pe Hristos, căci ştim „Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu” (Sfânta Evanghelie după Luca 18,25). Asta nu înseamnă că bogăţia este un păcat sau că sărăcia este virtute… Nu, doar că în lipsă fiind, omul întinde mai uşor mâna şi gândul către Dumnezeu.

Shakespeare, deznădăjduit, se uită scârbit la tot, iar gândul său se duce spre moarte, dar tocmai iubirea este aceea care nu-l lasă să moară.

Noi n-ar trebui să fim deznădăjduiţi, pentru că Însuşi Hristos, Iubirea deplină, este cu noi şi aici, şi dincolo.

Anunțuri


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s