Între legea economică şi Hristos, ce aleg angajatorii?

trei-sferturi-dintre-angajati-isi-doresc-stabilitate-la-locul-de-munca

Sunt vremuri de criză. Această criză afectează pe toată lumea, fie că vrem, fie că nu vrem, fie că înţelegem, fie că nu. De unde provine criza, cine a generat-o, personal consider că este mai puţin important, în sensul că risc să îmi abat atenţia de la scopul adevărat al vieţii mele în altă parte, în alte teorii care mă depăşesc, deci prefer să mă limitez la ceea ce pot să înţeleg, la ceea ce am acces, la ceea ce-mi este de folos mântuirii. Dar nu neglijez nici cele de mai înainte, pentru că ajută cât de cât la o înţelegere mai bună a lumii în care trăiesc…

Sfântul Nicolae Velimirovici (prăznuit la 5 martie), întrebat de cineva prin intermediul unei scrisori ce părere are despre criza economică din anii ’30 din secolul trecut, îi răspunde că acest cuvânt, „criză”, este de origine greacă şi se traduce „judecată”. Astfel, înlocuind cuvântul “judecată” cu cel de “criză”, în textul Sfintei Scripturi se va citi aşa: pentru aceasta, nu vor învia necredincioşii la criză; milă şi criză voi cânta; Tatăl toată criza a dat-o Fiului; acum este criza lumii acesteia; că vremea este să înceapă criza de la casa lui Dumnezeu (Despre criza mondială – Sf. Nicolae Velimirovici).

Cauzele crizelor sunt întotdeauna aceleaşi. Cauza secetelor, inundatiilor, foametelor şi a celorlalte flageluri ale neamului omenesc este şi cauza crizei actuale. Apostazia oamenilor. Prin păcatul apostaziei au provocat oamenii această criză, şi Dumnezeu a îngăduit-o ca să-i trezească, să le deştepte conştiinţa, să-i induhovniceasca şi să-i întoarcă la Sine. La păcate moderne, criză modernă. Şi, cu adevărat, Dumnezeu S-a slujit de mijloace moderne pentru a-i cuminţi pe oamenii moderni: i-a lovit prin bănci, prin burse, prin finanţe, prin valută. A răsturnat casele de schimb valutar din întreaga lume, ca oarecând mesele schimbătorilor de bani în templul din Ierusalim.

Astăzi aflăm din mijloacele de comunicare în masă că foarte mulţi angajatori fac concedieri (sau mai modern – „restructurări”), reduc salariile, majoritatea duc o politică în primul rând anti-personal, anti-angajaţi. Una-două, în foarte multe companii, cheltuielile salariale sunt printre primele la care se „umblă” când sunt probleme. Se fac saving-uri pe această categorie de cheltuieli chiar şi în anii în care nu e criză, prin supraestimarea lor şi a headcount-ului (de fapt estimarea corectă a nevoii de personal, a numărului de angajaţi, după care, în timpul anului se menţine acelaşi număr de angajaţi sau chiar se reduce, astfel încât la sfârşitul anului managerul respectiv iese pe „plus”, adică a făcut economii la costuri).

Sunt economist, profesez ca economist, înţeleg care sunt efectele scăderii acţiunilor pe piaţă, înţeleg raţiunile pentru care o firmă ajunge să facă reduceri de personal. Legile economice au un obiectiv comun: maximizarea profitului, iar munca este unul dintre factorii de producţie, omul fiind redus la gradul de „capital”, mai precis munca = materializarea capacităţii sale de a ajuta unitatea economică să obţină profit.

Reducerile de personal sunt de înţeles acolo unde pentru produsele/serviciile unei firme scade brusc cererea pe piaţă, acolo unde pentru obţinerea unei rate de profit rezonabile s-au epuizat toate posibilităţile de reducere a cheltuielilor, de eficientizare a fiecărei activităţi în parte (de exemplu, cum se pot reduce/elimina costurile deplasărilor (in)utile, cum se pot reduce chiriile, cum se poate evita variaţia cursului de schimb, cum se pot scădea costurile directe/indirecte ale vânzării etc.). Dar vorbesc de rata de profit rezonabilă, nu de 50% sau 100%…

Sigur că la companiile mari, pe acţiuni, acţionarii vor să-şi scoată pârleala cât mai mare, să obţină dividendul cât mai mare, e normal asta. Dar până atunci, ei şi-au făcut treaba cu nişte oameni, în calitate de angajaţi, a fost o relaţie de interdependenţă, ori cum să-i tratezi ca pe nişte maşini pe care, atunci când nu mai ai nevoie de ele să le scoţi, pur şi simplu, din folosinţă?

Acum, când se vorbeşte atât de mult despre „piaţă”, s-a pierdut din vedere noţiunea de „om”, de „persoană”. Nu se caută oameni, angajaţi, ci se recrutează de pe piaţa muncii. Piaţa muncii este caracterizată prin cerere şi ofertă, unii cer de muncă, alţii oferă de muncă. Preţurile de echilibru pe această piaţă, salariile, sunt stabilite, chipurile, potrivit legii economice, adică la o creştere a cererii corelată cu o scădere a ofertei, salariul scade. Pentru unii angajatori nu contează că aceeaşi muncă de acum o făceai şi înainte de criză, poate acum munceşti şi mai mult, ei scad salariile. Sau nu contează că au profit, că activitatea lor le permite să nu-şi supună angajaţii unui stres suplimentar, care şi aşa există prin preţuri, prin creşterea chiriilor (de fapt creşterea cursului valutar care duce la creşterea chiriilor exprimată în lei), creşterea ratelor, a dobânzilor şi a preţurilor în general; nu contează asta, ei încep să ameninţe cu concedieri la cele mai mici abateri, sunt dispuşi să renunţe la oameni pentru că nu-i aşa, cerere de muncă există pe „piaţă”…

De ce există toate acestea? De ce s-a ajuns în situaţia în care chiar şi firme care au profituri uriaşe să se poarte mizerabil cu angajaţii lor? Din faptul că Dumnezeu nu mai are loc acolo, nu mai este primit acolo. Mai ales la multinaţionale, unde este atât de promovat pluriculturalismul, diversitatea raselor, egalitatea şanselor, de fapt nici una dintre acestea nu e respectată, pentru că este un fel de noi respectăm totul, şi câinele şi pisica, şi capra şi varza, şi heterosexualii şi gay-ii, şi pe Dumnezeu şi pe Mamona. De fapt, părerea mea e că în multinaţionale ar trebui respectat specificul fiecărei ţări în parte, nu aplicarea unui model comun peste tot, ca un şablon mai mult sau mai puţin cretinoid, pe care încercăm să îl adoptăm cu toţii, indiferent de opinia sau credinţa noastră. Asta pentru că tot se marşează pe „respectul” reciproc…

Un exemplu de comportament al celui ce are în subordine pe alţii, îl putem afla la Sf. Siluan Atonitul. Când părintele Siluan a fost numit econom, întorcându-se de la egumen în chilia sa, s-a rugat fierbinte Domnului să-l ajute să-şi împlinească această ascultare, plină de răspunderi. După ce s-a rugat îndelung, a primit în sufletul său acest răspuns: „Păzeşte harul care ţi-a fost dat!“ A înţeles atunci că păzirea harului era mai importantă şi mai preţioasă decât toate celelalte activităţi. Astfel, îngrijindu-se de noua sa ascultare, a vegheat ca rugăciunea sa să nu sufere vreo întrerupere. Avea sub ascultarea sa până la două sute de muncitori. Dimineaţa făcea un tur prin ateliere şi dădea în linii mari instrucţiuni maiştrilor, după care se retrăgea în chilia sa pentru a plânge pentru „poporul lui Dumnezeu”. Inima sa suferea pentru aceşti muncitori şi vărsa lacrimi pentru soarta fiecăruia dintre ei (sursa: Război întru cuvânt).

Iată cum se gândea el la aceia, suferind pentru ei mai mult decât ei înşişi, văzând în vieţile lor lucruri de care nici ei nu erau conştienţi, din pricina neştiinţei lor. „Iată-l pe Mihail, care şi-a lăsat femeia şi copiii în satul său şi munceşte aici ca să câştige câţiva bănuţi. Nu e puţin lucru pentru el să fie atât de departe de casa sa, să nu-şi vadă femeia, nici copiii… Iată-l şi pe Nichita, care tocmai s-a însurat şi şi-a lăsat femeia însărcinată şi mama bătrână… ce chin pentru aceste femei să-l vadă plecând de lângă ele pe acest bărbat tânăr, fiu şi soţ iubit… Iată-l şi pe Grigorie, care şi-a lăsat părinţii bătrâni, soţia tânără şi cei doi prunci. A venit aici pentru un codru de paine… şi ce câştigă aici? Ce mare trebuie să fie sărăcia lor, ca să hotărască să-şi lase familiile, în ce întristare trebuie să fie cufundaţi cu toţii… În ce cumplită sărăcie trăieşte această lume… Iată-l şi pe Nicolae, e încă un băiat, ce mare trebuie să fi fost durerea părinţilor săi când l-au lăsat să plece să muncească atât de de departe, printre străini, pentru un salariu de mizerie; cât de mult trebuie să sufere inima părinţilor lui… O! În ce sărăcie şi în cate suferinţe trăieşte poporul… Sunt toţi ca nişte prunci părăsiţi, nimeni nu se îngrijeşte de ei, nici să-i crească, nici să-i înveţe… învaţă toate răutăţile, ajung sălbatici şi cruzi…”

Întrebat fiind despre pomenirea milosteniei în cuvântul Sfântului Marcu Ascetul: „O singură patimă ne împiedică să săvârşim binele după putere: nepăsarea. Patima aceasta se vindecă prin rugăciuni şi milostenie„, cuviosul Paisie Aghioritul explică: „Fiindcă milostenia, bunătatea înmoaie inima şi acţionează precum uleiul în broasca ruginită. Inima împietrită se înmoaie lângă sufletele rănite şi devine sensibilă şi smerită. Dumnezeu nu l-a facut pe om învârtoşat şi nemilostiv, ci oamenii sunt cei care nu cultivă milostivirea pe care le-a dat-o Dumnezeu; nu suferă pentru aproapele lor şi astfel, din pricina nepăsării, devin încet-încet învârtoşaţi.” (sursa: Război întru cuvânt)

Sfântul Siluan Atonitul, în calitatea sa de econom al mănăstirii,  nu stătea niciodată în spatele muncitorilor în timpul lucrului ca să le supravegheze cele mai mici gesturi, nici nu-i îmboldea; iar ei, trataţi astfel, lucrau cu şi mai mult avânt şi mai multă energie decât cu ceilalţi economi, care „vegheau la interesele mănăstirii”. Şi cine nu ştie oare că, atunci când îţi urmăreşti „interesele” nu mai vezi persoana omului?

Câţi dintre managerii de azi gândesc aşa, câţi se gândesc la oameni ca persoane, sau câţi se gândesc la Dumnezeu?

Această babilonie de care ne „bucurăm” în prezent a dus la tratarea omului ca animal de tracţiune chiar de către om, de către el însuşi. Munceşte toată ziulica, ajunge pe la 9 „seara” acasă şi cade lat, nemaiputându-se bucura nici de soţ/soţie, nici de prieteni, nici de copii, de nimic, ci devine roboţel: somn, trezire, serviciu, somn, serviciu, somn, serviciu, weekend… Ne mai mirăm de ce suntem aici? Acum, în timp de criză, când avem atâta nevoie unii de alţii, când avem nevoie de rugăciune unii pentru alţii, suntem încurajaţi să ne purtăm precum câinii, legea noastră devine legea junglei, oamenii au fost aduşi într-o asemenea stare încât supravieţuirea este marea problemă a celor mai mulţi, uitând de Dumnezeu şi de Judecata Sa.

Să nu fie precum am scris eu! Îmi doresc o lume mai bună, o atenţie mai mare a unora faţă de alţii, a noastră la noi înşine. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Anunțuri

6 comentarii on “Între legea economică şi Hristos, ce aleg angajatorii?”

  1. […] Florin M.: Între legea economică şi Hristos, ce aleg angajatorii? […]

  2. Aquarius spune:

    Adevarat!

  3. dorumotoru spune:

    Deci mie ce numi place la blogul tau e ca de ce ii spui fara cuvinte ca are multe cuvinte ca mam asteptat sa fie mai mult ca a lui Gramo cu poze si maxim sapte cuvinte: Gramo, hay, mey, ppl, ca, ma, si plicti.

  4. […] Între legea economică şi Hristos, ce aleg angajatorii? […]

  5. […] Primul caz, Ana: de multe ori nu e ceva gresit si chiar atat de neacceptat sa nu te adaptezi la ritmul de munca dintr-o multinationala sau in general, la ritmul de munca de acum. E chiar de înţeles, mai ales pentru o femeie… Stim ca acum se munceste pe rupte, ajungi seara acasa chiaun, de nu mai ai chef de nimic. Chiar si credinta ne este afectata de acest ritm “sustinut” de munca. Nu ne mai rugam suficient, nu mai citim suficient, nu mai medităm deloc. Din activitatea noastra dispare, incet-incet, latura reflexivă, suntem ca şi reeducaţi… Munca ar trebui sa fie facuta dupa ritmul fiecaruia, si prin repetitie/experienta se capata viteza, acuratete etc. Dar azi omul e doar “capital”, “forţă de muncă”… […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s