Al cui chip să purtăm? (3) Despre sfială şi cuviinţă la femeia ortodoxă

Mâna dreaptă a sfântului Ioan Gura de Aur, la Mănăstirea Filotheu (Muntele Athos)

Pentru că am auzit adesea din partea unor femei că sunt nemulţumite că Domnul, istoria etc. le-ar fi pus mai prejos decât bărbatul şi nici explicându-le după priceperea mea nu au crezut şi nu au înţeles că femeii îi este dat să se poarte altfel decât bărbatul, atât la înfăţişare, cât şi ca mod de a se comporta în societate, familie; pentru că femeia modernă (în înţelesul lumesc) înţelege foarte greu că feminismul, deşi apărut ca reacţie firească la abuzurile unor bărbaţi faţă de femei, a căzut totuşi în capcana de a fi o mişcare ce duce pe femei la pierderea identităţii; în fine – pentru acestea şi pentru multe altele, aduc pentru început, în atenţia femeilor ortodoxe (dar nu numai lor) şi a bărbaţilor cu frică de Dumnezeu următoarele cuvinte ale Sf. Ioan Gură de Aur, extrase din Omilia IX din Comentariul la Epistola I către Timotei.

„Femeia să se înveţe în linişte cu toată supunerea, femeii să înveţe [pe altul] nu-i îngădui, nici să-l stăpânească pe bărbat, ca să fie întru linişte. Căci Adam a fost plăsmuit mai întâi, apoi Eva. Şi Adam nu a fost înşelat, ci Eva fiind înşelată a călcat [porunca]. Dar se va mântui prin naşterea de prunci, dacă ei vor rămâne în credinţă si în dragoste şi în sfinţire dimpreună cu întreaga înţelepciune”(ITim. 2,11-15).

1. Multă sfială cere fericitul Pavel de la femei şi multă cuviinţă. De aceea nu s-a rezumat doar la înfăţişarea şi îmbrăcămintea lor, ci s-a referit chiar şi la voce. Şi ce zice? „Femeia în linişte să se înveţe”. Ce înseamnă asta? Nicidecum să nu vorbească femeia în biserică. Asta a scris-o şi în Epistola către Corinteni când zice: “Ruşinos este pentru femei să vorbească în biserică”(I Cor. 14,35). De ce? Fiindcă legea le-a supus [ bărbatului]. Şi iarăşi tot acolo: “Dacă vor să se înveţe ceva să întrebe pe bărbaţii lor acasă”(l Cor. 14,35).

Atunci, [în vremea apostolilor], femeile tăceau, urmând o astfel de învăţătură, acum însă, mare e tulburarea din partea lor, mare strigătul, multă vorbirea. Şi nicăieri nu vorbesc atâta ca aici [în biserică]. Că le-ar putea vedea cineva discutând câte nici măcar la piaţă sau la baia publică nu le discută. Căci pentru aceasta şi vin, ca să poată vorbi. Şi toate, cu râvnă se îndeletnicesc cu discuţii nefolositoare. De aceea toate s-au răsturnat cu susul în jos. Şi nici măcar nu se gândesc că nu se poate învăţa ceva folositor decât dacă stau în linişte. Căci atunci când vorba le împinge la discuţii, nici una nu mai e atentă la cele ce se spun [în biserică]. Şi atunci care e folosul? Atât trebuie să fie de tăcută femeia încât nu numai despre cele lumeşti, dar nici măcar despre cele duhovniceşti să nu vorbească în biserică.

Aceasta e cuviinţa, aceasta e sfiala, care vor putea să o împodobească mai mult decât hainele. Iar dacă aşa se va înveşmânta, va putea şi rugăciunile să şi le facă cu multă bunăcuviinţă.

„Femeii nu-i îngădui să înveţe pe altul”.

„Nu-i îngădui”, zice. Dar ce fel de legătură are aceasta [cu contextul]? Multă [legătură]! Vorbea despre linişte, despre cuviinţă, despre sfială. Spunea că „nu voiesc ca ele să vorbească”. Aşadar, pentru că din toate părţile vrea să le taie prilejurile de a vorbi, de aceea le zice să nu înveţe pe altul, ci să ţină rânduiala de ucenice. Căci astfel, prin tăcere, îşi vor arăta şi supunerea(1). Neamul [femeiesc] este cumva plecat spre vorbă. De aceea din toate părţile o pune [pe femeie] în buna ei rânduiala [şi la locul ei](2).

„Căci Adam a fost plăsmuit mai întâi, apoi Eva. Şi Adam nu a fost înşelat, ci Eva fiind înşelată a călcat [porunca] ”.

De ce spune acestea după cele ce le discutase [în acest context]? [Au vreo legătură?]. Au, desigur. Căci neamul bărbătesc a avut parte de mai mare cinste, de vreme ce a fost plăsmuit mai întâi. Iar în altă parte l-a arătat mai mare decât cel femeiesc. „Nu a fost plăsmuit bărbatul din pricina femeii, ci femeia din pricina bărbatului”(I Cor. 11,9). Aşadar ce înseamnă aceasta? Din multe motive vrea să-l facă pe bărbat cel dintâi. Mai întâi să aibă întâietatea din acestea(3), apoi şi din cele care s-au petrecut deja.

L-a învăţat femeia odinioară pe bărbat(4) şi pe toate le-a răsturnat şi l-a făcut [şi pe bărbat] vinovat de neascultare. De aceea a supus-o Dumnezeu [bărbatului](5), pentru că la început s-a folosit rău de egalitatea în cinste. „Către bărbatul tău întoarcerea ta”(Fac. 3,16). Dar mai înainte de aceasta [de cădere] nu a zis [Dumnezeu] acest lucru. Şi cum nu a fost înşelat Adam? Căci dacă nu a fost înşelat înseamnă că nu a fost nici în neascultare. [Nu e chiar aşa, ci] ia aminte cu mare atenţie!

Femeia zice: „Şarpele m-a înşelat”(Fac. 3,13). Dar Adam nu zice “Femeia m-a înşelat”, ci „Femeia mi-a dat şi am mâncat”(6) (Fac. 3,12). Nu este acelaşi lucru ca să primeşti înşelarea de la unul care e de aceeaşi seminţie şi neam cu tine sau de la o fiară, de la un rob, de la unul care este sub tine. Faptul acesta din urmă ţine de înşelare. Aşadar prin comparaţie cu femeia zice că Adam n-a fost înşelat, [nu că n-ar fi fost înşelat deloc]. Căci aceea a fost înşelată de cel rob şi supus ei, pe când Adam de cea liberă. Şi iarăşi nu despre Adam se zice că „a văzut pomul că este bun la mâncare”, ci despre femeie se zice că [a văzut] şi a mâncat şi a dat şi bărbatului ei.

Aşa încât Adam nu pentru că a fost prins de poftă a călcat porunca, ci pur şi simplu pentru că s-a încrezut în femeie [a fost înduplecat de femeie](7). A învăţat o dată femeia şi toate le-a întors pe dos. De aceea zice să nu înveţe [pe altul]. Dar cum rămâne cu celelalte femei, de vreme ce doar Eva a păţit aceasta? întru totul la fel, căci genul lor [a devenit] slab şi uşuratic(8). De altfel [apostolul] se referă aici [în acest text] la toată firea [femeiască]. Căci nu a zis „Eva fiind înşelată”, ci ,,femeia fiind înşelată”, denumire care se referă mai degrabă la genul comun [al femeilor] decât la aceea [la Eva]. Prin urmare, cum vine? Toată firea a rămas în călcare de poruncă prin aceea [prin Eva]? După cum zice despre Adam că „întru asemănarea călcării de poruncă a lui Adam, care este chip al Celui viitor.”(Rom. 5,14), aşa şi aici, neamul femeiesc a călcat porunca, nu cel bărbătesc(9).

Şi atunci cum? Nu mai are mântuire [femeia]? Ba da! Care anume? Cea prin copii. Căci nu despre Eva a zis „dacă vor rămâne în credinţă şi în dragoste şi în sfinţire dimpreună cu întreaga înţelepciune”, [ci despre copii], în ce fel de credinţă [să rămână]? în ce fel de dragoste? în ce fel de sfinţire dimpreună cu întreaga înţelepciune? E ca şi cum le-ar spune: „Nu fiţi amărâte, femeilor, pentru că genul vostru este defăimat şi lepădat. V-a dat Dumnezeu şi un alt prilej de mântuire, cel al creşterii de copii, încât nu numai prin voi înşivă, ci şi prin alţii să vă mântuiţi”(10). Ia fii atent câte întrebări se iscă de aici.

„Femeia a fost înşelată”, zice [apostolul], “şi s-a făcut călcătoare [de poruncă] ”.

Cine [a fost înşelată]? Eva, [desigur]. Aşadar, aceasta [Eva] se va mântui prin naştere de prunci? Nu zice asta, ci zice că firea femeiască se va mântui. Dar nu aceasta [Eva] a călcat porunca? Ba da, Eva a călcat-o, dar neamul femeiesc se va mântui prin naşterea de prunci. Dar pentru ce nu zice că se va mântui [femeia] şi prin propria virtute? Nu cumva Eva a încuiat acest lucru şi pentru celelalte femei(11)? [Dacă-i aşa], atunci cum rămâne cu fecioarele, cu cele sterpe, cu văduvele care au rămas fără bărbat înainte să nască? Pier cu toate? Nu au nici o nădejde? Dar noi [ştim cu toţii] că fecioarele sunt cel mai bine pregătite şi probate [pentru mântuire]. Atunci, ce vrea să spună?

2. Unii zic că, după cum neamul femeiesc a fost supus [celui bărbătesc] de la plăsmuirea lor, prin cele întâmplate cu prima femeie, (căci, deoarece Eva a fost făcută după Adam şi a fost supusă lui, şi restul neamului femeiesc să se supună) tot aşa, pentru că Eva a călcat porunca, înseamnă că şi restul neamului femeiesc a călcat porunca. Dar [tâlcuirea] asta nu are sens(12). Căci acolo (în cazul creării Evei după Adam) totul a ţinut de darul lui Dumnezeu, aici (în cazul călcării poruncii de către Eva) însă ţine de păcatul femeii. Ceea ce zice, asta înseamnă [de fapt]: precum toţi oamenii au murit printr-unul, fiindcă acel unul a păcătuit, aşa şi tot neamul femeiesc a călcat porunca fiindcă femeia a călcat-o (vezi nota 15). Aşadar nimic să nu o întristeze [pe femeie]. I-a dat Dumnezeu mângâiere nu mică: să nască prunci.

„Bine”, [ar zice careva], „dar aceasta (naşterea de prunci) ţine de fire”. Dar şi aceea (moartea – vezi nota 17) ţine de fire. Că nu numai ceea ce ţine de fire (naşterea) i-a dăruit, ci şi creşterea de prunci.

„Dacă vor rămâne”, zice, „în credinţă şi dragoste şi sfinţire, împreună cu întreaga înţelepciune”. Adică, dacă după ce-i naşte, îi păzeşte şi îi păstrează în curăţie şi dragoste. Şi nu mică plată vor avea pentru acestea, ci chiar foarte mare, fiindcă au crescut atleţi pentru Hristos(19). Iar „sfinţire” numeşte vieţuirea dreaptă şi „întreagă înţelepciune” cuviinţa (20).

 

---

 

(1) în Biserică totul trebuie să fie în bună rânduială. Fiecare din poziţia lui trebuie să facă ceea ce ţine de poziţia lui. Aceasta nu înseamnă sistem de subordonare tiranică, ci armonie ca între cetele îngereşti. Important este ca fiecare să-şi facă lucrarea specifică funcţiei sale şi nu alta, având conştiinţa că trupul Bisericii trebuie să aibă folos, nu cu, mădularul egoist. Iar respectarea acestei rânduieli nu se poate face dacă nu-şi îndeplineşte fiecare din inimă, ca înaintea lui Dumnezeu, lucrarea sa.

(2) Discuţia era despre tăcere. Iar a nu învăţa pe altul nu este decât un caz particular al tăcerii. Dar apostolul discută cazuri particulare pentru a arăta că ele nu pot fi supape prin care am putea scăpa de regula generală, ci nu sunt decât particularităţi ale unei porunci generale. Dacă am ţine cu sinceritate porunca generală care cuprinde toate cazurile particulare, nu am avea probleme cu aplicarea ei în cazuri particulare. Dar pentru că suntem vicleni, tot timpul încercăm să ne folosim de o poruncă generală aplicând-o în cazurile particulare în folosul patimilor noastre. Ceea ce vizează sfântul Pavel ar fi nu să ajungem nişte cazuişti care să jonglăm cu fineţe, dar egoist, cu cazurile când avem voie sau nu să facem ceva, ci să ne schimbăm în adânc şi să nu mai punem în discuţie legile Iui Dumnezeu funcţie de patimile noastre.

(3) Întâietatea o are prin ordinea şi felul creării lui de Dumnezeu. Deci e vorba de o întâietate dată de însuşi Dumnezeu. Acest tip de întâietate nu periclitează egalitatea celor doi în faţa lui Dumnezeu, căci nu a ţinut de alegerea lor. Dar există o ierarhie pe care au adăugat-o oamenii prin voia lor. Eva a păcătuit mai întâi, deci ea, de bună voie, s-a pus pe sine sub Adam. De data aceasta este o subordonare care nu mai este curată şi afectează relaţiile dintre cei doi şi dintre ei şi Dumnezeu. Primul tip de ierarhie, cel curat, dat de Dumnezeu prin creaţie, nu afecta nici relaţiile dintre ei, nici dintre ei şi Dumnezeu.

(4) Atunci când i-a dat să mănânce din fructul oprit.

(5) Dumnezeu nu a făcut decât să „pecetluiască” alegerea femeii.

(6) Adam avea circumstanţe atenuante, în plus, el nici nu aruncă vina toată pe Eva, căci nu spune că „m-a înşelat”, ci „mi-a dat”, deci eu puteam să refuz. Eva în schimb nu spune că şarpele ,,i-a dat”, ci că „a înşelat-o”, adică vrea să se scoată oarecum nevinovată. De altfel e ruşinos să fii dus de nas de unul mai jos decât tine. Adam îşi recunoaşte totuşi o parte din vină şi de aceea apare această ierarhie între bărbat şi femeie, dar care deja ţine de lumea căzută sub păcat. Dacă oricare dintre ei şi-ar fi asumat întregul păcat şi şi-ar fi cerut iertare, Dumnezeu i-ar fi iertat. Adam, recunoscând oarecum indirect o parte din vină, s-a smerit puţin şi de aceea a fost înălţat puţin faţă de Eva.

(7) De aici şi faptul că femeia este mai senzuală, mai aplecată spre materie şi simţire. Bărbatul în schimb este mai cerebral. Dar la început amândoi aveau atât mintea cât şi simţirea intacte şi curate, încât nu existau aceste diferenţe psihologice de gen. În Hristos fie că eşti bărbat sau femeie trebuie să dobândeşti mintea şi simţirea lui Hristos. Fiecare trebuie să lupte cu firea sa şi cu moştenirea adamică. Femeia să îşi întărească mintea încât să nu se lase dusă de simţire. Bărbatul să-şi moaie inima încât să-i dispară răceala. Hristos, ca om, avea mintea şi inima unite. De aceea şi puterea numelui Său uneşte mintea şi inima noastră. Bărbatul şi femeia sunt complementari doar după cădere. În Hristos, dacă ajungem la acea conştiinţă, fiecare trebuie să fie un om complet. Rostul căsătoriei este tocmai ca, plecând de la aceste diferenţe psihologice, prin luptă susţinută împreună şi ajutându-se unul pe altul, să ajungă fiecare să devină un om complet. Atunci fiecare şi-1 va asuma pe celălalt şi vor deveni egali şi jertfelnici unul faţă de altul şi faţă de aproapele. Dar până să ajungă acolo trebuie să se pornească, fără resentimente şi mândrie falsă, de la ierarhia dată şi moştenită fără să vrem de la înaintaşi prin cădere.

(8) Eva prin cădere şi-a modificat specificul feminin curat. Acest specific modificat, aplecat spre senzualitate, spre lipirea de materie cu inima etc. se transmite tuturor femeilor, căci şi ele sunt părtaşe firii deja slăbănogite prin Eva. Tandreţea, duioşia etc., prin însăşi noua funcţie de mamă dobândită după cădere, au devenit mult mai accentuate la femeie decât la bărbat. Dar şi bărbatul trebuie să le redobândească, căci le-a avut. Nici o mamă nu poate fi mai duioasă decât Hristos. Acelaşi raţionament trebuie făcut şi faţă de cerebralitatea bărbătească.

(9) Dereglările produse în firea fiecăruia s-au transmis genetic la urmaşi.

(10) Adam s-a pierdut prin Eva. Firea bărbătească s-a pierdut prin firea femeiască. Poate de aceea a îngăduit Dumnezeu ca pruncii să se nască din femeie, ca firea femeiască să aducă spre viaţă şi spre izbăvire pe alţii şi să-şi răscumpere astfel greşeala de a duce pe altul în pierzare. După cum a fost instrumentul de a duce la pierzanie pe altul, tot aşa a primit canon, dacă vrea să şi-l asume, să ducă la mântuire pe alţii. Şi după cum în rai a dus la pieire pe cel din care ea venise la existenţă, aşa şi acum să ajute la mântuire pe cei care veneau la existenţă prin ea. Dacă Adam ar fi păcătuit poate prin el s-ar fi născut prunci? (E doar o întrebare şi nimic mai mult). După cum Adam a purtat-o în sine pe Eva, aşa şi femeia, pentru a plăti aceasta, poartă în sine pe alţii. Aspectul esenţial al mântuirii prin alţii este „creşterea de prunci”, nu neapărat naşterea lor trupească. Poţi fi maică duhovnicească şi ca monahie, ca profesoară etc. împlinirea duhovnicească ca maică este mult mai mare decât cea trupească. Dacă eşti maică duhovnicească cu adevărat, nu mai simţi nevoia să fii şi maică trupească, dar dacă eşti doar maică trupească şi nu şi duhovnicească pentru copiii tăi, îţi este spre osândă faptul de a fi mamă şi n-ai nici un folos pentru veşnicie.

(11) Dacă Eva n-a fost virtuoasă, nu cumva acest lucru s-a transmis şi celorlalte femei şi atunci ele ar fi incapabile de virtute? În nici un caz. Virtutea ţine de libertatea persoanei şi nu de urmările pe care le avem în fire de la Adam şi Eva. Tăria virtuţii poate fi influenţată de păcatele sau virtuţile practicate de înaintaşi şi ale căror predispoziţii s-au transmis urmaşilor, dar nu alegerea virtuţii. De la protopărinţi moştenim urmările păcatului, dar în nici un caz virtutea sau păcătoşenia ca alegere. Aceste lucruri ţin de persoană şi de libertatea ei.

(12) E limpede că nu se transmite nici o vinovăţie urmaşilor, ci doar alterări ale firii.

(13) În cazul creării Evei după Adam.

(14) În cazul călcării poruncii de către Eva.

(15) Adam a păcătuit şi moartea, ca urmare a păcatului, a trecut la toţi. La fel Eva, ca reprezentantă şi mamă a genului feminin, a călcat porunca şi urmările acestei călcări au trecut în toate femeile care-i poartă firea marcată de acea cădere.

(16) Naşterea de prunci.

(17) Moartea care a intrat în firea omenească. După cum omul se poate folosi de condiţiile căderii fie în chip mântuitor, ca să ajungă la conştiinţa păcătoşeniei sale şi la dorinţa unui mântuitor, fie în chip pierzător, legându-se pătimaş de lumea căzută, la fel femeia se poate folosi de naşterea de prunci spre mântuire, dacă îi creşte în virtute sau spre pierzanie, dacă îi creşte în păcate. Datul existenţial ţine de fire, felul de întrebuinţare de libera alegere.

(18) Naşterea de prunci.

(19) A creşte atleţi înseamnă că îi învăţ de mici lupta, îi antrenez permanent pentru ca să facă faţă luptelor. Dacă există respiro-uri şi pauze lungi în antrenamente, luptătorul îşi pierde forma. Antrenamentul trebuie să fie neîncetat, minuţios şi riguros făcut.

(20) Cuviinţa nu înseamnă politeţe fadă, ci bună rânduială înlăuntru şi în afară. Politeţea este un caz particular al cuviinţei şi al vieţuirii măsurate. Cuviinţa este controlul tuturor patimilor de orice natură ar fi ele.

Sursa: Omilia IX din Comentariul la epistola I către Timotei

---

Al cui chip să purtăm? (1) – câteva cuvinte ale Protos. Nicodim Măndiţă adresate bărbaţilor, despre barbă

Al cui chip să purtăm? (2) – câteva cuvinte ale Pr. Filothei Zervakos adresate femeilor, în legătură cu ţinuta

Publicitate

---