Echilibrul ecologic – o perspectivă ortodoxă

fluture

Felul în care găsesc hrana necesară, asigurându-şi supravieţuirea pe pământ nenumăratele specii ale organismelor vegetale şi animale, este o adevărată minune. Mintea preaînţeleaptă a Creatorului a conce­put un plan care ne uimeşte prin înţelepciunea sa.

Acest lucru este şi mai uşor de înţeles, dacă ne gândim că fiecare specie are nevoie de o hrană anume. De anumite substanţe are nevoie iarba, de altele mă­rul, albina, păianjenul, porumbelul, capra, elefantul sau balena. Şi toate speciile trebuie să-şi asigure cele necesare traiului, fără a avea nici un motiv să fie ne­mulţumite.

Să începem cu plantele. Cum îşi găsesc ele hra­na? Ce bucătărie le pregăteşte prânzul?

Lumea vegetală se hrăneşte din natura anorga­nică. Concret, pentru menţinerea vieţii plantelor este nevoie de carbon, hidrogen, oxigen, fosfor, azot şi potasiu. De asemenea este nevoie de calciu, magne­ziu, fier, sulf, mangan, zinc, cupru, clor, molibden şi bor. Cele mai multe dintre aceste elemente se găsesc în pământ.

Pământul, pietrele, apa şi aerul se transformă în frunze răcoroase, în vlăstare delicate, flori frumoase şi roade dulci: mere, pere, struguri.

Pentru a se ajunge însă aici este necesară şi con­tribuţia luminii soarelui. Atunci se petrece un uluitor şi extraordinar fenomen numit fotosinteză.

Prin fotosinteză substanţele anorganice se tran­sformă în substanţe organice, făptuind această mare minune.

Procesul este următorul. Plantele, având în frun­ze o substanţă verde, numită clorofilă, când sunt expu­se la lumină, direct sau indirect, preiau carbonul din dioxidul de carbon care există în atmosferă (Bioxidul de carbon pătrunde în frunzele verzi prin nişte pori aflaţi în număr mare pe .partea dorsală a frunzelor). Carbonul împreună cu apa absorbită de rădăcini şi cu lumina soarelui produc glucoza şi oxigen.

Aşadar, oxigenul care se eliberează astfel şi da­torită căruia ne place vegetaţia, nu provine din dioxi­dul de carbon, ci din apă.

Din glucoza se vor forma amidonul, celuloza şi alte combinaţii pe bază de carbon, adică substanţe or­ganice, ce compun materia vie.

Totuşi, felul în care se petrec toate aceste pro­cese rămâne necunoscut. Chiar şi pentru cercetători procesul fotosintezei rămâne un mister.

Să ne oprim puţin şi la lumea animalelor. După cum se ştie, animalele nu se pot hrăni cu substanţe anorganice. Nu cred că aţi văzut vreun animal care să mănânce pământ sau pietre. De asemenea, animalele nici nu pot transforma elementele anorganice în ele­mente organice. Atunci cum de rămân în viaţă? Pur şi simplu, recurg la lumea vegetală, unde fotosinteza transformă continuu materia anorganică în materie organică… În felul acesta capra, oaia, iepurele sau cerbul… îşi asigură supravieţuirea.

Există însă şi animale carnivore al căror orga­nism nu poate asimila substanţe organice sub forma unor plante. Câinele, lupul, şoimul, tigrul, leul… nu se hrănesc cu ierburi, ci au nevoie de carne. Nu vor întâmpina nici o problemă, fiindcă se vor hrăni cu animale erbivore.

Substanţele anorganice se transformă în substan­ţe organice. Animalele erbivore se hrănesc cu plante, iar cele carnivore cu cele erbivore. Iarba are nevoie de pământ. Oaia are nevoie de iarbă. Lupul are nevoie de oaie. Un lanţ plin de înţelepciune.

În unele locuri unde există un număr limitat de specii vegetale şi animale, remarcăm o extraordinară ordine şi economie. De exemplu, în unele zone împă­durite cu stejari trăiesc cucuvele şi cârtiţe. Cucuvelele se hrănesc cu cârtiţe, iar acestea cu ghindă. Lucrurile merg de minune.

Să vedem acum o altă dovadă a înţelepte! iconomii, în zonele arctice, unde plantele sunt hrana in­sectelor care, la rândul lor, sunt hrana potârnichei po­lare, cu care se hrăneşte vulpea polară. Astfel, fiecare animal îşi găseşte hrana potrivită, toate lucrurile petrecându-se în chip înţelept.

Există însă şi unele situaţii când intervine facto­rul uman, perturbând această minunată ordine şi echi­librul existent, în astfel de situaţii simţim şi mai mult distanţa dintre înţelepciunea lui Dumnezeu şi nepriceperea noastră. Vom prezenta în continuare câteva exemple concrete.

În pădurile Americii de Sud trăiau destul de multe pume (animale sălbatice, sângeroase, înrudite cu leopardul şi pisica sălbatică), care omorau un nu­măr din ce în ce mai mare de cerbi. Nişte vânători s-au gândit că această stare de lucruri nu trebuie să conti­nue, aşa că au început să extermine pumele. Astfel au apărut efecte nedorite asupra echilibrului ecologic, fiindcă cerbii, care acum nu mai erau vânaţi de pume. au început să se înmulţească în număr prea mare, ameninţând vegetaţia existentă. Pădurea risca să dispară. Atunci s-au trezit vânătorii şi-au priceput cât de nece­sare erau pumele. Apoi au fost nevoiţi să vâneze cer­bii, pentru a preveni distrugerea pădurii.

În unele părţi din America trăieşte şoimul cu coadă roşie. Această pasăre se hrăneşte cu şoareci şi diverse insecte dăunătoare. Uneori se hrăneşte chiar şi cu păsări de curte. Din pricina aceasta, cultivatorii 1-au exterminat dintr-o regiune anume. Nu a durat mult şi au început să regrete cele făcute, fiindcă dis­pariţia şoimului a dus la înmulţirea nestăvilită a cârtiţelor şi a unor insecte dăunătoare. Atunci şi-au reve­nit agricultorii şi au priceput că pagubele pe care le făceau şoimii, luându-le câteva găini, nu se comparau cu multele lor binefaceri, înţelegând prin aceasta ex­terminarea nenumăraţilor duşmani ai culturilor lor. Stricând echilibrul ecologic ai regiunii, s-au păgubit singuri.

Asemănător este şi exemplul următor. Undeva, în nordul Italiei, mai

demult, existau mulţi corbi. La un moment dat oamenii s-au gândit să îi omoare. În curând însă au regretat, fiindcă dispariţia corbilor a creat probleme foarte mari. În zona respectivă existau multe cârtiţe, iar prezenţa corbilor le limita înmulţi­rea, în urma uciderii corbilor, cârtiţele s-au înmulţit foarte mult şi, în mod corespunzător, se multiplicau şi tunelurile subterane, gurile de ieşire şi cele de in­trare în pământ. Şi, fiindcă în regiunea respectivă erau multe râuri, apele pătrundeau în tunelurile subterane, distrugând ogoarele şi podurile…

Abia atunci au pri­ceput oamenii cât rău făcuseră omorând corbii, care reglau numărul cârtiţelor, păstrând astfel echilibrul în natură.

Să mai dăm un exemplu. Primii locuitori ai Americii se dădeau în vânt după blana de castor, aşa că şi-au pus în gând să omoare cât mai mulţi. În timp ce-i omorau, au început să apară şi necazurile, dând peste ei tot felul de catastrofe. În primul rând, una-două apăreau inundaţii. Se umflau râurile şi se revărsau făcând prăpăd. Acest lucru nu se întâmplase însă cât timp existaseră castorii, fiindcă aceştia făceau diguri care opreau apele. După ce şi-au dat seama de acest lucru, oamenii şi-au schimbat părerea şi au devenit apărători fanatici ai castorilor!

În timpul lui Frederic cel Mare s-au petrecut următoarele. Fiindcă vrăbiile şi alte păsări aduceau pagube copacilor fructiferi din grădinile acestuia, cu­prins de mânie, regele a poruncit să fie vânate de toată lumea. Ba chiar a pus şi un preţ pe fiecare pasăre ce-î va fi adusă ucisă; şase bani pentru fiecare pasăre. Pes­te puţin timp însă s-a căit amarnic pentru cele făcute. De ce? Fiindcă astfel copacii fructiferi se umpluseră de omizi şi alte insecte. Atunci a fost nevoit să ceară să se aducă vrăbii din alte locuri, pentru a le pune în grădinile sale!

Cu cât am studia mai mult astfel de întâmplări, am pricepe mai bine înţelepciunea ascunsă în spatele creaţiei.

Nenumărate, infinite specii de plante. Nenumă­rate animale erbivore. Nenumărate animale carnivo­re. S-a socotit că există 320.000 de specii de plante şi un milion de specii de animale, între care există rela­ţii dintre cele mai complexe şi diferenţieri în funcţie de locuri şi anotimpuri. Nenumărate gusturi în privin­ţa hranei… Cu toate acestea există un admirabil echi­libru în hrănirea şi supravieţuirea tuturor speciilor.

Cu toţii ştim că cea mai mare parte a globului este acoperită de oceane. Să călătorim cu gândul pe pla­jele acestora, pentru a gusta puţin din băutura dulce a marii înţelepciuni. Să aruncăm o privire asupra plaje­lor nisipoase ale oceanelor. Vom observa imediat exis­tenţa a numeroase şi felurite păsări. Departe de zarva oraşelor, se bucură de viaţă, convieţuind în pace.

Aceste păsări se hrănesc cu cărăbuşi şi muşte pe care le găsesc pe nisip, cu viermi de apă şi cu raci, ce se ascund sub nisip. Nici un animal nu încearcă să ia hrana altuia. Pescăruşii mănâncă tot ce găsesc la su­prafaţă, viu sau mort. Porcăraşii scurmă în nisip cu ciocul lor mic. Alte păsări, cu cioc mai mare, vânează mai adânc în nisip. S-a observat că racii cei mai mari şi viermii de apă stau la adâncime destul de mare, în timp ce, cei mai tineri şi mai mici, se află mai la su­prafaţă.

Unele păsări au picioare mai lungi, astfel încât pot intra şi în apă, apucând prăzi inaccesibile altor pă­sări. De asemenea, când există diferenţe între aceste păsări în ceea ce priveşte lungimea ciocului, aceasta se datorează grosimii stratului de nisip în care îşi cau­tă hrana.

Dacă toţi aceşti locuitori înaripaţi ai oceanelor ar fi avut picioare şi ciocuri de aceeaşi lungime, cu siguranţă nu ar fi putut supravieţui. Cineva însă a fă­cut să difere felul şi lungimea ciocurilor şi a picioare­lor, astfel încât fiecare să vâneze în alt fel şi într-un alt loc al plajei. Astfel pot vieţui la un loc, în acelaşi spaţiu, fără ca o specie să pretindă hrana alteia.

Socotim că acest exemplu este deosebit de im­presionant şi spectaculos.

Să călătorim acum în Africa pentru a vedea alte situaţii asemănătoare şi să ne oprim într-o zonă cu putină verdeaţă, acoperită doar de tufişuri ţepoase, salcâmi mici şi baobabi (baobabii sunt nişte copaci uriaşi, destul de ciudaţi). Acest loc uscat şi sălbatic se numeşte savană.

În savană întâlnim multe animale erbivore, ze­bre, girafe, gazele şi nenumărate feluri de antilope. Printre altele, este bine să ne oprim la trei animale: girafa, gherenukul şi dik-dik-ul. Gherenukul este un fel de antilopă, care se distinge prin gâtul foarte lung. Dik-dik-ul, denumit astfel după strigătul pe care îl scoate, este tot un fel de antilopă, de dimensiuni mici (are 30-40 cm înălţime), cu ochi mari.

Aceste trei animale se hrănesc din aceeaşi co­paci, dar îşi iau hrana, de la înălţimi diferite, motiv pentru care nu există nici o rivalitate între ele.

în timp ce cresc copacii şi tufişurile savanei, girafa se hrăneşte cu frunzele şi mugurii ce se află în punctele cele mai înalte ale copacilor, înaltă cum e, cu gâtul lung, îşi foloseşte limba pentru a rupe cele mai de sus şi cele mai gustoase crengi ale salcâmilor.

Gherenukul se ridică pe picioarele dinapoi, stând în două labe timp îndelungat. Având gâtul scurt, se poate hrăni foarte bine cu frunzele şi mugurii ce se află la o înălţime de aproximativ trei metri.

Micuţul dik-dik este nevoit să se hrănească cu frunzele aflate mai jos.

Tot în savană întâlnim rinocerul negru. Acest animal se hrăneşte din copacii aflaţi mai Ia margine. Mărimea sa nu îi îngăduie să pătrundă în locurile cu copaci mai deşi şi tufişuri. Antilopele însă nu întâmpină nici o greutate.

Aşadar, nici un animal nu le împiedică pe cele­lalte să se hrănească şi să supravieţuiască.

De altminteri, nu e deloc neobişnuit să vedem în savană un baobab uscat. Ne putem întreba dacă mai poate oferi ceva lanţului ecologic? De bună seamă că da, fiindcă va fi o hrană bună pentru termite (acestea sunt nişte insecte asemenea furnicilor şi trăiesc în ţări tropicale). Principala hrană a termitelor este lemnul.

La rândul lor, termitele sunt mâncate de lupul-de-pămînt15. Acesta este un animal nocturn, asemănător ‘cu hienele sau câinii, şi se hrăneşte mai ales cu insecte. Un naturalist a spus că odată în stomacul unui lup-de-pămînt s-au găsit 40.000 de termite!

Să vedem acum o altă dovadă de minunată iconomie în cercul hrănirii şi al supravieţuirii diferitelor animale.

Un animal, de exemplu un cal, trăieşte aproape douăzeci şi cinci de ani. După ce moare, îl aruncă un­deva pe ţarini. În scurt timp începe să se facă simţită duhoarea ptomainei . Joacă oare vreun rol stârvul ca­lului în iconomia ecologică? De bună seamă. Imediat prind de veste ceahlăii1 , care vin de la mari distanţe pentru a se hrăni din stârv.

Un alt exemplu. Pe timp de secetă, multe copitate din Africa mor din pricina foamei şi tot locul se umple de hoituri. Dar iată, în scurt timp îşi fac apari­ţia păsările de pradă, hienele, şacalii, marabu18 şi alte animale ce se ospătează din belşug, curăţind totodată regiunea respectivă de cadavrele periculoase. Marabu este o pasăre înrudită cu barza. Sub gât îi atârnă un să­culeţ specific, destul de mare.

Fiindcă aceste păsări şi animale necrofage mănâncă hoiturile, fie în întregime, fie doar resturi din prânzul altor animale carnivore, ele nu caută să ia hra­na altor animale. Se orânduiesc în chip minunat, fără a deranja celelalte animale carnivore, în plus, mai îndeplinesc şi acest serviciu util, de gunoier al acelor locuri. Toate sunt orânduite aşadar cu înţelepciune şi cuminţenie desăvârşită!

Dacă într-o anume zonă lipsesc animalele necrofage, se va găsi o altă soluţie şi vor intra în acţiune alţi factori. Nu vom găsi nici o greşeală şi nici o omi­siune la înţelepciunea Supremă. Atunci au cuvântul microbii putrefacţiei, care sunt nişte bacterii, şi ciuper­cile, care joacă un rol însemnat în tot circuitul ecolo­gic. Acestea secretează nişte enzime care descompun organismele moarte. Astfel se realizează descompu­nerea, prin care substanţele complexe devin simple, întorcându-se în natură elementele folositoare, care mai apoi vor fi asimilate de plante. Prin urmare, moar­tea serveşte vieţii.

Ce s-a luat din pământ şi aer se întoarce de unde a pornit, iar rezervele nu se epuizează niciodată.

Dacă nu ar fi existat microbii ce produc des­compunerea, am fi avut probleme foarte mari. Fiecare făptură vie ce nu s-ar fi descompus’9 şi-ar fi lăsat hoi­tul pe pământ. Pe toată planeta s-ar fi adunat mulţimi de cadavre care, cu trecerea timpului, ar fi ajuns la o cifră impresionantă. N-am mai fi avut pe unde să căl­căm. Pe de altă parte, s-ar fi epuizat şi rezervele in­dispensabile dezvoltării vieţii.

Grăitor este exemplul Veneţiei. Parii de lemn înfipţi pe fundul mării – pe care este întemeiat oraşul – se menţin de secole nealte­raţi. De ce? Tocmai fiindcă în mediul marin nu pot trăi microbii descompunerii. Astfel lemnul nu este supus descompunerii, fiind deosebit de rezistent şi dăinuind un interval nelimitat de timp.

Cineva s-a îngrijit însă ca nici unul dintre aces­te lucruri groaznice să nu se întâmple.

Pentru a rămâne neclintite verigile lanţului eco­logic. Creatorul a arătat o minunată pronie în ceea ce priveşte naşterile. Numărul urmaşilor este stabilit cu înţelepciune, iar echilibrul este uimitor.

Când este vorba despre un animal slab şi nepu­tincios, care este ameninţat de o mulţime de duşmani şi primejdii, Dumnezeu i-a hărăzit să facă pui mulţi. Dimpotrivă, animalele sălbatice, de pradă, care sunt periculoase, nasc un număr mic de pui.

lepurele-de-câmp de exemplu, este urmărit de tot soiul de duşmani: de vulpi, pisici sălbatice, dihori, şerpi, vulturi, păsări de pradă şi oameni… Pentru a putea supravieţui, în afara vederii foarte pătrunză­toare, a auzului foarte bun şi a vitezei, dispune şi de o mare fertilitate. Într-un an, un iepure-de-câmp naşte de patru-cinci ori, dând naştere la trei până la cinci pui.

lepurele-de-casă care, ca şi iepurele-de-câmp, are mulţi duşmani, este şi mai prolific. Aproape în fie­care lună naşte zece sau mai mulţi iepuraşi.

Mai sus am vorbit despre felul în care sunt deci­mate termitele de către lupul-de-câmp. Şi în cazul ter­mitelor, numărul naşterilor este deosebit de mare. Re­gina termitelor naşte între 8.000 şi 10.000 de ouă pe zi. Pe lună se adună aproape 250.000.

Aceleaşi lucruri sunt valabile şi în privinţa peş­tilor. De exemplu, sardeaua este vânată de pălămide, toni, ştiuci, pescăruşi şi, desigur, şi de om. Bietul Peştişor nu are pic de linişte. Stomacurile păsărilor, ale peştilor şi ale oamenilor se întrec care să-l prindă mai repede.

Adeseori putem vedea nişte peştişori ce zboară deasupra valurilor. Unele sardele, când sunt vânate de pălămide, sar din apă pentru a se salva. De multe ori reuşesc să scape astfel de pălămide, dar sunt mâncate de pescăruşi. Cum să o scoată la capăt, cu atâţia duş­mani ce le ameninţă din apă şi aer?

Bunul Dumnezeu însă. Care vede ce se petrece peste tot, i-a dăruit şi guvidelui o fertilitate cu totul ieşită din comun. Prin urmare acest peşte se înmulţeş­te ca nisipul mării, aşa că au de unde se hrăni duşma­nii săi, fără însă ca această specie să fie primejduită în vreun fel.

Asemănătoare este şi situaţia stridiei care depu­ne de fiecare dată cincizeci de milioane de ouă!

Trebuie să spunem că, în general, toţi peştii mici şi neputincioşi depun mii şi mii de ouă şi tocmai această fertilitate extraordinară le salvează specia. Totodată îi salvează şi pe cei mari deoarece, dacă ar dispărea peştii mici, nici cei mari n-ar mai avea cu ce să se hrănească şi ar muri.

Să zăbovim puţin şi în lumea zburătoarelor, un­de vom întâlni aceeaşi minunată orânduire a lucruri­lor. Păsările cu mulţi duşmani nasc mulţi pui. De exemplu, vrăbiile şi alte păsări înrudite cu ele fac de trei sau patru ori pe ani câte 6-7 ouă de fiecare dată.

Dimpotrivă, animalele periculoase, de pradă, nasc pui puţini. Şoimul bunăoară face 2-4 ouă o sin­gură dată pe an. Leopardul naşte doi, cel mult patru pui. De regulă tigrul naşte unul sau doi pui. La fel şi leul. Cunoscuta fabulă a Iui Esop spune: «Vulpea o batjocorea pe leoaică fiindcă năştea un singur pui».

Dacă lucrurile nu ar fi fost astfel orânduite, adi­că dacă şoimul ar fi făcut ouă multe, precum vrabia, iar dacă leul sau tigrul s-ar fi înmulţit precum iepurii, vă puteţi închipui care ar fi fost urmările… în primul rând ar fi dispărut animalele neputincioase. Odată cu dispariţia lor, ar fi dispărut şi puternicele animale car­nivore. Apoi plantele, pe care nu le-ar mai fi mâncat erbivorele, s-ar fi extins pe tot pământul, sufocându-l.

Minunat ciclu. Uimitoare reciclare a materiei organice! Pământul devine iarbă. Iarba devine hrană pentru zebre. Zebra este hrana leului. Leul devine ţari­nă. Apoi ciclul reîncepe. Nimic nu se pierde şi nimic nu prisoseşte. Din nenumăratele şi complicatele fun­cţiuni, influenţe şi relaţii între elementele naturii, iz­vorăşte un minunat echilibru.

Fie ca acest echilibru să nu-l vatăme demonul tehnologiei şi intervenţia omului, în general dăună­toare, care mai ales în ultima vreme, ne neliniştesc profund.

Sursa: Arhim. Daniil Gouvalis – Minunile Creaţiei


One Comment on “Echilibrul ecologic – o perspectivă ortodoxă”

  1. […] Echilibrul ecologic – o perspectivă ortodoxă « N-am cuvinte… Apoi au fost nevoiţi să vâneze cerbii, pentru a preveni distrugerea pădurii. În unele părţi din America trăieşte şoimul cu coadă roşie. Această pasăre se hrăneşte cu şoareci şi diverse insecte dăunătoare. Uneori se hrăneşte chiar şi cu păsări …. Dacă lucrurile nu ar fi fost astfel orânduite, adică dacă şoimul ar fi făcut ouă multe, precum vrabia, iar dacă leul sau tigrul s-ar fi înmulţit precum iepurii, vă puteţi închipui care ar fi fost urmările… în primul rând ar fi … […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s