Dragostea şi respectul în familie

Dragostea singură nu este de ajuns, spune Dr. Emerson Eggerichs, deţinătorul unui titlu de doctor în asistenţa copilului şi familiei. După 20 de ani de experienţă în consiliere, acesta a ajuns la concluzia că, pe lângă dragoste, mai este nevoie de un „ingredient”, fără de care cei doi soţi trăiesc un adevărat ciclul al nebuniei.

Ciclul nebuniei

Principala problemă de care se plâng soţiile sună aşa: „El nu mă iubeşte!”. Soţiile sunt făcute să iubească, îşi doresc să iubească şi aşteaptă să fie iubite, la rândul lor. Mulţi soţi însă nu reuşesc să le ofere acest lucru. Pe de altă parte, soţii au o altă problemă, pe care nu o mărturisesc, însă o gândesc: „Ea nu mă respectă!”. Soţii sunt făcuţi să fie respectaţi, îşi doresc respect şi aşteaptă să fie respectaţi. Şi multe soţii nu reuşesc să le ofere acest lucru.

În analiza acestor nevoi fundamentale pentru fiecare dintre cei doi, Dr. Eggerichs se bazează pe un verset din Sf. Scriptură, care se citeşte în Apostolul de la Taina Cununiei: „fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat” (Efeseni 5, 33). Acest „să se teamă” apare în unele traduceri ca: „să-l respecte”. Iată deci că Sf. Ap. Pavel le transmite soţilor că Dumnezeu le cere fiecăruia doar un singur lucru: bărbatului să-şi iubească soţia, iar femeii să-şi respecte soţul. Şi le cere asta nu pentru că bărbatul nu trebuie să respecte iar femeia nu trebuie să iubească, ci tocmai pentru că asta este ceea ce le lipeşte: soţul nu îşi manifestă iubirea, iar soţia nu îşi arată respectul.

Din experienţa de consiliere rezultă că de cele mai multe ori soţiile se plâng că nu se simt iubite, iar bărbaţii sunt siguri că soţiile lor au o părere proastă despre ei, că nu îi mai admiră şi aprobă ca odinioară, deci nu îi respectă. Şi fiecare dintre cei doi reacţionează: pentru a-şi determina soţul să devină mai afectuos, femeia recurge la nemulţumire şi reproş, iar pentru a o face pe soţia lui să fie mai respectuoasă, bărbatul o tratează într-o manieră lipsită de dragoste. Acesta este un ciclu al nebuniei, atitudinile respective având exact efectul contrar celui dorit.

Nu călcaţi pe tubul de oxigen!

Cei care vor să înţeleagă această legătură profundă între Dragoste şi Respect trebuie mai întâi să devină conştienţi că bărbaţii şi femeile comunică într-un cod diferit. Simplul fapt că nu te simţi iubit sau respectat nu înseamnă că soţul sau soţia ta ţi-a transmis efectiv mesajul acesta. Deseori ne concentrăm asupra propriilor noastre nevoi şi scăpăm pur şi simplu din vedere nevoile celui de lângă noi. Soţia are nevoie de dragoste; ea nu intenţionează să fie nerespectuoasă. Soţul are nevoie de respect; el nu intenţionează să dea dovadă de lipsă de iubire. Odată ce veţi înţelege acest principiu elementar veţi face primul pas pe calea descifrării codului ce stă la baza comunicării între soţi.

Soţia are nevoie de dragoste aşa cum are nevoie de oxigen ca să respire. Imaginaţi-vă că ea are un tub de oxigen care duce până la un rezervor de dragoste. Atunci când soţul dă buzna şi se comportă lipsit de dragoste, e ca şi când i-ar călca pe tubul de oxigen. Iar atunci când nevoia ei cea mai mare este călcată în picioare este foarte probabil să reacţioneze negativ. Însă nu uitaţi că şi soţul are nevoie de respect aşa cum are nevoie să respire. Iar dacă prin cicăleli şi reproşuri repetate continuaţi să îi călcaţi tubul de oxigen, va reacţiona şi el, iar războiul e gata.

Atunci când bărbaţii sunt criticaţi, nu le ia prea mult până să înceapă să interpreteze lucrul acesta ca pe un semn de dispreţ la adresa lor. Când îi aruncaţi mesaje înţepătoare, pe care el oricum nu le înţelege, curând el va zice în sinea lui: „Nu merit să mi se vorbească aşa. Toată lumea mă respectă, în afară de tine. Mereu ai chef de ceartă. Nu-mi doresc decât să taci din gură.” În momentul în care soţului i se umple paharul, se ridică şi iese din încăpere, iar pentru soţie asta reprezintă lovitura de graţie. Este ca şi cum i-ar fi urlat: „Nu te iubesc!” De aici până la a începe să creadă că are toate motivele să divorţeze nu mai e decât un pas. Dacă ar sta însă o clipă să se gândească, şi-ar da seama că ea a declanşat toată tărăşenia, cu criticile ei.

Respectă nevoile celuilalt!

Deseori soţii sunt animaţi de intenţii bune, dar nici unul nu reuşeşte să descifreze codul celuilalt. Criticile sunt motivate de dragoste, dar el nu „aude” decât o lipsă de respect. Aşa că pleacă, pentru a evita amplificarea conflictului, ceea ce reprezintă un gest onorabil, însă ea nu „vede” decât că el e lipsit de iubire!

Cum putem ieşi din acest ciclu al nebuniei? Doar prin credinţă şi respectarea poruncii lui Dumnezeu, care ne-a poruncit să ne respectăm unul altuia nevoia fundamentală de a fi iubită a femeii şi nevoia fundamentală de a fi respectat a bărbatului. Soţul este deci dator să îşi iubească femeia ca pe sine însuşi, iar soţia este datoare să îşi respecte soţul. Iar punctul de plecare în ruperea cercului nebuniei stă de cele mai multe ori în femeie. Nici un soţ nu simte afecţiune pentru o soţie care pare să dispreţuiască ceea ce este el, ca fiinţă umană. Secretul pentru a stârni în inima soţului sentimente calde constă în a-i arăta acestuia respect necondiţionat. Dacă soţia aşteaptă să fie iubită ca să respecte, aşteaptă în zadar. Cea mai bună cale de a-ţi iubi soţul este să-i arăţi respect într-un mod care să-i atingă inima. Un astfel de respect îl face să simtă dragostea soţiei sale şi îi stârneşte, totodată, sentimente de dragoste faţă de aceasta.

Un exerciţiu pentru soţii:

Întrebaţi-vă în permanenţă (mai ales atunci când sunteţi supărate): Nu cumva ceea ce vreau să spun sau să fac va fi, în ochii lui, un semn de lipsă de respect?

Ce trebuie să vă amintiţi mereu:

  • chiar dacă simţi că nu eşti iubită, încearcă să nu te porţi cu el într-un mod nerespectuos
  • când cauţi să îţi justifici lipsa de respect, el va simţi că nu este respectat, iar atunci când nu te simţi respectat reacţionezi într-un mod lipsit de iubire, fără să-ţi dai seama de asta

Interdicţii absolute:

  • să nu-i spui niciodată: „Nu mă iubeşti!”, ci mai degrabă: „Eu am simţit acest gest ca fiind lipsit de iubire din partea ta. Am greşit cu ceva?” iar dacă răspunsul este afirmativ, cereţi-vă iertare.
  • să nu-i spui niciodată că trebuie să îţi câştige respectul ca să îl poţi respecta. Această afirmaţie distruge relaţia, ca să nu vorbim de faptul că este o atitudine ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, Cel care l-a creat.

A consemnat Natalia Corlean

Sursa: Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 22 – noiembrie 2008


15 comentarii on “Dragostea şi respectul în familie”

  1. delphigab9 spune:

    si daca exista orgoliu si nu va face nimeni primul pas ci fiecare asteapta respect ori iubire?

  2. cineva spune:

    1. iar femeia trebuie sa faca primul pas?
    2. si atunci cum poti sa il „critici” fara sa il faci sa se simta nerespectat?
    de ex vrei sa il determini sa faca dus in fiecare zi. cum poti sa ii spui spala-te fara sa creada ca nu il respecti? intrebarea e foarte serioasa!

  3. Florin M. spune:

    @cineva
    In primul rand, nu stiu de ce ai pus punctul 1.
    La pctul 2. in ce priveste intrebarea „serioasa” din exemplu, voi incerca sa ma pronunt si eu, dar nu stiu cat te va ajuta raspunsul meu.
    In primul rand, nu toti fac dus in fiecare zi. Depinde de fiecare, depinde de munca facuta etc… Sper sa nu ma intelegi gresit, dar chiar crezi ca are nevoie sa faca dus zilnic?
    Cum sa-i spui sa se spele, ca sa nu inteleaga ca e lipsa de respect? Nu m-am lovit de asta niciodata, dar incerc sa ma pun, cumva, in locul lui, sau in locul tau…
    Stiu ca vei zice ca pana acum am cam ocolit raspunsul, dar chiar e o problema delicata, destul de intima – adica aceasta cu spusul sa se spele…
    Nu stiu, poate ca daca i-ai atrage atentia mai pe ocolite cand sta aproape de tine, sau sa „aduci” vorba despre asta, dar fara sa-l ataci brutal (mai ales daca e mai „sensibil”).
    Sau poti alege si sa-i spui direct, sa-i spui ca te deranjeaza mirosul… Doar sa fii atenta la ton, la cuvinte, la imprejurarea, contextul in care o faci. Cred ca asta ar fi cea mai buna metoda – parerea mea.
    Daca o faci cu atentie, nu cred ca s-ar simti atat de lipsit de respect din partea ta. In general, cred ca o buna comunicare intre soti rezolva foarte multe probleme si sudeaza relatia. Cum sa stii ce simte celalalt, daca nu-ti spune?
    Pe duhovnicul tau ai incercat sa-l intrebi in privinta acestor probleme?

  4. Cineva spune:

    Multumesc pentru raspuns 🙂
    Nu face munca grea, dar caldurile de afara… provoaca transpiratie 🙂 si l-as lua in brate mai des, dar e lipicios si ma deranjeaza.
    Am incercat si cu frumosul, si cu lugu lugu etc 🙂
    El stie ca trebuie dar ii e lene.
    Abia reusesc sa ma abtin sa nu tip sa-si faca dus !

    Daca as tipa si i-as zice pe un ton nervos, banuiesc ca asta ar fi lipsa de respect.

    Imi ramane rabdarea…

    Am pus punctul 1 pentru ca tot femeia trebuie sa se sacrifice. Ca in exemplul de fata, eu sa am rabdare si intelegere etc.
    Dar oare chiar toate femeile sunt mai mature si ele trebuie sa fie mame si pentru sotii lor? Sincer, nu ma simt atat de matura si de puternica incat sa am grija de el ca de un copil. Si eu am nevoie sa ma simt alaturi de un om matur si puternic, pe care sa nu trebuiasca sa il dadacesc cu baia sau cu alte lucruri minime.
    Daca pe el il vad mai slab ca mine, atunci eu ce fac? Plang la Dumnezeu : de mine cine are grija? 😦

    Iertati.

  5. Florin M. spune:

    Atunci spune-i direct, spune-i si lui cele ce ai scris mai sus: „Sincer, nu ma simt atat de matura si de puternica incat sa am grija de el ca de un copil. Si eu am nevoie sa ma simt alaturi de un om matur si puternic, pe care sa nu trebuiasca sa il dadacesc cu baia sau cu alte lucruri minime.”
    Ai dreptate, un barbat ar trebui sa fie stalpul casei, sotia ar trebui sa stie ca se poate baza pe el (dar si barbatul stie ca se poate baza pe sotia sa, mai ales in lucrurile astea mici). Totusi, fiecare (si barbati si femei) mai avem caderi, scapari, dar toate pot fi corectate, mai ales ca nunta se afla sub binecuvantarea Lui Dumnezeu si El ne da putere sa reusim.
    Nici o grija – daca-i vei spune cu atentie ca ai nevoie de un om matur pe care sa nu trebuiasca sa-l dadacesti, eu cred ca va lua in considerare cuvintele tale.
    Mai este o explicatie – poate chiar ii place sa fie „dadacit”.
    Inca odata: spune-i direct, dar nu „de la obraz”, ci cu dragoste, sincer. Cu dragoste, dar direct, ca sa priceapa ca nu e un moft de-al tau, ci o realitate, o nevoie de-a lui de a fi placut tie.
    Doamne ajuta!

  6. Florin M. spune:

    Si referitor la punctul 1…
    Nu femeia trebuie sa se sacrifice, ci barbatul. Sau mai bine zis, amandoi trebuie sa lupte unul pentru celalalt, pentru unirea dinre ei.
    Femeia este cea care in mod normal este mai copilaroasa, nu barbatul. Dar mai sunt si exceptii…
    Daca femeia este mai „matura” decat barbatul, atunci trebuie sa-l responsabilizeze, sa-l invete, ca doar s-a casatorit cu el.
    Spun parintii Bisericii ca dupa casatorie orice defect de dinainte se amplifica de 10 ori si orice calitate se diminueaza de 10 ori in ochii celuilalt. Deci trebuie cantarit foarte bine inainte de casatorie daca vom putea iubi pe celalalt in conditiile acelea. Si da, numai dragostea si binecuvantarea Domnului ajuta la depasirea acelor obstacole.
    Copiii aduc unirea celor doi, unirea adevarata, abia dupa primul sau al doilea copil, descopera cei doi ce inseamna dragostea adevarata dintre barbat si femeie, pentru ca vor fi nevoiti sa se ajute si ajutandu-se, va creste dragostea. Nu vor mai fi doi, ci trei, dragostea lor va da roade si copilasul ii va aduce mai aproape si de Dumnezeu. Dar toate astea cu conditia sa vrea si ei, macar putin, sa puna si ei de la ei ceva.
    Am facut ocolisul asta pt ca din cuvintele tale iese ca il iubesti. Iubeste-L si pe Domnul, ceea ce faci fa pentru El, cu gandul la El. Daca nu-L introduci si pe el in ecuatie, raman doua necunoscute: voi doi; dar cu Domnul, va regasiti unul pe celalalt si in alt plan, nu doar aici.
    Sper ca s-a inteles, totusi, ceva.
    Numai bine!

  7. a4m spune:

    interesant…eu sunt studenta la psihologie, anul acesta am facut psihoterapia de cuplu si de familie, si am citit despre cercul vicios care se formeaza de la greseala unuia dintre soti: el greseste->ea ii reproseaza (greseste)->el nu se simte respectat->ea nu se simte iubita…si lantul se repeta…dar nu am gasit nicaieri o explicatie atat de buna…sau o legatura cu Sf Scriptura…se leaga foarte bine psihologia cu credinta in Dumnezeu si cred ca psihologia e un mod de a-i ajuta pe cei ce nu cred sau nu-L inteleg pe Dumnezeu sa-si faca viata mai buna (casnicia), ca mai apoi sa-si poata regasi drumul spre casa (Dumnezeu).

  8. Florin M. spune:

    @a4m
    Hristos a Inviat!
    Stiinta fara Dumnezeu nu e stiinta, si e normal ca ai gasit o legatura intre psihologie si credinta.
    Totdeauna in orice relatie, mai ales in casatorie, cand cei doi sunt legati/uniti prin Sf. Taina a Cununiei, oamenii nu trebuie sa priveasca numai unul la celalalt, ci intre oricare doi oameni mai este si o a treia Persoana – Dumnezeu Creatorul lor.
    Ma bucur ca gasesti aceste legaturi, ma bucur ca avem viitori psihologi drept-credinciosi.
    Domnul sa ne aibe in paza Sa!
    Numai bine,
    Florin

  9. a4m spune:

    Adevarat a inviat!!!
    cand m-am inscris la psihologie eram la inceputul drumului, atunci am inceput sa-L inteleg pe Dumnezeu cu adevarat, un fel de convertire…pe parcurs am aflat ce inseamna crestinismul si mi se parea ca ceea ce invatam la facultate se contrazice cu religia…dar am inceput sa fac legaturi intre cele 2…si totusi inca mai am retineri cu privire la unele teorii din psihologie…cu siguranta sunt destule greseli si conceptii ateiste in psihologie dar inca n-am reusit sa le discern pe toate…de exemplu nu pot sa inteleg chestia aia cu stima de sine…psihologia spune ca nu e bine pt sa ai o stima de sine scazuta, dar asta inseamna ca nu e bine sa fii smerit…sau cum? tot psihologia mai spune ca ne intereseaza boala si nu judecam bolnavul (uraste pacatul, si nu pacatosul), dar mai spune si sa fim toleranti cu toti, sa nu incercam sa-i schimbam daca lor le este bine asa (cu alte cuvinte sa-l ajuti pe un homosexual sa faca fata stresului datorat de neacceptarea lui in societate, si nu sa-l ajuti sa devina normal)…asa ca am muulte intrebari si pana acum nu am avut cu cine sa vorbesc…la psihologie sunt putini oameni crestin-ortodocsi, iar cu oamenii credinciosi ortodocsi pe care ii cunosc nu prea pot vorbi despre psihologie…asa ca deocamdata aplic doar ceea ce m-am convins ca nu se contrazice cu credinta noastra ortodoxa.

    oricum, atunci cand gasesc inca o legatura intre stiinta si Dumnezeu, e o mare bucurie…

  10. Florin M. spune:

    @A4m

    Este o IMENSA legatura intre psihologie si credinta.

    Inainte de toate trebuie sa credem, ca sa putem intelege. Si aceasta este valabila mai ales cand e vorba despre credinta, dar si in general, in viata.

    Inca de la inceput, cand copilul incepe sa ASCULTE de parinti, el CREDE ce spun aceia, iar mai tarziu invata, pe baza a ce crezuse la inceput. Usor usor, se lumineaza si isi completeaza cunostintele, incredintandu-se de adevar.
    Cu atat mai mult in privinta credintei..

    Tot asa, invata ca 1+1=2 si la inceput o ia de buna, caci nu are de unde sa stie ca e altfel. Usor, usor, repetandu-i-se si oferindu-i-se explicatii, el ajunge sa se incredinteze de acel adevar si sa fie sigur de el. Mai departe, bazandu-se pe experientele anterioare, va invata mai mult ca sa-si completeze intelegerea. Dar fara Dumnezeu, cautarile acestea ii vor oferi doar satisfactii la nivel pamantesc, neridicandu-l cu nimic din materia din care a fost creat..

    Toate cele dinainte depind de sinceritatea (sau de corectitudinea) parintilor/ eventual a profesorilor. Dar in privinta Lui Dumnezeu nu avem de ce sa ne facem griji in aceasta privinta, El nu ne minte, El nu ne rasfata, nu ne da mai mult sau mai putin decat ce ne este necesar pentru a ajunge la El. In perspectiva mantuirii (caci ce alt scop avem in viata?) de noi depinde totul, adica de vointa noastra. Dumnezeu ne pune totul la dispozitie; ne da tot ce ne trebuie, nu tot ce vrem noi potrivit voii noastre – aici apare nevoia unei asezari pe trepte a voii noastre si a Voii Domnului: CARE E MAI PRESUS?

    Astazi, stiinta se rupe, se departeaza din ce in ce mai mult de Dumnezeu. Inclusiv psihologia. Asa cum spui si tu, in domeniul stiintelor sociale si in societate in general incepe sa se puna accentul tot mai mult pe TOLERANTA ca fiind regula suprema. Asistam la o adevarata reeducare, la un fel de spalare de creiere.
    Astfel, ar trebui sa „toleram” in sensul de „a aproba ca normale”, nicidecum de „a accepta existenta” diferitor „credinte”, a unor comportamente considerate din toate timpurile ca deviante/anormale etc.

    Limbajul corect politic se inscrie si el in aceasta linie a tolerantei de orice fel, ajungandu-se de exemplu la numirea crimei avortului drept „intrerupere de sarcina” de parca „sarcina” ar insemna altceva decat purtarea unui OM in pantece de catre o femeie, om pus acolo prin VOIA LUI DUMNEZEU, prin fecundarea unei celule de catre cealalta.

    Punand TOLERANTA (in sensul de a accepta ca normale – deci bune! – alte credinte, alte comportamente etc.) pe primul plan, inseamna ca omul contemporan isi creaza un alt zeu – ZEUL TOLERANTEI. Omul contemporan nu se mai inchina Dumnezeului (Cel intolerant – in opinia sa), ci unui zeu faurit de el insusi.

    Noi TOLERAM toate (le acceptam existenta), asemanandu-ne Domnului Hristos, DAR NU LE APROBAM pe toate ca normale. Cum sa fie normal ca o mama sa-si ucida propriul copil in pantece? Cum sa fie normal sa fii homosexual, cand noi stim cuvintele Scripturii si ale sfintilor (istoria Sodomei si Gomorei, cuvintele Sf. Ap. Pavel etc.)? E normal, insa, ca noi sa fim lucratori ai cuvantului Domnului, cu dragoste. Tocmai din dragoste, dorindu-i binele celuilalt, nedorind pierzarea lui…

    Si inca ceva: insasi TOLERANŢA E INTOLERANTĂ. Pentru ca nu-i tolereaza pe cei ce nu se „aliniaza” ei.

    Doamne, ajuta!

  11. Florin M. spune:

    Tot pentru A4m,
    As dori sa comentez o fraza de-a ta, fara a avea pretentia ca e o parere suficienta.
    Ai scris: „de exemplu nu pot sa inteleg chestia aia cu stima de sine… psihologia spune ca nu e bine pt sa ai o stima de sine scazuta, dar asta inseamna ca nu e bine sa fii smerit…sau cum?”

    Daca psihologia spune ca nu e bine sa ai o stima de sine scazuta, nu cred ca se refera la starea de pacatosenie.
    Smerenia inseamna sa te cunosti foarte bine, sa stii cat esti si/sau cat poti fi de pacatos. De-asta ne par unora ca noi ca cei smeriti nu ar avea stima (respect) de sine.
    Ni se mai par asa si pentru ca noi, spre deosebire de ei, vedem respectul de sine diferit. Ca oameni lumesti, ca urmare a unui respect de sine gresit inteles, avem ca drept consecinta a acestei inteleger gresite o nevoie de confort, de bunastare. Ca oameni lumesti, care nu dam importanta prea mare pacatului (sau chiar deloc), nu putem intelege corect aceea ca respectul de sine este nu pentru ce e al meu, ci pentru ce imi e dat in dar. Daca ma respect, ma respect ca si creatie a Lui Dumnezeu, stiind ca am fost facuti cu totii dupa Chipul si Asemanarea Sa. Cu totii suntem chemati la sfintenie, deci iata ce „menire” avem! Scopul nostru in viata este mantuirea si daca realizam asta ni se schimba perspectiva generala asupra vietii si asupra respectului de sine. Daca toti suntem chemati sa fim „sfinti, precum si Tatal nostru din Ceruri este”, vom avea nu doar respect de sine, ci si de ceilalti, vazandu-i in potentialitatea lor.

    In general nu e bine sa ai o stima de sine ridicata, sa crezi ca ti se cuvine totul pentru ca doar ai invatat, ai obtinut niste rezultate, pentru ca muncesti si banii facuti iti apartin etc. O astfel de stima de sine este foarte daunatoare, precum daunatoare este si o stima de sine scazuta, in sensul de a deznadajdui cineva in viata aceasta.
    Ortodoxia este calea de mijloc, cele de mai sus sunt cele doua extreme.

    Cred (presupun) ca psihologia se refera la faptul ca nu e bine sa ai o stima de sine prea scazuta referindu-se la deznadejde, la disperare, care daca sunt prea intense la un moment dat sau daca dureaza mai mult timp duc la serioase tulburari… In orice caz, acesta al psihologiei nu e un punct de vedere complet. Solutii mult mai bune, se gasesc in psihoterapia ortodoxa, in scrierile sfintilor. Cel mult se pot completa una pe alta…
    Dar tulburarile de care aminteam se pot preintampina foarte bine prin sfanta taina a Spovedaniei. Un suflet curatit de patimi, de pacate, o constiinta curata rabda mult mai usor incercarile lumii acesteia. Ca sa nu mai zic ca finalitatea, viata noastra aici este doar o pregatire pentru viata cea vesnica, langa Hristos.

    Cand stie cineva acestea, mai deznadajduieste? Sau mai nadajduieste in cele pieritoare de aici, inclusiv in sine insusi?

  12. Florin M. spune:

    @A4m
    ti-am scris un mail ieri pe adresa pusa de tine aici, poate il ai in spam…
    Doamne ajuta!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s