„Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” (tâlcuire la Crez, partea IV)

492px-00058_christ_pantocrator_mosaic_hagia_sophia_656x800_edited

Proorocul si vizionarul a privit către eternitate şi a văzut că nu existau soarele, luna sau stele; si totuşi, era o lumină inefabilă care pătrundea totul şi lumina totul (Luca 60,19 şi Apoc. 21, 23). Ştiţi voi, o, aleşilor, ce fel de lumină era aceasta ? Bănuiţi: este lumina eternă a chipului Celui Preaînalt. Este lumina eternului Tată, lumina eternului Fiu şi lumina eternului Duh Sfânt – o Lumină, o Dumnezeire, o Frumuseţe.

Sfinţii Părinţi de la Niceea (325), luminaţi de această eternă Lumină, au arătat prin următoarele şase expresii care este legătura dintre Domnul nostru lisus Hristos, Tatăl ceresc şi creaţie.

Prima expresie, „Lumină din Lumină”, a fost rostită de un mare tâlcuitor al misterelor: „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (I loan 1, 5). Dacă un tată este lumină, ce altceva poate fi fiul său decât numai lumină ? Dacă Tatăl veşnic este Lumină, Fiul Său este de asemenea Lumină. Fiul, mărturisindu-ne despre El, ne spune: „Eu sunt Lumina lumii” (loan 8, 12). Binecuvântaţi veţi fi de veţi putea fi numiţi măcar luminaţi de această Lumină!

A doua expresie este: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Apostolul Filip i-a spus Domnului: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns”. Blândul Domn i-a răspuns: „Cel ce Mă vede pe Mine vede şi pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. Si a adăugat: „Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine” (loan 14,18-11; 12,45). Şi iarăşi a spus: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt” (loan 16,15); „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (loan 10, 30). Mai apoi, iudeii au luat pietre ca să le arunce asupra Lui pentru a-L omorî deoarece spuneau: „Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (loan 10, 33). Au vorbit după cum vedeau ei, orbiţi fiind de păcat. Ei au văzut în Hristos – sau mai bine zis în jurul lui Hristos – doar un corp omenesc, dar ceea ce era dincolo de corp, dincolo de sângele purpuriu şi de carne era ascuns ochilor lor. Gândiţi-vă care este diferenţa dintre un simplu fir de cupru aruncat pe pământ şi un fir de cupru ce conduce electricitatea, gândul si vocea. Pentru un ochi lipsit de inteligenţă şi de experienţă acestea par identice. Ochii sufletelor lor erau însă legaţi şi astfel, când au privit, nu au putut vedea fiinţa lui Dumnezeu în fiinţa unui om.

Aceasta poate fi văzută doar de cel botezat, curăţat de păcate şi sfinţit. Sfinţii Apostoli au văzut-o, la fel şi Sfinţii Părinţi de la Niceea, precum şi toţi oamenii înduhovniciti pe parcursul a multe, multe secole.

„Dumnezeu era în Hristos” ne mărturiseşte Apostolul Pavel (II Cor. 5, 19). Aceasta e o descoperire dumnezeiască. Dar oare din conceptul de părinte şi de urmaş aplicabil tuturor domeniilor vieţii, nu reiese clar că Cel Unul-Născut din Dumnezeu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat? Dumnezeul Cel adevărat putea naşte doar Dumnezeu adevărat.

A treia expresie este: „născut„. Adică Fiul lui Dumnezeu a fost născut din Dumnezeu – Lumină născută din Lumină, Adevăr născut din Adevăr, Viaţă din Viaţă, Slavă din Slavă, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, înţelegerea omenească pătrunde într-o oarecare măsură naşterea trupului din trup, dar foarte puţin pătrunde naşterea duhului din duh. „Si Dumnezeu este duh.” Naşterea trupului, o, aleşilor, e doar o umbră, un semn al naşterii duhului. E destul pentru voi să ştiţi, o, purtătorilor de Hristos, că Mesia şi Salvatorul vostru nu este moarte născută din moarte, întuneric din întuneric, nedreptate din nedreptate, slăbiciune din slăbiciune, ci mai degrabă Lumină născută din Lumină, Dumnezeu Adevărat născut din Dumnezeu Adevărat. Si deoarece El a fost născut din veşnicie, va fi, va trebui să fie revelat în veşnicie. Când veţi pleca din această lume şi porţile vor fi închise în urma voastră, atunci El vă va fi descoperit.

Vi s-a spus odată că Mesia este Unul-Născut, Fiu al lui Dumnezeu; aşa că bucuraţi-vă să auziţi din nou aceasta, El fiind Cel născut. Bucuraţi-vă, pentru că naşterea presupune dragoste. Vi s-a spus şi mai înainte că El este Unicul ce a fost născut din Tatăl în fiinţă; Cel Preaînalt a născut pe Cel Preaînalt, pe Născutul din Cel Preaînalt mai înainte de toţi vecii. De aceea naşterea Sa devine distinctă şi diferă de facere. El a fost născut, iar nu făcut. El poate să se asemene cu creaturile, dar el nu este o creatură.

A patra expresie este: „dintr-o fiinţă cu Tatăl„, adică din aceeaşi făptură ca şi Tatăl. După tot ce s-a spus despre El, oare nu se înţelege aceasta în mod automat? Pentru că atunci când cineva spune că El este Fiul Tatălui a spus deja si că El este din aceeaşi substanţă şi din aceeaşi fiinţă cu Tatăl. Când cineva spune „Lumină din Lumină”, iarăşi explică faptul că lumina a fost născută din aceeaşi substanţă şi fiinţă cu lumina care a născut-o. Si când cineva spune „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, el confirmă că Fiul este dintr-o fiinţă cu Tatăl Său.

Si în sfârşit, când cineva spune: „născut nu făcut” el mărturiseşte, o dată în plus, ceea ce a fost explicat mai detaliat mai sus. Aceasta deoarece tot ce e născut e de aceeaşi fiinţă cu născătorul, pe când tot ce e făcut e diferit în substanţă şi fiinţă de creatorul său. Cercetaţi şi înţelegeţi: un copil e din aceeaşi esenţă cu tatăl său, dar un topor este dintr-o altă substanţă decât fierarul care l-a făcut.

Acestea sunt cele patru expresii pe care Sfinţii Părinţi de la Niceea le-au folosit pentru a defini legătura dintre Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si Tatăl Său întru veşnicie. Si iată cele două expresii folosite de ei pentru a defini legătura dintre Hristos şi creaţie.

Prima este „nu făcut„. Cerul şi pământul şi tot ceea ce este văzut şi nevăzut, tot ceea ce este în afara fiinţei Dumnezeului Unic si Viu – totul este creat. Doar Creatorul este necreat. Şi după cum Tatăl este necreat, la fel si Fiul este necreat. El a fost născut şi nu făcut. Co-etern cu Tatăl, din aceeaşi fiinţă cu Tatăl, El este Alfa şi Omega, împreună cu Alfa şi Omega, împreună cu Unul ce nu are început, Fiul nu are început. El este fără timp, infinit, etern, nemuritor. Fiinţa Sa este inseparabilă de fiinţa Tatălui; lumina şi slava Sa sunt de nedespărţit de lumina şi slava Tatălui.

Puterea Tatălui este puterea Sa. Si toate acestea nu ne dovedesc oare că Fiul Celui Preaînalt nu este făcut ? Cum ar putea să fie făcut cineva care există veşnic? Si de către cine ar putea fi făcut Cel ce este co-etern cu Tatăl? La fel cum nu putem vorbi de soare fără lumină, o, purtătorilor de Hristos, sau despre primăvară fără apă, aşa nu se poate vorbi despre Tatăl fără Fiul sau despre Fiul fără Tatăl. Pentru că dacă El ar fi fost creat, la fel ca multe dintre cele ce sunt create, El ar fi avut nevoie de un Salvator pentru Sine. Dacă El ar fi fost creat, El nu ar fi fost Fiul, ci unul dintre numeroşii fii adoptivi. Cu adevărat, El este Fiul si nu un fiu adoptiv. Dacă El ar fi doar un fiu adoptiv, atunci Preaînaltul nu ar avea un fiu născut. Atunci Preaînaltul nu ar putea fi numit Tată şi eterna paternitate nu ar exista. Nici dragostea eternă nu ar mai exista. Nici eternal paternitate şi nici eterna filiaţie – cei doi poli ai iubirii veşnice – nu ar exista. Dar, bucuraţi-vă din inimă, copii ai lui Dumnezeu, pentru că paternitatea şi filiaţia şi dragostea există. Fiţi luminaţi de eternele raze ale iubirii!

A doua expresie este: „prin care toate s-au făcut„. Tot ceea ce este creat a ajuns să existe prin El. La fel cum s-a scris despre Cuvântul lui Dumnezeu. „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (loan 1, 3). De aceea nu numai că Unul născut Fiu al lui Dumnezeu nu este făcut, El este chiar Făcătorul. „Prin El s-au făcut toate câte s-au făcut.” Toate câte îşi trag existenţa din creaţie în cer şi pe pământ, toate sunt lucrul Fiului şi al Tatălui; şi toate câte există sunt sub autoritatea Fiului şi a Tatălui.

Aşa au exprimat Sfinţii Părinţi de la Niceea inexprimabilul. Aşa au pus ei în cuvinte credinţa lor şi credinţa voastră şi în toate s-au inspirat din revelaţia scrisă a Domnului lisus Hristos şi din revelaţia nescrisă a Sfântului Duh al lui Dumnezeu. Să ştiţi totuşi că El, Cel ce nu poate fi cuprins în întregul univers, nu poate fi cuprins nici în cuvinte omeneşti.

Şi tot ce s-a spus despre El până acum, o, purtătorilor de Hristos, s-a spus despre Dumnezeul cel Preaînalt din veci, în chiar Sinele Său, în afara lucrurilor create şi mai presus de creaţie. Acestea au fost spuse despre în veci tainicul Tată şi al Său Fiu, înainte ca El să se arate; despre Fiinţa eternă, care singură îşi este Tată Sieşi şi nu are nevoie de nimic din afara Sa. S-a vorbit despre miracolul unei existenţe fără schimbare, fără vârstă si fără moarte; despre nestinsa flacără divină pizmuită, pe bună dreptate, de orice altă lumină văzută sau nevăzută.

Ceea ce urmează este o descriere a lui Dumnezeu Creatorul, coborât în timp, în spaţiu, în finit, în mijlocul creaţiei Sale. Aşa cum o mama se apleacă, se înclină asupra copilului său ce plânge în leagăn, aşa este şi coborârea Creatorului făpturilor printre oameni, în această vale a plângerii.

Aceasta este credinţa sufletelor meditative şi rugătoare. Oamenilor supuşi senzaţiilor, acoperiţi de praf, le vine greu să accepte această credinţă. Oamenii care gândesc îşi dau seama de limitările raţiunii umane în faţa noilor şi tot mai înalţilor munţi de taine ce apar unul după altul. Şi tocmai acum când oamenii, cu mari eforturi, escaladează un astfel de munte de taine şi abia trăgându-şi răsuflarea încep să simtă bucuria un alt munte, mai măreţ se deschide privirii lor – şi aşa mai departe din generaţie în generaţie.

Ei privesc şi văd că fiecare mister nedezlegat al naturii nu este un mesia, ci doar o prevestire a unor noi mistere. Fiecare lucru nou descoperit şi studiat nu este o revelare, ci o perdea ce acoperă toate miracolele noi, fără nume, fără număr şi fără sfârşit. De aceea ei îşi ridică prin rugăciune gândul către Cel Preaînalt şi cu toată inima primesc de la El revelarea misterelor ultime şi supreme, pe care prin iubirea şi mila Sa, El a binevoit să le dezvăluie neamului omenesc. Ei le primesc cu bucurie si le împărtăşesc, plini de curaj. La ce se pot ei aştepta de la oameni? Şi ce pot fiii oamenilor, care urmează aceeaşi cale cu ei, să le spună despre divinele taine imperceptibile, invizibile, intangibile din nenumăraţii munţi de taine ale naturii ? Ce pot auzi ei cu auzul lor de la oamenii supuşi senzaţiilor si acoperiţi de praf? Nimic, în afară de ceea ce au auzit şi au respins deja. Din această cauză Adevaratul şi Unicul Mesia le este atât de drag. Pentru că El a venit de pe tărâmul misterelor ultime ca un martor personal şi le-a descoperit lor atât cât poate primi si duce sufletul omenesc.

Aceasta este credinţa voastră, o, purtătorilor de Hristos, credinţa strămoşilor voştri, care au meditat si s-au rugat. Aceasta să fie şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie, până la sfârşitul călătoriei. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a celor ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei. In Ziua Judecăţii lui Dumnezeu ei vor fi protejaţi şi îndreptăţiţi de credinţa, puritatea si faptele lor bune. Si ei vor fi numiţi binecuvântaţi.

Sursa: Sf. Nicolae Velimirovici – ”Credinţa poporului Lui Dumnezeu”



7 comentarii on “„Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” (tâlcuire la Crez, partea IV)”

  1. proxymagape spune:

    Mi-a placut ca ti la Parintii nostri. Dar tu nu stii sa marturisesti credinta?…

  2. Florin M. spune:

    Proxymagape, ai vreo sugestie in acest sens? Multumesc.

  3. proxymagape spune:

    Să o spui cu cuvitele tale- pur și simplu! Poți!

  4. Florin M. spune:

    Mai degraba cu fapta trebuie marturisita credinta, dar nu te contrazic – normal ca „fapta” implica si cuvantul…
    Problema este atunci cand cuvantul reflecta ceva strain naturii noastre interioare. Aici trebuie sa avem mare grija.
    Tocmai de-asta incerc sa-mi limitez nevoia de a emite simple pareri personale. Nu reusesc mereu, insa 🙂

    Ce sa mai zic… Multumesc sincer pentru gandul bun, stiu ca noi, crestinii, ar trebui sa fim „mântuitorii cetăţii, epitropii, supraveghetorii şi învăţătorii ei”, dupa cuvantul Sf. Ioan Gura de Aur. As ridica si eu glasul, as marturisi credinta cu cuvintele mele, dar nu e deloc usor.
    Intrebarea care se pune, legat de afirmatia Sf. Ioan, este: CE ANUME ne face sa ridicam glasul? Oare credinta sincera, adica dorinta noastra launtrica de curatie, impletita cu dragoste, sau oare fatarnicia care ne face sa vedem paiul din ochiul fratilor, „trecand cu vederea” ditamai barna din ochiul nostru?
    E firesc, toti avem barnele noastre si acestea n-ar trebui sa ne impiedice sa vrem sa le scoatem si pe ale fratilor, dar sa ne dorim intai sa le scoatem pe-ale noastre, pentru ca exact aceasta dorinta din urma vine tocmai din credinta adevarata, din adevarata dragoste de Dumnezeu si de semeni.
    Fiecare ar trebui sa stie ce e in sufletul lui si totodata n-ar trebui sa se bizuie pe sine prea mult. Intervin multe in discutie, inclusiv duhovnicul fiecaruia, apropierea fata de acela, ascultarea, binecuvantarea pentru una sau pentru alta etc.
    Sa ne rugam Domnului sa ne ajute El, sa ne puna El cuvant la vremea potrivita pentru a-L marturisi!
    Eu ii multumesc si pentru ca-mi scoate inainte frati ca tine, care ma indeamna spre bine.

    Doamne, ajuta!

  5. proxymagape spune:

    Deja ai mărturisit! Dumnezeu să ne ajute!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s