„Autojustificarea prin credinţă” – un articol şi un concept periculos

Laziness_by_ANTONINA_art

Am găsit zilele acestea un articol ce mi s-a părut interesant, despre care am gândit că ar fi potrivit multora dintre noi.

Articolul original, cel pe care l-am pus acum două zile (pe 12 nov.) pe blog şi pe care l-am retras astăzi, pentru câteva ore, era lipsit de orice precizari, fără de care se putea cădea foarte uşor exact în înşelarea de care se vorbeşte acolo: autojustificarea prin credinţă! Adică noi, cei credincioşi, recunoşteam în exemplele din articol pe mulţi dintre cunoscuţii noştri, şi chiar pe noi! Nu ar fi o problemă să te recunoşti pe tine într-o povestire, dar este o problemă atunci cănd povestirea e scrisă greşit şi duce la concluzii greşite şi la confuzie, până la o mărturisire (spovedanie) răsturnată. Înşelarea este forte subţire, intr-adevăr, şi poate pătrunde atât de uşor dacă nu luăm aminte…

Articolul cu pricina, al carui autor este Bogdan Mateciuc, este mai jos.

Ana lucrează la o firmă privatizată recent. Noul management este străin si implementează un alt stil de lucru, mai eficient. Vechile deprinderi ale angajatilor trebuie să se schimbe. Ca si în alte domenii ale vietii, cine nu se adaptează, trebuie să părăsească sistemul, într-un fel sau altul.

Pe lângă problemele de adaptare, Ana mai are o problemă. Cu putin timp înainte de privatizare, a luat acasă un copiator care părea să nu mai fie necesar în birou.

Noua conducere a luat notă de disparitia copiatorului si, pe lângă problemele de adaptare la schimbare, i-a pus în vedere Anei să îl aducă înapoi. Ana însă l-a vândut unui vecin.

Acum ea este foarte stresată. Este constientă de incapacitatea ei de adaptare si îi este teamă că îsi va pierde locul de muncă. Dar… ea este crestină si se încredere în Dumnezeu. De când cu privatizarea si cu noua conducere, a început să se roage fervent Domnului, pentru pază si protectie. În mintea ei, noii sefi sunt niste răi fără de Dumnezeu, iar ea îsi pune nădejdea în El, că va iesi cu bine din aceste încercări.

Cristi este căsătorit de cinci ani. El este o fire mai molatică, iar sotia lui o fire mai energică. De-a lungul timpului, au reusit să-si facă un rost si să-si asigure un anumit nivel de trai. Aceasta datorită mai ales eforturilor ei. Potrivit planurilor făcute de ei la începutul mariajului, mai au de realizat câteva deziderate. Cristi este însă rupt de eforturile care ar trebui să fie comune. Se simte incapabil să tină pasul cu sotia. De altfel, întreaga viziune de viată a sotiei, cândva agreată împreună, reprezintă un stres pentru Cristi care, desi simte că trebuie să iasă din comoditatea lui traditională, refuză să facă si cea mai mică schimbare în ceea ce-l priveste.

În schimb, Cristi a devenit în ultima vreme un bun crestin. A început să urmărească frecvent Trinitas TV, îi citeste pe Sfintii Părinti si participă pe internet la discutii duhovnicesti. Sotia lui nu face toate acestea… sau le face la o scară mult mai mică. Pentru Cristi, aceasta este dovada imbatabilă că el are dreptate în divergentele dintre ei – legate de implicare în familie si trasul împreună – si nu sotia lui.

Ce au în comun Ana si Cristi?

Fuga de realitate si ascunderea în spatele unor îndeletniciri religioase. Refuzul lor de a se adapta la realităţi şi lenea lor sunt mascate în spatele religiei.

Care ar trebui să fie însă rolul credintei religioase?

În Sfânta Scriptură, psalmistul David spune într-un loc:  „Dumnezeu întăreste bratul care întinde arcul”. Desigur, bratul care nu face nimic rămâne moale si nu propăseste. Asemenea Anei si lui Cristi.

În continuare, voi încerca să-l comentez puţin, de la „nivelul” meu aşa cum îl văd acum, după două zile de la postarea sa iniţială.

Primul caz, Ana: de multe ori nu e ceva gresit si chiar atat de neacceptat sa nu te adaptezi la ritmul de munca dintr-o multinationala sau in general, la ritmul de munca de acum. E chiar de înţeles, mai ales pentru o femeie… Stim ca acum se munceste pe rupte, ajungi seara acasa chiaun, de nu mai ai chef de nimic. Chiar si credinta ne este afectata de acest ritm „sustinut” de munca. Nu ne mai rugam suficient, nu mai citim suficient, nu mai medităm deloc. Din activitatea noastra dispare, incet-incet, latura reflexivă, suntem ca şi reeducaţi… Munca ar trebui sa fie facuta dupa ritmul fiecaruia, si prin repetitie/experienta se capata viteza, acuratete etc. Dar azi omul e doar „capital”, „forţă de muncă”

Nu se spune daca Ana are sau nu are copii, nu se spune altceva decat ca a furat un copiator – actiune gresita, din start. Acesta, furtul, este un pacat, intr-adevar. Dar a da cateva detalii (foarte putine, totusi) pentru a trage concluziile acelea, e total eronat. Cineva ar putea gandi ca greseala ei e ca e credincioasa – păi e foarte bine pentru ea ca e credincioasa, poate ca Dumnezeu o va ajuta sa revina pe drumul cel bun. Si-asa, nu stim cat de „pe alaturi” este, in afara ca a furat acel copiator şi nu cred ca ar trebui sa cunoastem detaliile acestea, intime… Nu stim daca s-a pocait pentru asta, dar nici nu ne putem pronunta daca da sau nu. In urma celor scrise, concluzia e ca femeia aceea avea o credinta falsa, pe care o folosea ca sa-si justifice lenea (care lene, de unde reiese ca e vorba de lene?), ori argumentele sunt mult prea putine.

Cazul al doilea, Cristi: Bineinteles ca e de dorit ca in familie sa participe amandoi sotii la treburile casei, sa traga amandoi pentru binele familiei.  Dar fara a se neglija rugaciunea, credinta. In fond, scopul familiei este mantuirea sotilor, nu propasirea materiala.

Despre Cristi ni se spune că este căsătorit, că are o fire mai molatică şi că şi-a făcut nişte planuri la începutul căsătoriei împreună cu soţia sa. Soţia e mai „energică” – de parcă faptul că el e mai molatic decât ea ar fi un păcat… Vezi înca odată cum textul nu dă dovadă de dreptate, de adevăr, cum îndeamnă la judecarea aproapelui? Deşi nu se spune ce păcate are, se deduce automat: „aha, e leneş deci, nu-şi dă interesul pentru familie etc.!

Ni se mai spune că e un om comod şi „În schimb, Cristi a devenit în ultima vreme un bun creştin”. Păi dacă a devenit un bun crestin, care mai este problema? Deşi e mai molatic decât soţia sa şi trece, probabil, prin nişte momente de transformare (pentru că a devenit în ultima vreme un bun creştin), se uită la Trinitas, citeşte din Sfinţii Părinţi şi participă la discuţii duhovniceşti. Cei doi au nişte discuţii, ceea ce e normal ţinând cont că la începutul căsniciei şi-au făcut planuri (ce fel de planuri? oricum, în viaţă e ok să-ţi stabileşti niste ţinte, dar nu înseamnă că scopul tău final e atingerea acelor scopuri în timpul propus, pentru că atunci Îl cam vei scoate din ecuatie pe Dumnezeu – tocmai pe Cel care trebuie să fie centrul preocupărilor noastre…), nişte planuri al căror termen de realizare se amână şi Cristi pretinde că are dreptate în aceste discuţii pentru că… e mai credincios (!?). Dacă s-ar fi spus că n-o ajută pe soţia sa prin casă, că nu-l interesează de ea, sau de copii, era altă problemă (de fapt aici – da, era cu adevarat o problema). Apropos de copii, n-am vazut nimic de copii, deci inseamna ca dupa 5 ani de casatorie nu au copii, pentru că, nu-i aşa, asigurarea unui anumit nivel de trai s-a facut „mai ales eforturilor ei” – după cum se specifică. Deci iată încă ceva ce ne este indus în subconştient…

De fapt, şi Ana şi Cristi mai degrabă reactionează negativ la duhul progresului pe care-l simţim azi, în toată lumea. Aşadar, contrar concluziilor pe care le pot trage unii, de fapt cei doi nu se inchină unui Dumnezeu fals. Cu toţii avem păcate şi totuşi, Dumnezeul căruia ne închinăm nu e fals. Şi El ne aşteaptă exact pe noi, pe cei păcătoşi. Cei doi sunt păcătoşi în felul lor, într-adevăr, dar asta e alta problemă, nu ne priveşte. Nu se cade, însă, a lega de păcatele lor menţionate în text judecata noastră.

E un text care îndeamnă la judecarea aproapelui şi la acceptarea progresului, a bunastarii, inaintea Lui Dumnezeu. Autorul vorbeste in final de „rolul credintei religioase„, pe cand noi, ortodocsii nu vorbim de „credinte”, ci de „Un Domn, o Credinta, un Botez„. Rolul credintei ar fi, conform autorului, PROPASIREA!!! Ce inseamna propasire? Cumva smerenie, cumva mântuire, cumva Împaratia Cerurilor? Nu! Acest rol atribuit de autor credinţei este, de fapt, unul deturnat de la sensul său adevărat: dobândirea Duhului Sfânt, care se poate face indiferent de propăşire, neavând nicio legătură cu aceasta!

„De aici, din aceasta mocirla a competentei, profesionalismului, abnegatiei pentru bunul mers al societatii ia fiinta omul apostat, cu psihologie si trasaturi antihristice, omul european care, din prea multa jertfire pentru societatea dorita, perfecta, nu mai are timp de Hristos.” (Ieroschimonah Hrisostom, ”Intre Hristos si locul de munca”, din revista “Glasul monahilor”, Man. Petru-Voda)

Închei aici, cerându-mi iertare tuturor acelora care aţi citit înainte acel text, fără nicio precizare, pe blogul meu. Şi mulţumesc celor care m-au făcut atent! Doamne, ajută!

P.S.: Puteţi citi, spre o şi mai bună edificare, acest articol:

Între teroare şi… torpoare sau taina fărădelegii în actualitate

Anunțuri

31 comentarii on “„Autojustificarea prin credinţă” – un articol şi un concept periculos”

  1. Iuliana spune:

    Oricand ne putem insela, daca nu citim cu atentie si cu rugaciune la Domnul, sa ne ajute sa intelegem. Nu spun ca as face eu asa intotdeauna, dar vad ca este de dorit. „cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu” este un indemn cat se poate de clar catre cele de facut in aceasta viata, ce ne-a fost data spre a cauta mantuirea. Orice speculatii nu sunt decat incercari de a justifica abaterile noastre de la cararea Imparatiei, pe care ar trebui sa urmam fara a privi intr-alta parte decat spre cer. Iertare pentru greseli si Domnul sa ne ajute!

  2. Florin M. spune:

    Iertare, Iuliana! Dar pentru asta sunt fratii, ca sa ne mai si traga de maneca (ca sa nu spun „de urechi”, ca ar fi prea lipsit de toleranta), atunci cand gresim…
    Multumesc Domnului ca ne-a dat tuturor frati! Doamne, ajuta!

  3. MunteanUK spune:

    cele doua povestioare au niste probleme:

    1. cat de ‘crestina’ e Ana si cum ‘se increde’ in Dumnezeu dc tainuieste un furt?! a nu te adapta la noul stil ‘eficient’ nu e un pacat. in foarte mutle situatii, sclavie curata e asa-zisa ‘eficienta’ corporatista!

    2. cum poate fi Cristi deoportiva ‘bun crestin’, dar si ‘comod’?! cat despre el – ‘molatec’, iar sotia – ‘energica’ (cum cere duhul vremurilor, nu?), firea molateca nu e pacat, ci doar lenea.

    dc aceste personaje au niste lipsuri, ce are a face aceasta cu credinta adevarata?! dc cele doua persoane comit niste greseli, dc ele nu traiesc la inaltimea chemarii propriei credinte (presupunand ca sunt octodocsi, ca deh, feluriti ‘crestini’ exista pe lume), cu ce ‘subrezeste’ aceasta credinta adevarata?

    interesanta interpretarea despre ce intelege lumea de azi prin ‘propasire’… insa, luate in sine, erorile celor doi le sunt piedica nu doar la ‘propasirea’ potrivit duhului lumii, ci si la urcusul lor duhovnicesc, de pilda:

    1. nu trebuie sa-L ispitim pe Dumnezeu, sa ne scoata El, pe cale miraculoasa, din belele (furtul) pt care trebuie sa ne asuma singuri raspunderea.

    2. bietul Cristi poate isi face iluzii ca e ‘bun crestin’ din urmarierea unor emisiuni, citirea Sf Parinti sau discutii pe net…

    oricum, povestile sunt educative si pt ‘soparla’ bagata (credinta, vazuta ca ‘frana’ a progresului), la care trebuie sa fim atenti, cat si ca exemple de ‘asa nu’ – pacate personale in care ne putem regasi si al care sa luam aminte!

  4. Florin M. spune:

    Frate MunteanUK, sa nu credem ca le comitem daca nu le comitem!
    Sa nu ajungem chiar sa avem iluzia vreunei pocainte, dar falsa, intoarsa (precum am scris la inceputul articolului, mai sus…).
    De ce oare Domnul nu ii vadeste pe toti hotii? Daca ar fi atat de drept (precum credem sau am vrea noi), nu stiu cati dintre noi am fi vii, sau macar liberi. Si totusi, MILA LUI ne tine pe toti. Tot ea ii tine si pe cei doi din exemplul de mai sus. Insa exemplul e ales prost, formularea e proasta, articolul de la care am pornit e jalnic de-a dreptul. Concluziile la care conduce sunt cu totul contrare invataturii Bisericii…
    Dar recunosc ca m-a inselat si pe mine, pt ca si eu sunt om atent mai mult la ce ma leaga de lumea asta, atent mai mult la a ma indreptati pe mine fata de altii, decat la credinta cea adevarata si la nadejdea in puterea Domnului de a-i ierta pe toti! Doar afirm credinta, insa nu o simt pe masura…

    Si de cand rolul „credintei religioase” (nu-ti miroase a ceva infiltratii de ecumenism pe-aici?) este propasirea?

    Ref. la finalul tau, eu tocmai impotriva acestui „asa nu” am re-postat articolul, cu precizarile acelea! Ce nu se intelege, bunule crestin? 🙂 Nu poti fi si comod, dar si bun crestin? Cum sa nu? Cumva „bun crestin” implica neaparat munca 12 ore, timp petrecut cu sotia 2 ore, rugaciune 1 ora jumatate si somn 9 ore? Cine si cum defineste acest termen – „bun crestin”? Pot eu sa-i spun cuiva ca nu e bun crestin? Si cum imi pot da seama ca eu sunt bun crestin?

  5. paul spune:

    Articolul de la care pleaca comentariul tau, Florin, e cel putin ambiguu. Nu avem suficiente date ca sa ne dam seama de adevarata stare duhovniceasca a celor doi protagonisti. Pentru a intelege lucrurile astea, ca si toate cele care tin de viata noastra acum si aici, avem nevoie de mult, foarte mult discernamant, o virtute cardinala, care acum insa a inceput sa ne cam paraseasca pe toti. In ciuda insuficientei mele cunoasteri, risc si eu un mic coemntariu.
    Poti fi un bun crestin si un om neadapatat la mediu, un prost tata de familie, sau o femeie care isi insuseste un bun care pare sa nu mai trebuiasca nimanui. Toate situatiile sunt posibile, iar noi nu mai stim, daca suntem sinceri cu noi insine, sa o alegem pe cea mai buna dintre ele.
    Oricat ar parea de contrar parerii comune, crestinismul nu este un indreptar de viata, ci o cale catre viata de dincolo, catre vesnicie.
    In orice caz, viata celor doi crestini, Ana si Cristi, este, ca a oricaruia dintre noi, plina de greutati, uneori insurmontabile. Macar sa recunoastem ca nu suntem in stare sa ii facem fata singuri si sa cerem ajutorul Celui de Sus.

  6. Florin M. spune:

    Multumesc mult, Paul, pentru comentariu.
    Nu e gresit sa cerem ajutorul Domnului, indiferent de situatia in care ne aflam. Iar a judeca pe cineva pentru ca face asta, sau ca are nadejde in ajutorul Lui, in ciuda problemelor pe care le are, e cam mult…
    Doamne, ajuta!

  7. Mihaï spune:

    Ana si Cristi se simt victime?

    Cristi o vede pe sotia lui ca pe un dusman?

    Daca Ana si Cristi se simt bine raportati la invataturile crestine pe care le citesc si le vad, este excelent.

  8. Florin M. spune:

    MIhai, chiar daca nu se simt bine, tot nu trebuie sa ne gandim ca e gresit faptul ca se roaga sau ca sunt credinciosi.
    Poate ca acum se simt bine, dar se pot pacali. Dar daca n-ar avea nici acea credinta, daca nu ar merge la biserica, daca nu s-ar ruga, sansele lor de indreptare ar fi mult mai mici. De aceea am spus ca nu e gresit ca fac acele fapte bune ale credintei, pentru ca doar in felul asta se vor indrepta si celelalte. Insa scopul nu este bunastarea materiala in viata asta, ci bunastarea sufleteasca din cealalta viata, adica mantuirea.
    Daca Ana si Cristi se simt victime? Pai, poate ca nu se simt, dar ma indoiesc. Desi depinde de cine se simt amenintati… Daca se simt victime, poate ca au dreptate, pentru ca omul are nevoie si de liniste. Si chiar daca pacatuieste, orice om are nevoie de niste momente in care sa se gandeasca la sine, sa cugete la faptele sale, adesea Domnul ne vorbeste prin ceilalti, cum a facut-o in cazul Anei, cand sefii i-au cerut sa inapoieze copiatorul…
    Cristi nu cred ca o vede pe sotia lui ca pe un dusman, doar ca mai apar discutii, ca in orice familie… Si daca el cauta linistea, pe cand sotia lui cauta propasirea, atunci ar fi bine ca si ea sa-l asculte, sa faca in asa fel incat ritmul familiei sa fie acela in care amandoi se simt bine, in care si trupul, si sufletul sa se simta bine. Dar acest „simtit bine” nu inseamna propasire, ci implinire, o implinire duhovniceasca. Doar atunci infloreste dragostea, cand Domnul este in acea casa, in acea familie, cand membrii familiei Il cheama si Il lasa pe El intre ei.

  9. AlinA spune:

    Articolul lui Bogdan Mateciuc este tare „ciudat” ca sa nu folosesc cuvinte mai dure. In primul rand cine a stabilit ca Ana a furat capoiatorul si cine a stabilit ca domnul Cristi este „o firma mai molatica”? Care dintre noi,copii Domnului, are dreptul si puterea de a ne judeca fratii?
    Daca noua conducere cunostea faptul ca Ana a luat copiatorul, inseamna ca aceasta a anuntat vechea conducere despre fapta. Iar in cazul in care lucru asta nu s-a intamplat, ea a facut deja un pas care dovedeste credinta adevarata si frica adevarata de Dumnezeu in momentul in care a recunoscut ca acel copiator este la ea. Ana a facut o greseala si se roaga ca impreuna cu voia Domnului sa treaca peste aceasta greutate si spera ca Dumnezeu s-o ierte pentru greseala comisa.
    Autorul incearca sa sa ne arate pacatul care il domina pe Cristi, lenea. Eu cred ca lenea este un pacat atunci cand…constient fiind refuzi sa-ti ajuti aproapele sau familia evitand astfel munca si efortul. Poate, Cristi este „o fire mai molatica” din cauza fizicului sau din cauza felului de a fi…ex: o mare parte din ardeleni sunt inceti in miscari, in vorbire, in activitate….asta nu inseamna ca sunt asa intentionat cu gandul de a se feri de la munca. Cine stabileste ca energia sotiei lui Cristi este benefica pentru situatia lor si indeplinirea planurilor???
    Parerea mea este ca atat Ana cat si Cristi s-au apropiat mai mult de Dumnezeu atunci cand viata lor a atins un moment dificil. Faptul ca ei ajung sa se roage mai mult atunci cand au probleme nu este un lucru rau dar nici nu este un exeplu…..in nici-un caz nu este o credinta falsa intr-un Dumnezeu fals. Florin, ai punctat foarte bine…articolul te poate induce foarte usor in eroare…si fara o atentie sporita, poti trage concluziile gresite.

  10. Florin M. spune:

    Alin, iti multumesc pentru completarile interesante!
    Doamne, ajuta!

  11. Bogdan spune:

    Precizarile autorului:

    Nu disecati prea mult. Ana este o crestina cu numele, care devine brusc crestina atunci cand are probleme la serviciu. Cristi e un lenes care incearca sa se eschiveze de la indatoririle casnice, ascunzandu-se in spatele credintei. Amandoi se spiritualizeaza intr-un mod fals, intr-o inchipuire de sine, asezandu-i pe cei ce ii trag la raspundere in tabara „railor”.

  12. Florin M. spune:

    Bogdan, intr-adevar esti autorul articolului citat mai sus.
    Initial am inteles exact asa cum spui tu articolul, cu cei doi gandind/actionand ca urmare a unei inselari.
    Insa acum parerea imi este aceeasi: articolul e prost facut, adica insuficient gandit/explicat.
    Daca vrei sa evidentiezi acea inchipuire de sine o poti face mult mai clar, sau daca nu, atunci n-o faci deloc pt ca risti sa arunci in confuzie pe ceilalti si in judecarea altora cu usurinta. Plus ca multi si-ar pune intrebari asupra credintei proprii. Si de unde stie cineva ca nu se afla in inselare, cand permament suntem supusi pacatului? Nu prin smerenie? Poate ca cei doi ajung sa-L cunoasca pe Dumnezeu chiar din starea de inselare, de mandrie in care se afla – poate fi exclusa chestia asta din „schema”? Eu nu cred…
    Doamne, ajuta!

  13. Theodora spune:

    „Poate ca cei doi ajung sa-L cunoasca pe Dumnezeu chiar din starea de inselare, de mandrie in care se afla – poate fi exclusa chestia asta din “schema”? Eu nu cred…”

    Iartă-mă, dar nu sunt de acord cu ce-ai afirmat aici.
    „Lucrurile ceresti se cunosc prin Duhul Sfant, iar cele pamantesti prin minte: dar cine vrea sa cunoasca pe Dumnezeu cu mintea lui din stiinta, acela e in inselare, pentru ca Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfant. Daca vezi cu mintea demoni, smereste-te si sileste-te sa nu-i vezi si mergi degraba la duhovnicul sau „batranul” („staretul”) caruia ai fost incredintat. Spune totul duhovnicului si atunci Domnul te va milui si vei scapa de inselare. Dar daca crezi ca stii mai multe in privinta vietii duhovnicesti decat duhovnicul tau si daca la marturisire (spovedanie) nu-i spui ce ti s-a intamplat, atunci pentru mandria aceasta va fi ingaduit unei inselari sa puna stapanire pe tine spre povatuire.”(Sfântul Siluan)

  14. Florin M. spune:

    Theodora,
    n-ai inteles ce-am vrut sa spun, sau poate ca nici eu nu inteleg ce vrei tu sa-mi explici.
    sa detaliez, deci…
    ipoteza ne spune ca cei doi se „spiritualizeaza” intr-un mod fals (cf. cuvintelor autorului).
    acum, ORICARE dintre noi poate cadea in inselare, prin simpla incredere (prea mare) in sine.
    spune-mi tu – cum te pazesti de inselare? nu prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii, printr-o pocainta sincera (si cum altfel ar putea fi pocainta?)?
    atunci cum pot fi cei doi, niste crestini deveniti peste noapte (presupunem ca pana atunci nu-i preocupase deloc „subiectul”), exclusi de la aceasta „intoarcere” catre Dumnezeu, prin har?
    Cum ii putem cataloga, definitiv, niste inselati (vezi aici: „bratul care nu face nimic rămâne moale si nu propăseste. Asemenea Anei si lui Cristi” din final)?
    Cum putem cataloga pe ORICINE (pt ca de fapt, despre asta e vorba aici, asta e chestia fina care-ti „ramane” in minte daca nu esti atent) ca inselat definitiv, judecandu-l pe el, iar nu pacatul sau? Cum putem osandi OMUL pentru pacatul sau, in ce calitate?

    Are legatura ce am spus eu in articol sau in vreun comentariu, cu textul Sf. Siluan? Eu nu prea o vad, decat daca insinuezi cumva ca ma incred mai mult in cuvintele mele decat in ale duhovnicului meu, sau ca nu ma sfatuiesc cu el. Ceea ce chiar refuz sa cred ca intentionezi…

  15. Theodora spune:

    Socoteste-ma ca pe unul care nu are experienta de blogger, rabdare si nici putere de a parcurge integral, incet si cu priceperea de a prinde toate nuantele si subtilitatile gandirii…
    Nu insinuez nimic, dar o asemenea afirmatie, scoasa din context sau nu, ma nauceşte…
    Nu vreau sa insistam pentru a nu atrage si mai mult atentia asupra ei.
    Pentru mine lucrurile sunt clare in privinta situatiei prezentate: Ana si Cristi, nu sunt vii, sunt prezentati fragmentar ca niste personaje de soap opera.
    Iti dau dreptate, desi eu zic mai concis: orice persoana trebuie privita in recuperabilitatea ei, nu in calitatea ei de a fi buna sau rea. Judecata e valabila doar pentru noi insine. Si, as adauga, nu trebuie doar privita, ci şi ajutata sa-si implineasca lipsa.
    Am facut trimitere la Sfantul Siluan, pentru ca el explica mult mai bine ce este inselarea si ne da pilda de smerenie.
    Sfintele Taine sunt esentiale in viata crestinului, evident, dar daca omul nu participa activ la ele, harul ramane nelucrator. Iar prin participare inteleg de fapt smerenia pe care o cautam cu totii.

  16. Florin M. spune:

    Mi-am dat seama ca nu aceea ai vrut sa spui, dar ce nu mi-am dat seama prea bine era legatura cu cele dinainte, desi am incercat. Am preferat sa te intreb direct, ca sa aflu mai repede. Inteleg, acum, ca n-am facut prea bine; stiu ca m-am pripit scriindu-ti direct chiar tot la ce m-am gandit, dar nadajduiesc ca nu te-ai suparat. Nu vreau sa ramai „nauca” 🙂
    Iarta-ma! Sincer.
    Ref. la articol, exact asta ziceam si eu, ca orice persoana trebuie privita in recuperabilitatea ei.
    Doamne, ajuta!

  17. Theodora spune:

    Doamne ajuta! Acum parca esti mai linistit… şi e mai bine.
    N-aş vrea sa ne cramponam de cuvinte, ele sunt facute sa ne uneasca.
    Uite, n-am timp acum sa dezvolt, dar e o problema la fel de grava pe care o ridica articolul, in intentionalitatea lui. Si anume râvna oarba,bigotismul, autosuficienta. E o buba aici, urâtă. As vrea sa discutam un pic asta, daca vrei. Pe exemple concrete de viata.
    Cand ajung deseara, o sa-ti explic mai pe larg ce ma deranjeaza.

  18. Theodora spune:

    Aşa… Mai întâi, nu ai pentru ce să-ţi ceri iertare, nu m-ai suparat deloc. Hai, nu suntem copilaşi să ne supărăm…
    Aş vrea să punctez însă un tip de atitudine pe care am întâlnit-o la oameni care lucrează în instituţia Bisericii, la preoţi sau la credincioşi, la teologi. E vorba de un soi de aroganţă care merge până la pierderea chiar a umanismului esenţial. O tocire a simţului empatiei, a responsabilităţii misionare care se demonstreaza prin fapte… Nu vorbesc despre cazuri excepţionale de încălcare gravă a oricăror principii morale, vorbesc de o atitudine ce tinde să se generalizeze. În fine, am ales să discutăm public această problemă pentru că doar privindu-ne pe noi înşine critic, putem depăşi acest stadiu. Vorbesc pro domo, e valabil inclusiv pentru mine, că doar nu suntem de capul nostru.
    De exemplu, mătusa mea. Casatorită, cu o fiică la care tine ca la ochii din cap, absolventa cu 10 de facultate, plecata in strainatate „dupa ceva mai bun pentru ea”. Mătusa mea e una din cele mai cunoscute invatatoare din oraselul de provincie în care locuieste, si-a dedicat intreaga viata copiilor. Un om cumsecade, de o finete certa, echilibrata din toate punctele de vedere. Optimistă, plină de vitalitate. Cu sotul ei are o relatie destul de buna, traiesc amiabil, intr-un soi de parteneriat al varstei a 2-a. Nu pot sa detaliez prea tare, spun ca amandoi au mare nevoie sa regaseasca o dragoste adevarata.
    Cel mai dureros capitol e insa viata religioasa. Din pacate, matusa mea este o victima a secularizării. Nu a primit o educatie in sensul asta(are cam 50 de ani, nu merge la Biserica, nu s-a spovedit din copilarie, ce mai, trist trist!… Ba mai mult, stand de vorba cu ea, am vazut ca nu-L neagă pe Dumnezeu, dar are propria reprezentare despre El, de mi s-a zbârlit păru-n cap. Influenta lui Dan Brown, a cartilor fetişite… Imi spunea ca ea nu intelege nimic din Sfânta Liturghie, ca nu intelege ce se canta si despre ce e vorba si ca toate i se par lucruri babesti. E un intelectual, inchipuie-ti ca e inversunata in parerile ei, dar si deschisa spre discutie. Am incercat un dialog, dar m-a blocat din start. O sa-ti spun motivul, dar nu pot pe scurt.
    Inchipuieste-ti ca matusa mea si sotul ei, asa cum ti i-am aratat de rataciti si nefericiti, au poposit intr-o buna zi la o Sfanta Manastire, foarte renumita in judet, unde se aflau moastele unui mare sfant. Iti dai seama de minunea lui Dumnezeu, de chemarea Lui? Nici de Pasti nu se duc la Biserica (cine stie, poate intamplator…)Acum venisera aici smeriti, cu respect pentru locul acela, nu stiu exact motivul, stiu doar ca in acea perioada erau pe cale sa se desparta. Toate bune si frumoase, au stat la Liturghie, iar dupa aceea, la miruit. Cand sa o miruiasca pe matusa-mea, preotul s-a infuriat foarte tare si a inceput sa tipe la ea, numind-o cu apelative incalificabile pentru o doamna cu o anumita varsta. I-a cerut socoteala si a vrut s-o dea afara ca n-avea batic pe cap.
    Stiu, preotul avea dreptate, cred ca erau batice si la pangar sau la intrare, dar pur si simplu nu a vazut sau nu a inteles de ce trebuie sa-si puna baticul. Consecinta a fost dureroasa. Matusa mea s-a socat de limbaj si de atitudinea unui om al Bisericii care corespunde unei perceptii comune a celui blând şi împăciuitor. Nu l-a mai ascultat ce a vrut sa spuna dupa aceea, aratandu-i-o pe Maica Domnului. Am inteles eu din relatarile ei ca intentia lui a fost s-o invete. Din pacate, a pierdut-o. Nu mai vrea sa calce in nicio biserica si-mi spune ca s-a convins de ipocrizia oamenilor bisericii.
    E adevarat ca oamenii pot greşi şi că Biserica cea nevăzută rămâne orice ar fi, ştiu asta, dar ce mă fac eu cu ei acum? Spune-mi, te rog.

  19. Florin M. spune:

    Pai m-ai gasit pe mine mai priceput! 🙂 Fiecare caz e diferit, are nuantele, particularitatile lui… Dar, cum nu teologhisim, ci vorbim despre cazuri concrete, de care ne lovim toti, voi incerca un raspuns.
    Oare cum procedeaza matusa ta cu doctorii? Daca unul o „repede” vreodata, mai merge altadata la vreun medic? Sau sta acasa si se trateaza singura? Banuiesc ca imediat cum vine boala, cum vine o criza, alearga la spital, la camera de garda. Sau la o policlinica privata – oricum, la medic. Ei, in ce priveste sufletul, e nevoie de mai mult, pentru ca acesta nu doare la fel ca trupul. In timp ce trupul doare, sufletul se simte ori incarcat de pacate, ori gol, deznadajduit. In ce priveste sufletul, curatirea si vindecarea sa tin NUMAI de vointa omului. Vointa omului ar trebui sa fie conforma cu Voia Domului, dar de cele mai multe ori noi facem voia noastra, nu pe a Lui Dumnezeu. De-asta, pentru ca matusa ta sa isi dea seama de starea sufleteasca a dansei si de nevoia sa de a veni la Dumnezeu si la Biserica Sa, trebuie sa-si coboare mintea jos, in inima.
    Cred ca stii mai bine decat mine ca astfel de atitudini – cum este cea a matusii tale (dar spunand asta n-o judec, caci pacatul asta il au multi) – denota in primul rand multa mandrie si razvratire, un suflet rebel care a fost amagit de doctrinele anti-crestine comuniste sau democratice; dar nu inseamna ca nu se poate trece peste aceasta… Daca as fi in locul tau nu as tacea, nici n-as agresa-o cu vorbe multe si taioase, ci as incerca sa-i „inmoi” inima. Matusa ta duce lipsa de dragoste, asa cum sunt multi in lumea asta. Cred ca niciodata nu putem spune ca nu mai vrem sa fim iubiti. Dragostea ta pentru dansa, insa, nu poate suplini lipsa de dragoste din partea sotului, sau a fiicei plecata „afara” sa se realizeze… Fa-o sa inteleaga CINE o poate implini, CINE ii poate oferi „viata in belsug” si ce inseamna asta.
    Doamne, ajuta!

  20. Theodora spune:

    Eu iti multumesc pentru sugestii, desi cred ca o sa-mi fie greu, pentru ca ea locuieste intr-un oras de provincie, iar eu ma vad foarte rar cu ea, de 1-2 ori pe an.
    Problema de fond ramane, justificarea acestor gesturi prin credinţă. „Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă.” (Rom, 10,2)

  21. Florin M. spune:

    Te vezi cu ea de 1-2 ori pe an, dar de cate ori vorbesti cu ea?
    Cand vorbesti cu ea, presara-ti vorbele cu sarea Domnului.

    Sf. Ap. Pavel plangea pentru cei carora le vorbea, se ruga pentru ei, inclusiv cand nu era cu ei. Nu luam exemplu si de la el?

    Acum, iti marturisesc ca in urma raspunsului tau, nu mai stiu pt ce mi-ai mai pus intrebarea. Nu puteai, oare, sa-mi spui de prima data concluzia, fara a ma mai face sa ma gandesc la cazul „tau”?

    Inteleg, deci, ca esti de fapt, de aceeasi parere cu Bogdan Mateciuc, prin ultima afirmatie: „Problema de fond ramane, justificarea acestor gesturi prin credinţă.” Insa nu e cazul matusei tale, exemplul ales n-a fost bun, dupa parerea mea… Ea jueca inclusiv pe preoti si nu vrea sa auda de biserica decat in felul ei, „personal”. Asta nu e in niciun caz credinta.

    Repet si eu intrebarea: tu de unde stii ca nu esti in inselare? (nu spun ca esti, doar te intreb, fara sa urmaresc a-ti demonstra nimic)

  22. Theodora spune:

    Multumesc pentru sfat… Poate ca sunt in inselare si-ncerc sa o depasesc, dar nu despre asta vorbeam si nici despre credinta matusii mele.
    Iarta-ma daca te-am supus unui efort citind si raspunzand.
    Nu stiu de ce eviti un aspect, nu-mi dau seama daca o faci intentionat sau nu. In toata vorbaria asta incercam sa-ti evidentiez atitudinea necorespunzatoare a preotului care ar parea justificata prin credinta.Atat.

  23. Florin M. spune:

    Theodora, as fi preferat sa ma fi intrebat mai direct ce parere am vizavi de atitudinea preotului.
    Poate ca atitudinea sfintiei sale n-a fost cea mai potrivita in acel moment, dar poate ca nici starea sa (interioara) nu era prea buna. Actionam diferit daca suntem sanatosi fata de atunci cand suntem bolnavi, sau daca suntem obositi, sau preocupati de o anumita problema. Insa uneori e prea greu pentru unii dintre noi sa luam in calcul si asemenea aspecte si ne limitam la a judeca simplu: E BINE SAU NU E BINE CE A FACUT?
    Nu cred ca problema se poate pune problema daca atitudinea preotului a fost corespunzatoare sau nu. Corespunzatoare in raport cu ce? Cu totii suntem oameni si mai avem scapari.
    Crezi ca daca i s-ar fi adresat pe un ton mai bland ar fi fost mai „eficient”? Eu, unul, ma cam indoiesc.
    Insa as vrea sa revin putin – nu mi se pare ca e un exemplu bun acesta. Nu putem compara preotul care are voie sa mustre, care se afla in alta pozitie decat noi fata de Dumnezeu (stii foarte bine la ce ma refer), cu noi, credinciosii „obisnuiti”. E drept, si raspunderea preotului e mai mare… Dar nu mi se pare corect sa spunem ca atitudinea lui poate „parea” justificata prin credinta, pentru ca el chiar are voie sa mustre.
    Stii, mi se pare ca ne-am obisnuit asa, sa avem doar pretentii de la ceilalti…
    Mi se pare ca ne-am obisnuit sa traim intr-o toleranta de-asta bolnavicioasa, in care ne e teama sa spunem un cuvant cuiva, de teama sa nu se sparga. E drept ca nu putem fi neciopliti, nu putem intra cu picioarele in sufletul omului, dar nici sa ne periem atata unii pe altii de dragul de a fi „corespunzatori” – unui standard?!
    Spun doar ca nu stim noi nici ce stare a avut atunci parintele care a mustrat-o, nici nu stim care a fost scopul, de fapt, al celor ce i-a spus. Poate ca prin asta a facut-o sa se gandeasca MAI SINCER la ceea ce vrea, de fapt, de la „credinta”. Efectele nu trebuie sa fie intotdeauna imediate. Stii, uneori suntem „atat” de caldicei!

  24. D spune:

    „Cand sa o miruiasca pe matusa-mea, preotul s-a infuriat foarte tare si a inceput sa tipe la ea, numind-o cu apelative incalificabile pentru o doamna cu o anumita varsta. I-a cerut socoteala si a vrut s-o dea afara ca n-avea batic pe cap.”

    Desi nu sunt parte in aceasta discutie, vin si eu cu o parere.

    Legat de pasajul redat in ghilimele. Theodora, banuiesc ca n-ai fost de fata. Te-ai gandit ca ,in contextul in care matusa ta nu era foarte apropiata de Biserica, este foarte posibil sa fi exagerat reactia reala pe care preotul respectiv a avut-o fata de dumneaei ?(din diverse motive: fie ca un fel de rabufnire corelata cu idei preconcepute mai vechi, fie ca surprindere la o atitudine la care nu se astepta, etc).
    Pentru ca mie mi se pare foarte putin probabil ca la miruit,intr-o multime de credinciosi, un preot sa tipe si sa folosesca „apelative incalificabile”. Asa ca da-mi voie sa ma indoiesc.

    Din pacate prea des se intampla sa facem judecati de valoare plecand de la zvonuri sau pareri personale ale altora, care de multe ori sunt foarte departe de realitate.

  25. Theodora spune:

    D., daca se pune problema ca ne indoim de adevarul celor spuse, atunci discutia nu mai are sens. Imi cunosc ruda si este o femeie obiectiva, rationala. Desi nu am fost de fata, sunt sigura ca matusa-mea nu a innebunit sau ca i s-a parut ca a numit-o „nesimţită” şi că i-a spus „sa-i fie rusine” etc. Nu judec persoane, ci atitudini pe care se pare ca suntem prea obstinati sa le acceptam ca FIIND REALE.
    Florin, mi se pare ca pui prea mare accent pe relativizare(stare emotionala etc). Situatia de mai sus este un simptom. De cate ori nu am discutat depre problema baticului, a fustei. Personal, ma demoralizeaza cand mi se spune taios in biserică „da-te mai incolo, aici e locul meu de ingenunchiat”, sau sunt impinsa, admonestata prin vorbe care nu au de-a face nici cu dragostea, nici cu comuniunea locului. In fine, sunt ridicole toate astea, in comparatie cu ceea ce gasim bun in biserica, dar nu vreau sa ne incapatanam in a le nega. Punem foarte mare accent pe forma si mai putin pe continut. Asta e atitudinea caldicelului, nu?

  26. Florin M. spune:

    Draga Theo,
    sper ca discutia asta are un scop. Care?

    Revenind, nu stiu de ce compari atitudinea celui care ARE VOIE sa mustre, cu atitudinea „politistilor” din biserica. Nu poti compara asa ceva.

    Sa-ti dau si eu, un exemplu, tot din viata reala, pt ca am fost de fata, acolo. Nu ma pricep prea bine la povestit.

    Se intampla in Bucuresti. Intr-o duminica, in timpul Sf. Liturghii, intra doi tineri (sot si sotie) si cu un copil de vreun an-doi. In biserica – aglomeratie.
    Tatal il tinea pe copil in brate la inceput, dar acela fiind agitat, il pune jos. Copilul ar fi vrut sa se strecoare printre credinciosi, insa tatal nu-i da voie sa mearga chiar peste tot, pt ca-i era teama sa nu deranjeze pe ceilalti. Copilul se resemneaza, se linisteste repede – aparent. Insa vrea in brate si pt asta scanceste putin. Tatal il ridica in brate si copilul incepe sa priveasca pictura de pe peretii bisericii si sa arate cu degetul. In timpul asta, mama se ruga.
    Cred ca esti de acord pana acum ca toate astea au insemnat destula foiala, incat sa atraga atentia celor din jur.
    La un moment dat, in timp ce tatal si copilul sarutau niste icoane mai din spate, copilul incepe sa tipe brusc (asa cum mai fac copiii uneori). Ceilalti intorc repede capul, deranjati, iar tatal nereusind sa-l linisteasca, iese cu el afara. Dupa un timp, intra cu el inapoi.
    Incepe predica. Dupa cateva minute de liniste, copilul incepe iarasi sa tipe (nu te gandi la cine stie ce, doar tipa ca si cand ar fi vrut ceva) si tatal da sa iasa, din nou, cu copilul afara. In timp ce el se indrepta spre iesire, lumea deja intorsese capul spre ei si preotul, intrerupandu-si predica, spune: „Pai asa se intampla cand copiii nu sunt adusi la biserica, sau cand se vine cu ei foarte rar. Copiii vor sa umble liberi in biserica, lasati-i sa sarute icoanele, nu-i mai fortati sa stea intr-un loc, ca lor le e greu!” – toate acestea pe un ton destul de aspru (doar trebuia sa se auda pana-n spate, unde erau cei vizati). Eu urmaream cu privirea acel tata care a iesit pe usa in momentul in care parintele ajunsese la partea cu „copiii nu sunt adusi la biserica”. La inceput m-am gandit ca poate parintele a fost cam aspru cu aceia.

    Predica se termina, tatal intra in biserica cu copilul si asteapta ultimii, sa fie miruiti. Cand ajung la parinte, isi cere iertare de la preot pentru deranjul provocat.
    Cum ti se pare ca a procedat acel tata?
    Crezi ca ar fi putut sa se supere si sa ramana afara sau sa mearga la alta biserica, mai ales pentru ca el a „prins” observatia pe care i-a facut-o preotul numai pana la „asa se intampla cand copiii nu sunt adusi la biserica”? Era, in vreun fel, indreptatit sa faca asta?

    Altfel spus: suntem datori sa-i judecam pe altii (mai ales preotii) sau pe noi insine? Punem accent pe forma, pe continut sau pe scop? Caldicelul le ia in ordinea asta: forma, continut, scop, dar adesea nici nu ajunge la continut, ci se rezuma doar la forma. Este ceea ce ziceam si eu pana acum.

  27. D spune:

    Cred ca asta este in fond problema.

    In realitate,efectiv NU CONTEAZA (pentru noi)cum se comporta ceilalti, ci DOAR cum ma comport eu. Asta este preocuparea mea, cum ma comport eu. Patristic vorbind, nici n-ar trebui sa-i vad pe ceilalti; dar daca totusi nu sunt la acea masura si ii vad, atunci n-ar trebui sa ma intereseze (in sensul de a ma afecta) modul lor de a se comporta; fie in biserica, fie in lume.

  28. Theodora spune:

    Situatia nu e analogica nicidecum, tu-mi vorbesti de un om care mai stia randuiala. Iar preotul nu l-a ofensat nicidecum prin atac la demnitatea lui, desi nu cred ca trebuia sa se lanseze in presupuneri.
    Sunt dezamagita ca-mi spui insistent „preotul are voie sa mustre”. Da, doar în numele lui Hristos. Nu să jignească, sa vorbeasca urat, sa raneasca. Oare daca Dumnezeu Insusi le-ar fi numit pe desfranate „nesimtite”, crezi ca le-ar mai fi castigat?
    Îmi spui: „Stii, mi se pare ca ne-am obisnuit asa, sa avem doar pretentii de la ceilalti…
    Mi se pare ca ne-am obisnuit sa traim intr-o toleranta de-asta bolnavicioasa, in care ne e teama sa spunem un cuvant cuiva, de teama sa nu se sparga. E drept ca nu putem fi neciopliti, nu putem intra cu picioarele in sufletul omului, dar nici sa ne periem atata unii pe altii de dragul de a fi “corespunzatori” – unui standard?!”
    Draga frate, dragostea cea intelegatoare nu e un simplu standard, e singura virtute pedagogica, „patristic vorbind”. Stii bine ce zice Sf. Apostol Pavel: ” Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită.” (Gal.6,1)
    Da, chiar cred ca daca i-ar fi vorbit frumos, explicandu-i ca baticul nu e obligatoriu „pentru ca asa trebuie”, ci din prudenta. Explicandu-i, aşa cum tot Pavel o facea, ca o fereşte pe femeie de privirile iscoditoare si de a provoca fara voie vreo tulburare, aflându-se in acel loc sfant, mătusa mea AR FI INTELES ROSTUL si te asigur ca a doua oara nu ar fi repetat greseala.
    Dar, pentru ca Dumnezeu a ingaduit asta, singura explicatie pe care mi-o pot oferi este doar o altfel de „mustrare” care vine de la Cel Bun si cunoscatorul inimilor noastre, indirect, ca incercare a tariei credintei noastre. El nu poate greşi şi-mi dau seama că pe măsură ce ne îndepărtăm de EL, e cu atât mai greu să revenim.
    Scopul discutiei ramane acelasi: ce putem face sa depasim raceala formalismului si sa avem o relatie vie, atat cu Dumnezeu, cat si intre noi? Sa nu ne mai justificam prin credinta, sub o falsa smerenie?
    Aici vreau sa inchei acesta discutie, ma tulbura discutia asta aparent in contradictoriu, de parca am fi niste pietre tari, nu in aceeasi Biserica, uniti prin Hristos.
    Bucurie sfânta!

  29. Florin M. spune:

    Draga Theo…
    „parca suntem niste pietre tari, nu in aceeasi Biserica” – putem fi niste pietre TARI si in acelasi timp, in aceeasi Biserica!
    Tie ti se pare ca vorbim in contradictoriu, pentru ca ai tinut sa demonstrezi ceva, neaparat.
    Nu stiu de ce, dar am impresia ca-ti place sa ti se dea dreptate. Iarta-ma daca nu e asa, daca ma incred prea mult in aparente…
    Ai dat un exemplu de un om aflat in inselare, care isi justifica falsa smerenie sub masca credintei – pe un preot! E partea a doua ca i-a spus „ceva” matusei tale, dar tu nici n-ai fost acolo, la urma urmei. In primul rand ca exemplul nu e potrivit, in al doilea rand ca judeci preotul acela „din auzite”!
    Ce sa fac eu, acum, daca asa sunt eu, daca incerc sa ma cunosc pe mine intai, foarte bine, si apoi sa judec pe altii, lasandu-i pe preoti la sfarsit cu judecata asta?
    Nu sufar nici eu sa fiu jignit, dar asta inseamna in primul rand ca eu sunt inca foarte departe de ce ne cere Domnul: SMERENIA! Rareori ma gandesc ca merit si eu niste dusuri reci, imi place la caldura mereu, ca o matza de cuptor ce sunt… Pacatele astea – cum ne tin legati de ele si in loc sa facem binele pe care-l vrem, ne complacem asa, pacatosi. Si ne mai si mandrim cu asta, prefacandu-ne ba linistiti, ba suparati – de fiecare data falsi.
    Intrebi „ce putem face sa depasim raceala formalismului si sa avem o relatie vie”? Raspuns: SA FIM SINCERI IN PRIMUL RAND CU NOI INSINE! Si cu ceilalti, dar sa nu avem pretentii de la ceilalti inainte sa ne punem pe noi in ordine. In felul asta vom descoperi ca NU AVEM ce pretentii sa avem de la ceilalti, pentru ca avem prea mult de lucru la noi, iar ei sunt liberi ca si noi, asa cum ne-a lasat Domnul.
    Te rog, iarta-ma pentru tot.
    Sa stii, insa, ca suntem in Aceeasi Biserica! Ce afirmatie urata…
    Doamne, ajuta!

  30. Bogdan spune:

    Ca sa vezi ce discutii poate starni un mini-articol… Daca e pricina de cearta, am gresit ca l-am scris. Insa, da, poate ca nu am nuantat suficient unele aspecte in articol. Totusi, e bine sa ne cercetam mereu si sa ne intrebam: Cand il cautam pe Dumnezeu? Cand avem probleme? In rest suntem crestini cu numele? Asta e ideea articolului.

  31. […] Vezi si blogul N-am cuvinte: “Autojustificarea prin credinţă” – un articol şi un concept periculos […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s