Sf. Ioan Gură de Aur – FAPTELE BUNE ÎN RAPORT CU CREDINŢA. Un cuvânt de îmbărbătare care transcende veacurile

MOASTELE SF. IOAN GURA DE AUR - PROCESIUNE

Astăzi prăznuim pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Luminătorul şi dascălul lumii, stîlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei. Avem şi noi, in România (Bucureşti), moaşte ale sfântului Ioan, se găsesc la paraclisul Facultăţii de Teologie – Biserica Sf. Ecaterina.

Sfântul Ioan Hrisostom, încă de tânăr a început a pricepe mai bine decât cei bătrâni, fiind înţelepţit de Duhul Sfânt. Chiar de a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, a cunoscut pe pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor şi a lepădat credinţa elinească, primind Sfântul Botez în credinţa cea dreaptă din mâinile marelui Meletie, Patriarhul Antiohiei. După aceasta, tot foarte de tânăr, cu voia Preabunului Dumnezeu, a ajutat pe părinţii săi să primească lumina sfintei credinţe, nevoind Domnul să-i lase în întuneric pe aceia care au dat naştere unui astfel de luminător.

Cel ce toată mintea şi-o îndreptase spre înţelegerea dumnezeieştii Scripturi şi care mai ales iubea Epistolele Sfîntului Apostol Pavel al cărui chip îl avea în chilia sa, s-a gândit, pe când tâlcuia epistolele, astfel: „Cine ştie oare, plăcut lui Dumnezeu este aceasta, oare înţeles-am puterea scripturii acestui sfînt sau nu?”. (Iată chip de smerenie la acest mare sfânt Ioan!). Şi se ruga Lui Dumnezeu ca sa-i vestească acelea. Iar vestea nu a întârziat, căci Proclu, cel care îl slujea, a vrut să intre la dânsul noaptea, pe când scria tâlcuirile la una din epistole, având o lumânare aprinsă, pe masă. Prin crăpătura uşii a văzut că în spatele sfântului era un bărbat bătrân şi cinstit, care îi vorbea la ureche, încet. A observat că omul acela semăna foarte mult cu cel pe care-l avea pictat Sfântul Ioan pe perete, în faţa sa: Sfântul Apostol Pavel. De mai multe ori a văzut Proclu aceasta şi până la urmă a vorbit cu sfântul şi i-a spus că de fiecare dată când îl aşteaptă să plece, omul acela dispărea când venea vremea de toaca pentru utrenie. În felul acesta a aflat Sfântul Ioan că este primită osteneala sa şi a mulţumit Domnului, căzând în genunchi, rugându-se cu lacrimi fierbinţi.

Acest mare învăţător al lumii a avut de-a face cu tot felul de oameni (mai mult sau mai puţin păcătoşi, creştini  adevăraţi sau căldicei, evrei, păgâni, oameni cinstiţi, hoţi, desfrânaţi etc.), a trăit printre ei şi a înţeles, fiind luminat de Duhul Sfânt, multe dintre tainele sufletului omenesc şi ale lumii acesteia, lume care ar trebui să fie a Domnului, dacă n-ar fi sub stăpânirea păcatului. Astfel, în una din Omiliile sale la Epistolele Sfântului Apostol Pavel vorbeşte despre slava adusă Lui Dumnezeu prin fapte.

Pentru că dorea să lămurească şi să încurajeze credinţa şi că omul se poate îndrepta prin credinţă mai repede şi mai bine decât din respectarea Legii, pentru că mulţi, ca şi acum în zilele noastre, deznădăjduiesc în credinţa lor şi se socotesc mai apropiaţi de păgânii care lucrează doar cele după fire, faptele lor bune fiind justificate doar din punct de vedere moral, Sfântul Ioan Gură de Aur explică în detaliu care este diferenţa între fapta bună făcută din fire si chiar dezinteresat, de către un păgân sau necreştin, şi fapta bună făcută în cunoştinţă de cauză, întru Slava Domnului şi întru nădejdea Vieţii Veşnice mărturisită de noi, în Crez: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va sa fie”.

sf-ioan-gura-de-aur„Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu” (Romani 4, 1- 2) . S-a spus mai înainte că toată lumea trebuie să se supună lui Dumnezeu ca fiind vinovată, şi că toţi au păcătuit, şi că nu e posibilă mântuirea altfel decât numai prin credinţă, acum Sf. Ap. Pavel încearcă a arăta că o astfel de mântuire (n.r. prin credinţă) nu este deloc necinstită, josnică, ci, din contră, este încununată de o strălucită slavă, şi cu mult mai mare decât cea prin fapte.

Deci ce vom zice că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam?” – întrucât iudeii insistau cu ideea că Avraam, ca prieten al lui Dumnezeu, a primit cel dintâi tăierea împrejur, atunci Apostolul a voit a arăta că şi Avram s-a îndreptat prin credinţă, ceea ce pentru Apostol era biruinţa cea mai completă.

A se îndrepta cineva numai din credinţă, fără a avea şi fapte, nu este deloc absurd; însă a se osteni în fapte, şi nu de la ele să se poată îndrepta, ci să devină drept din credinţă, aceasta era cu adevărat de admirat, scoţându-se la iveală puterea credinţei. De aceea, trecând cu vederea pe toţi ceilalţi, el aduce vorba direct asupra lui Avraam. L-a numit „părinte după trup”, excluzându-i pe dânşii din adevărata descendenţă ce pretindeau că o au faţă de Avraam, şi pregătind neamurile spre afinitatea lor cu dânsul.

Cel ce se laudă în fapte, are motiv de a pune înainte ostenelile sale, pe când cel ce se laudă în credinţa către Dumnezeu arată prin aceasta un mai mare motiv de laudă, căci el slăveşte şi măreşte pe Dumnezeu. Prin ceea ce nu i-a dictat natura lucrurilor văzute, aceasta primind din credinţa către Dumnezeu, a dovedit şi o adevărată dragoste către El, şi totodată a proclamat şi puterea Lui în mod strălucit. Aceasta este deci dovada cea mai deplină că un asemenea om are un suflet nobil, o minte de filosof şi o cugetare înaltă.

A nu fura şi a nu ucide pe altul este un fapt săvârşit până şi de cei mai simpli oameni; însă a crede că Dumnezeu poate face chiar şi cele ce nouă ni se par peste putinţă necesită un suflet luminat şi foarte apropiat de El, iar un asemenea suflet dă dovadă de o adevărată dragoste către El. Desigur că pe Dumnezeu Îl cinsteşte şi cel ce îndeplineşte poruncile Lui, însă cu atât mai mult Îl cinsteşte cel ce se înţelepţeşte prin credinţă; acela a ascultat de Dumnezeu şi I s-a supus, pe când acesta a luat în sufletul său credinţa cuvenită despre El, şi prin ea mai mult L-a slăvit şi L-a admirat decât prin fapte. Lauda aceea este a celui ce a săvârşit fapte, pe când aceasta se raportează la Dumnezeu şi pe El Îl slăveşte, căci totul este al Său; unul ca acesta se laudă pentru că-şi închipuie lucruri mari despre Dumnezeu, ceea ce se raportează la slava Lui.

De aceea zice Apostolul că credinciosul are laudă la Dumnezeu; şi nu numai pentru aceasta, ci şi pentru alt motiv. Credinciosul se laudă iarăşi nu numai pentru că iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, ci şi pentru că şi el se bucură de dragoste şi cinste din partea lui Dumnezeu. După cum el a iubit pe Dumnezeu prin faptul că şi-a închipuit lucruri mari despre El (căci aceasta este dovadă de dragoste), tot aşa şi Dumnezeu l-a iubit, deşi era răspunzător de mii de păcate, şi nu numai că l-a scăpat de pedeapsă, ci încă l-a făcut şi drept. Aşadar are dreptul de a se lăuda, ca unul ce s-a învrednicit de atâta dragoste.

„Celui care face fapte, nu i se socoteşte plata după har, ci după datorie” (4, 4).
„Deci – zici tu – aceasta [lauda din fapte] este mai mare”. Deloc; căci şi celui ce crede i se socoteşte. Şi nu i s-ar socoti dacă nu ar contribui şi el cu ceva. Astfel şi acesta are datornic pe Dumnezeu, şi nu pentru lucruri mici, ci pentru lucruri mari şi înalte. Pentru a arăta nobleţea sufletească şi cugetarea lui cea duhovnicească, nu spune simplu „celui ce crede”, ci: „Celui ce crede în Cel ce îndreptează pe cel păcătos” (4, 5).

De aici poţi pricepe cât de mare lucru este a crede cineva şi a afla că Dumnezeu poate nu numai să elibereze de pedeapsă pe cel ce a vieţuit în necucernicie, ci şi să-l facă şi drept, şi să-l învrednicească acelor onoruri nemuritoare. „Deci să nu crezi – zice – că acesta e mai prejos, fiindcă aceluia nu i se socoteşte după har. Aceasta tocmai este ceea ce face pe credincios a fi strălucit, şi a se bucura de atâta har, faptul că arată atâta credinţă în puterea lui Dumnezeu”.

Acum ia seamă că şi răsplata e mai mare, fiindcă aceluia i se dă plată, iară acestuia dreptate; însă dreptatea e cu mult mai mare, deoarece ea e recompensa ce cuprinde în sine mai mult decât toate plăţile din lume.

Fericiţi aceia cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate s-au acoperit” (4, 7). Dacă fericit este acela care ia iertarea prin har, cu atât mai mult cel îndreptat şi care a dat dovadă de credinţă. Unde este fericire, acolo orice ruşine este înlăturată, şi slava este mare, căci fericirea este încununarea recompensei şi a slavei. Prin urmare, ceea ce se crede a fi o calitate a aceluia [îndreptarea prin fapte], el o consideră ca pe ceva căpătat din tradiţie, zicând: „Celui care face fapte, nu i se socoteşte plata după har”; pe când ceea ce este privit ca un merit propriu al celui credincios, aceea o pregăteşte auditoriului prin mărturie scrisă, căci zice: „Precum zice David: «Fericiţi aceia cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate s-au acoperit»”

Conform Sfintei Scripturi, toti suntem urmaşii lui Adam şi ai Evei, toţi suntem urmaşii lui Avraam, provenind duhovniceşte din cele douăsprezece seminţii. Acum, unii urmăm credinţei celei drepte – aceasta o afirm fără mândrie, doar ştim că aceasta este o cinste, un dar din care rezultă multă responsabilitate – şi alţii sunt mai aproape sau mai departe de credinţa cea dreaptă, ortodoxă. Prin asta n-am judecat pe niciunii. Fapte bune se fac peste tot în lume, discursuri în favoarea faptelor celor bune (îngrijirea bolnavilor, cercetarea celor din închisori, ajutorarea celor săraci, combaterea violenţei, a avortului, îngrijirea şi protecţia copiilor etc.) sunt cu duiumul, al unor persoane mai apropiate sau mai depărtate de creştinism. Dar tot acest discurs umanist, umanitar, toate aceste fapte bune, dacă nu sunt împletite cu credinţa în Dumnezeul Cel Adevarat, sunt doar fapte ale firii, căci E NORMAL să procedăm astfel: să ne respectăm părinţii, să ne creştem copiii frumos, să le oferim o educaţie, să ajutăm pe cei săraci, să avem grijă de natură etc. Dar abia când îmbinăm acestea cu nădejdea în viaţa veşnică, cu nădejdea în Numele Domnului Celui în Treime lăudat – abia atunci acestea capătă valoare peste fire, dacă pot spune aşa.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice aşa: „Aşadar, dacă tu alungi netăierea împrejur, află lămurit că nu ai nici un folos din tăierea împrejur. Dacă nu vei călca pe urmele credinţei, chiar de ai fi tăiat împrejur de o mie de ori, totuşi nu vei fi urmaş al lui Avraam”. Netăierea împrejur poate semnifica credinţa cea în Dumnezeul Cel adevărat (căci inclusiv Avraam, înainte de a fi tăiat împrejur a crezut şi tăierea s-a făcut urmare a credinţei lui, credinţa fiind cea dintâi), iar tăierea împrejur pot fi faptele făcute după fire, în mod normal, natural, urmând regulile bunului simţ. Tăierea împrejur trebuie făcută în duh, adică prin credinţă, iar nu doar în trup, după fire. Se poate spune că acei fraţi ai noştri care deznădăjduiesc şi învinuiesc pe alţii că fac binele interesat – adică având ca scop mântuirea – pot pierde folosul din fapta lor bună făcută doar după fire. Căci astfel, ei nu fac ceva mai presus de ei, ci fac doar ale lor, cele normale. Mai mult decât atât, tăgăduiesc, din neştiinţă (unii) sau din ignoranţă şi dintr-un spirit răzvrătit (alţii) rolul în răsplata ce ne aşteaptă al credinţei şi al nădejdii puse în lucrarea faptelor bune.

Mai departe, din tâlcuirea Sfântului Ioan: „Că legea pricinuieşte mânie; dar unde nu este lege, nu este nici călcare de lege” (4, 15). Iar dacă lucrează mânie, şi îi face răspunzători prin încălcare, e învederat că poartă cu sine şi blestemul, însă cei ce prin blestem şi prin călcarea legii s-au făcut răspunzători desigur că nu de moştenire sunt vrednici, ci de osândă. Deci ce se întâmplă? Vine credinţa, care atrage harul, aşa că ea este cea care aduce şi făgăduinţa la un bun sfârşit. Unde este harul, acolo este şi iertarea; unde este iertarea însă, nu e nici o pedeapsă, şi când pedeapsa e desfiinţată, vine prin credinţă şi dreptatea. Atunci nu mai e nimic care să ne împiedice a fi moştenitori făgăduinţei.

Şi nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu” (4, 20). Dumnezeu nu i-a dat nici o dovadă, şi n-a făcut nici o minune înainte de aceasta, ci cele făgăduite lui erau numai cuvinte; ceea ce nu prea stătea în firea lucrurilor, deoarece amândoi erau bătrâni. Şi totuşi Avraam nu s-a îndoit câtuşi de puţin. Apostolul n-a zis că Avraam n-a crezut, ci că „nu s-a îndoit”, adică n-a stat pe gânduri, n-a ezitat nici măcar o clipă, deşi se aflau atâtea piedici în faţa lui.

„Ci s-a întărit în credinţă”, zice. Tu acum ia seama la înţelepciunea lui Pavel, fiindcă arată pe cel ce crede ca lucrând mai mult decât acela, ca având nevoie de o mai mare putere, acesta îndurând o osteneală nu oarecare. Căci iudeii defăimau credinţa ca neimplicând nici o osteneală. Sf. Ap. Pavel arată, deci, că nu numai cel ce se deosebeşte în înţelepciune, sau în altceva de acest fel, are nevoie de o mai mare putere, ci şi cel ce are credinţă. După cum acela are nevoie de putere spre a respinge de la sine gândurile pătimaşe, tot aşa şi acesta are nevoie de un suflet tare, ca să poată alunga cugetele necredinţei. Deci cum a devenit Avraam puternic? „Prin credinţă el a săvârşit lucrul – zice -, iar nu prin raţionamente omeneşti; fiindcă altfel ar fi căzut”. Şi cum a câştigat el credinţa? „Dând slavă lui Dumnezeu”, zice; ba mai mult: „Şi fiind încredinţat că ce i-a făgăduit are putere să şi facă” (4, 21).

În continuarea acestui pasaj, Sfântul Ioan pare că învaţă „crede şi nu cerceta”, dar intenţia sa este de a scoate în evidenţă importanţa credinţei, după cuvântul Domnului: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!„.

Aşadar, a nu cerceta amănunţit înseamnă a slăvi pe Dumnezeu, după cum şi a cerceta cu de-amănuntul tainele lui Dumnezeu înseamnă a păcătui. Dacă noi, cercetând cele de pe pământ şi scrutându-le, nu slăvim pe Dumnezeu, atunci cu atât mai mult vorbind multe despre naşterea Stăpânului; căci atunci vom pătimi cea mai de pe urmă pedeapsă, ca unii ce Îl batjocorim. Dacă noi nu trebuie să cercetăm felul învierii, apoi cu atât mai mult acele acte negrăite şi înfricoşătoare. Şi n-a zis simplu „crezând”, ci „fiind încredinţat”. Fiindcă astfel este credinţa, căci ea mai mult convinge pe cineva decât raţionamentele omeneşti; este cu mult mai clară decât dovezile ieşite din judecata noastră, şi nici o altă gândire sau idee falsă nu o mai poate zgudui vreodată. Cel ce se încrede cu uşurinţă în raţionamentele omeneşti poate să-şi schimbe părerea, pe când cel adeverit prin credinţă stă neclintit, căci el şi-a îngrădit, aşa-zicând, auzul de toate vorbele cele vătămătoare.

Deci spunând că Avraam s-a îndreptat prin credinţă, arată că tot prin credinţă a şi slăvit pe Dumnezeu, ceea ce este o însuşire proprie vieţii noastre omeneşti. „Aşa să lumineze, zice, lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

Zicând apoi „că ce i-a făgăduit are putere să şi facă”, mi se pare că vesteşte mai dinainte cele viitoare. Căci nu i s-au făgăduit numai cele prezente, ci şi cele viitoare, de vreme ce acestea de aici sunt tip şi umbră a acelora. Aşadar, a nu crede cineva este dovadă de cugetare slabă, mică şi jalnică. Deci când unii ne învinovăţesc pe noi de credinţă, şi noi îi învinovăţim de necredinţa lor, ca pe nişte oameni jalnici, lipsiţi de minte şi slabi, care nu se deosebesc cu nimic mai bun de animalele necuvântătoare (n.r. aici nu se înţelege că sfântul face vreun îndemn la ceartă, dar este normal că acela care acuză pe altul pentru credinţă, se acuză singur, pe el însuşi, de necredinţă; deci nu înseamnă că-l judecăm dacă vedem la el necredinţa). După cum a crede este dovada unui suflet înalt şi înţelept, tot astfel cel ce nu crede dă dovadă de un suflet lipsit de bunul simţ, iraţional şi coborât în rândul dobitoacelor.

Deci, iubiţilor, să-L slăvim şi noi pe Dumnezeu, şi prin credinţă, şi prin fapte, ca să primim şi noi plata cuvenită, adică să fim şi noi slăviţi de Dânsul.

O, Preafericite Părinte Ioane, bunule şi nepomenitorule de rău, după cum ai primit rugăciunea împaratului Teodosie şi te-ai plecat a merge în cetatea lui şi pe popor l-ai binecuvântat, dând iertare celor ce ţi-au greşit, aşa şi acum vino în mijlocul nostru şi ne binecuvintează pe toţi şi cu rugăciunile tale dobândeşte-ne iertarea păcatelor, ca toţi să ne mântuim şi împreună cu tine să cântam: Aliluia! (Condacul al 13-lea din Acatistul Sfântului Ioan Gură de Aur)

Surse: Viaţa celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului

Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia VIII din „Omilii la Epistola către Romani”


3 comentarii on “Sf. Ioan Gură de Aur – FAPTELE BUNE ÎN RAPORT CU CREDINŢA. Un cuvânt de îmbărbătare care transcende veacurile”

  1. […] Sf. Ioan Gură de Aur – FAPTELE BUNE ÎN RAPORT CU CREDINŢA. Un cuvânt de îmbărbătare care tr… […]

  2. […] Sf. Ioan Gură de Aur – FAPTELE BUNE ÎN RAPORT CU CREDINŢA. Un cuvânt de îmbărbătare care tr… […]

  3. Monica spune:

    Nu avem nici un folos din credinţa noastră dreaptă, dacă ducem o viaţă păcătoasă, aşa cum nu avem nici un folos din viaţa noastră plină de virtuţi dacă nu avem credinţă adevărată._sf.Ioan Gura de Aur


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s