Din prea multă iubire l-a pălmuit Sf. Nicolae pe ereticul Arie!

Pe 12 decembrie este prăznuit Sf. Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei. Acest sfânt ierarh este unul dintre cei 318 Sfinti Parinti care au participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, in anul 325, alaturi de Sf. Ierarh Nicolae.

Nu ştiu câţi dintre voi cunoaşteţi: Sinodul I Ecumenic a fost organizat de primul împărat creştin, Sf. Împărat Constantin Cel Mare, împreună cu mama sa, Sf.  Împărăteasă Elena. Sfinţii Părinţi au solicitat organizarea acestui prim Sinod Ecumenic ca urmare a ereziei lui Arie (sau Arius), un preot din Alexandria, care cu argumente raţionaliste, nega dumnezeirea Fiului şi deci mântuirea omului prin Hristos. El apela la firea credulă a oamenilor simpli, întrebând femeile gravide: „Fiul vostru exista înainte de a fi zămislit?” ca presupusă dovadă a naturii create, şi deci nemântuitoare a Fiului, care era văzut ca o „Creatură” de prim rang a Tatălui.

Erezia lui s-a răspândit în câţiva ani atît de mult încât rupsese Biserica în două şi ameninţa să se răspândească în tot imperiul roman de răsărit şi de apus.

Sfinţii Părinţi, nemaiputând răbda hulele lui Arie împotriva Mântuitorului şi a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniştirea Bisericii lui Hristos şi condamnarea învăţăturii hulitoare a lui Arie şi a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfânt, marele împărat creştin a hotărât să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitaţi toţi marii ierarhi ai Bisericii creştine din Răsărit şi din Apus.

Dar să mă întorc la cei doi sfinţi ierarhi pe care i-am menţionat la început.

În timpul discuţiilor, care au durat toată vara anului 325, la care au luat parte atât Sfinţii Părinţi şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, cât şi ereticul Arie cu ai săi, aceştia din urmă nu au putut fi întorşi la credinţa dreaptă, oricâte argumente le-au fost prezentate. Şi cine le aducea argumente? În afară de Sf. Spiridon şi Sf. Nicolae: Sfântul Atanasie Cel Mare, Sfântul Marcu al Tomisului, Sf. Ierarh Alexandru şi toţi ceilalţi Sfinţi Părinţi! Au ţinut post, s-au rugat, au cuvântat, dar aceia nu s-au lăsat luminaţi. Va daţi seama în ce întunecare a minţii, în ce mândrie, în ce neascultare şi răzvrătire erau aceia, dacă atâta sobor de sfinţi nu i-a putut întoarce!

Sfîntul Ierarh Spiridon, căutînd să lămurească pe Arie despre taina Preasfintei Treimi şi cum că toate cele trei persoane sînt de o fiinţă şi de aceeaşi cinste, a luat o cărămidă arsă şi, făcînd semnul sfintei cruci, cînd a strîns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pămînt şi lutul a rămas în mîna lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat şi apa pe Duhul Sfînt, Mîngîietorul care a fost trimis în lume.

Neconfundând părerea personală cu susţinerea adevăratei credinţe, Sfântul Nicolae a apărat doctrina ortodoxă care susţine dumnezeirea Fiului, consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl („de o fiinţă cu Tatăl” – cum mărturisim în Crez) şi naşterea Fiului din Tatăl „mai înainte de veci”. Pe la anul 850, Sf. Metodiu, Patriarhul Constantinopolului afirmă că „graţie învăţăturii neobosite a Sfântului Nicolae, singură Mitropolia de Mira a rămas neatinsă de mirosul greu al ereziei ariene, pe care sfântul a respins-o ca pe o otravă (venin) aducătoare de moarte”.

Văzând că Arius nu încetează de a susţine aberaţiile sale raţionaliste, deşi era convins din toate părţile de episcopii ortodocşi, Nicolae – după unii aghiografi – s-a mâniat şi ridicându-se asupra lui Arius, i-a dat acestuia o palmă. Acest gest de mânie în prezenţa Împăratului nu putea rămâne fără rezultat. Constantin cel Mare a poruncit imediat ca Nicolae să fie aruncat în temniţă, după ce l-a dezbrăcat de însemnele episcopale. Însă, noaptea, Mântuitorul Iisus Hristos şi Maica Sa au apărut în vedenie şi i-au dat înapoi episcopului întemniţat Evanghelia şi omoforul episcopal. Şi atunci au văzut toţi că el e drept… Dumnezeu a arătat că râvna lui care era deasupra ereticilor era bună.

Caracterul incandescent şi râvnitor al Sfântului Nicolae s-a vădit în disputa sa cu Arie. Impulsivitatea sa era răspunsul sfinţeniei sale şi al iubirii sale infinite faţă de cei săraci şi îndureraţi, al revoltei faţă de răutatea şi indiferenţa autorităţilor politice, dar şi apărarea până la martiriu a credinţei în Hristos.

Ierarhul era aprig cu cei păcătoşi, iar incandescenţa iubirii sale pentru toţi oamenii se manifesta prin lipsa lui compromis faţă de nedreptăţile vremii. Sfântul ura păcatul şi iubea pe păcătos, aşa încât nimic nu i se părea prea mult sau prea puţin pentru îndreptarea unui suflet pierdut. Şi aceasta pentru că ştia prin harul lui Dumnezeu despre valoare infinită a persoanei umane unice, pe care nimic în cer şi pe pământ nu o mai poate repeta.

Mânia sfântă a ierarhului Nicolae nu era decât expresia iubirii sale mistuitoare pentru Hristos, sădit în inima sa prin milostenie şi rugăciune: „Râvna casei Tale mă mistuie” (Psalmul 68,11; Ioan 2,17).

Citiţi şi: „Vorba dulce, blândeţea şi caracterul paşnic şi rugător al Sfântului Ierarh Nicolae



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s