Sfătuiţi drept, dar cu dragoste! (consideraţii logice asupra milosteniei prin cuvânt)

Astăzi  s-a ajuns la o dispută între “iubire” şi “dreptate”. Trecând peste “dreptatea” pe care o poate avea orice persoană prin simpla exprimare a unei păreri, care poate fi “bună” sau “greşită” şi care (părerea) este, de obicei, subiectivă, cuvântul DREPTATE are legătură directă cu ADEVĂRUL, provenind din acela nu etimologic, ci ca înţeles.

Astfel, pentru că ortodocşii susţin (pe bună dreptate, acest lucru reieşind în primul rand din Sfânta Tradiţie – complementara Sfintei Scripturi, şi din practica Bisericii) că Biserica Ortodoxă este de fapt şi de drept Unica Biserică a Lui Hristos, această susţinere bazându-se pe lucrarea Sfântului Duh în Sfintele Taine şi în cei ce iau parte, în Duh şi în Adevăr, la ele, au apărut aceia care, pe principiul că iubirea e mai mare decât dreptatea, încep să pună la îndoială dreptatea, prin urmare Însuşi Adevărul revelat – pe Hristos!

Aceştia uită, însă, că “iubirea” este de fapt, dumnezeiască şi că este imposibilă în afară de Adevăr. Să vedem de ce.

Hristos este Iubireeste un adevăr de necontestat. Apoi, orice ar încerca să facă, să gândească sau să simtă cineva, are legătură cu un adevăr. Însuşi faptul că iubeşti sincer şi dezinteresat  (prin asta neînsemnând “toleranţa” în sens modern, adică “îţi permit orice”), aceasta se datorează tot Domnului, Cel Care este Adevărul.

Toţi oamenii leagă prietenii, simt nevoia de apropiere, de dragoste – în fond, asta înseamnă că se raportează la un Adevăr suprem: suntem făcuţi de Acelaşi Dumnezeu, Care este iubire. Însă nu putem să ne raportăm doar la Dumnezeu “Iubire” fără să recunoaştem şi pe Dumnezeu “Adevăr”, vorbind despre Acelaşi: iubirea este adevăr şi adevărul este iubire! Când ne luăm un angajament, o facem în Numele Adevărului, chiar dacă e vorba de o prietenie, de o colaborare, de căsătorie sau de un simplu acord pentru o faptă. Însuşi acest “acord” pe care ni-l dăm, acest „acord” la care ajungem, este parte din Adevăr. Hristos a spus: „cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Sf. Ev. de la Matei 5, 37).

Când vine vorba de iubire, chiar dacă spui „te iubesc” din toată inima, de fapt nu spui doar „te iubesc aşa cum eşti”, pentru că iubim pe celălalt nu doar „aşa” cum este, ci şi ceea ce poate fi, căci fiecare dintre noi poate fi bun chiar dacă acum este rău, sau poate fi blând chiar dacă acum este aspru sau iute la mânie, fiecare păcătos poate fi iertat de Domnul şi mântuit, oricât ar fi de păcătos, cu condiţia să se pocăiască, să se smerească şi să ceară Domnului iertarea, SĂ VREA şi el să fie iertat, mântuit. Astfel, noi iubim pe cineva pentru ceea ce este de fapt: o fiinţă creată şi iubită de Acelaşi Domn care ne-a creat şi ne iubeşte şi pe noi. Deci, nu doar „te iubesc pentru ceea ce eşti”, adică nu-ţi iubesc inclusiv păcatul, ci „te iubesc pentru ceea ce poţi deveni”, căci „văd” în celălalt posibilitatea îndreptării lui şi pentru asta îl iubesc tot mai mult, cu răbdare şi nădejde în Domnul.

De aceea, atunci când iubeşti, doreşti îndreptarea celui iubit şi te simţi obligat, prin iubire, să participi la aceasta, să-l ajuţi şi este chiar o datorie a creştinului să contribuie, atât prin rugăciune, cât şi prin sfat, la îndreptarea altora. Domnul ne-a iubit pe noi si S-a jertfit pentru mântuirea noastră pe când noi eram păcătoşi („Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi.” – Rom. 5, 8), aceasta este dragostea cea mai mare. Asemenea si Sf. Arhidiacon Ştefan s-a rugat pt vrăjmaşii săi: „Doamne nu le socoti lor păcatul acesta” iar dintre duşmani s-a ridicat marele Pavel.

Apare, acum, problema acelora care sfătuiesc la modul imperativ, sfatul propriu devenind poruncă, şi aici e bine de menţionat că sfatul trebuie dat sub formă de îndrumare, lăsând libertate pentru celălalt dacă să-l urmeze sau nu. Acesta nu e un lucru uşor de făcut, pentru că se riscă foarte uşor căderea în cealaltă latură, a „vorbitului la pereţi”. Tocmai de aici, pentru că au apărut unele probleme din cauza acestor abordări mai „zeloase”, s-au ridicat unii spunând, nici mai mult, nici mai puţin, cum că nu ar trebui să dăm sfaturi, pentru că altfel înseamnă că ne amestecăm în problemele altora, probleme care nu ne privesc, că e mai bine să-i lăsăm liberi „aşa cum sunt”. Fraţii aceştia ortodocşi uită cât de mult ajută uneori un cuvânt spus unei femei care vrea să avorteze, sau altcuiva care suferă din pricina vreunui păcat, de care nu este conştient sau nu ştie că Domnul îl aşteaptă chiar şi aşa, că oricând are şansa îndreptării. Şi de cele mai multe ori nu poţi aştepta ziua de mâine pentru cuvântul pe care-l poţi spune azi, cu măsura cuvenită.

Aceste „voci” care se ridică împotriva celor care „îndrăznesc” să sfătuiască pe alţii sunt ale unora care cred ca numai ei au acest drept, această cinste de a îndruma pe fraţii în credinţă. Cei care se opun în felul acesta, adică împotriva sfaturilor date dintr-o inimă mare, şi nu din mândrie, aceştia care nu precizează care este condiţia sau contextul în care se pot (sau nu) da sfaturi, aceştia care nu pomenesc nimic de „înţelepciunea şarpelui”, ajută, de fapt, duşmanilor Bisericii, adică exact celor care abia aşteaptă să găsească fisuri în concepţiile şi în inimile pline de credinţă ale fraţilor. „Ajută” prin acelea că propovăduiesc exact concepţiile ecumenice distructive. Duşmanii Bisericii, cu sau fără ajutorul lor vor ajunge în locul cuvenit, iar noi vom fi răspunzători de sângele fraţilor pe care nu i-am mustrat:

Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel; vei asculta deci cuvântul ce-Mi va ieşi din gură şi-l vei vesti ca din partea Mea. De voi zice celui rău: Vei muri! şi tu nu-l vei înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta. Iar dacă tu vei înştiinţa pe cel rău şi el nu se va întoarce de la răutatea lui şi de la calea sa cea rea, acela va pieri de păcatul său, iar tu îţi vei mântui sufletul tău. De asemenea, când cel drept se va abate de la dreptatea sa şi va săvârşi răul când voi pune înaintea lui o cursă şi va muri, dacă tu nu l-ai înştiinţat, acela va muri pentru păcatul său, iar faptele lui de dreptate, pe care le-a făcut el, nu i se vor pomeni, şi Eu voi cere sângele lui din mâinile tale. Iar dacă tu vei înştiinţa pe cel drept să nu păcătuiască şi el nu va păcătui, atunci va fi şi el viu, pentru că a fost înştiinţat şi îţi vei mântui şi tu sufletul tău„. (Iezechiel 3, 17-21)

Cei care ştiu să sfătuiască fără să judece aproapele, fără patimă, nu se vor descuraja de nişte cuvinte deşarte ca ale acelora, pentru că tocmai dragostea lor pentru aproapele le va mişca necontenit inima să facă această faptă bună.

Cei care se opun sfătuirii, ignorând că aceasta este chiar o formă de milostenie, fiind una dintre poruncile Bisericii, se mai folosesc de un argument, un argument amăgitor pentru cei mai mulţi dintre fraţii care-i ascultă. Se face o analogie între evreii Vechiului Testament, care aveau Legea veche, aveau „credinţa” în Dumnezeul Cel Adevărat, dar judecau celelalte popoare, cu făţărnicie, cum că acelea n-ar fi fost popor ales de Dumnezeu. Se compară evreii cu creştinii ortodocşi care „judecă” (!?!) pe cei de alte credinţe.

Greşeala imensă, dar în acelaşi timp, subţire, care se produce aici este că în timp ce evreii L-au respins şi L-au răstignit pe Hristos Dumnezeu tocmai din lipsa „credinţei”, din învârtoşarea inimii lor, fiind incapabili să recunoască în El pe Mesia despre Care scriseseră proorocii, noi, ortodocşii, Îl avem pe Hristos, noi Îl cunoaştem şi Îl recunoaştem. Nu suntem desăvârşiţi, dar aceasta nu ne împiedică de la a ridica pe cel căzut în păcat, de a-i da o mână de ajutor. Şi exact aici suntem diferiţi faţă de evreii Vechiului Testament, pentru că noi ştim că Domnul nu opreşte pe nimeni de la mântuire şi ştim că mare bucurie este în Ceruri pentru un suflet adus la Domnul! E profund greşită comparaţia dintre amăgirea în care s-au aflat şi se mai află, încă, cei ce l-au răstignit pe Hristos şi credincioşii ortodocşi care Îl cunosc pe Hristos, care  participă la Sfintele Taine, care se unesc cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie, dar ÎNCĂ NU SUNT DESĂVÂRŞIŢI.

În Vechiul Testament, erau Legea, jertfele sângeroase şi nădejdea în venirea Mântuitorului. Până la venirea Lui Hristos, „neamurile” erau fără nădejde de mântuire („Eraţi, în vremea aceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume” – Ef. 2, 12) (aşa cum sunt acum toţi ereticii), doar câţiva s-au mântuit (desfrânata Rahav, Rut moabiteanca – iar aceasta a fost pentru credinţa lor în Dumnezeul lui Israel şi pentru convertirea lor la religia iudeilor). Iudeii aveau lege despre asta: cel convertit putea să se apropie şi de mielul pascal, străinul nu („După aceea a zis Domnul către Moise şi Aaron: „Rânduiala Paştelui este aceasta: Nimeni din cei de alt neam să nu mănânce din el.  44. Dar tot robul cumpărat cu bani şi tăiat împrejur să mănânce din el.” – Exod 12, 43-44).  Deci cu adevărat până la venirea lui Hristos, mântuirea nu era posibilă decât la Iudei.

Totuşi fusese proorocit că la venirea lui Hristos se vor bucura şi neamurile de făgăduinţa pe care o primise Avraam. Aceia au fost mustraţi că nu L-au primit pe Hristos, Cel care a înnoit Legea şi ne-a lăsat un Nou Testament. Evreii aşteptau un nou Testament (Ier. 31, 31-32): „Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deşi Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul.”

Noi avem acest Legământ şi trebuie să-l păstrăm până la a doua Sa venire, nu avem voie să primim altul. Toţi ereticii care vor să se mântuiască sunt bineveniţi dacă renunţă la hule (unii hulesc împotriva Duhului Sfânt, alţii împotriva Lui Hristos, a Maicii Domnului, a sfintelor  icoane, a sfinţilor, a Bisericii etc.). Dar tot la fel şi noi, dacă greşim şi nu dorim să ne întoarcem la El, nu ne rămâne decât o înfricoşătoare aşteptare a judecăţii: „Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea. Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici.” (Evr. 10, 25-27). Acum aşteptăm judecata şi învierea, nu un nou legământ.

Deci, încă odată: comparaţia atitudinii creştine faţă de eretici cu cea a iudeilor faţă de păgâni este total nejustificată.

Iată, aşadar, că este chiar bine să sfătuim pe cei în nevoie (Domnul chiar ne cere asta), iar sfaturile noastre să nu fie date cu mândrie, nu trebuie să fie ca un bici, purtătoare de răceală si să ducă, astfel, la păcate şi mai mari. Să dăm sfaturi purtătoare de dragoste, dar cum să-i iubim pe toţi, dacă nu iubim întâi Adevărul, adică pe Hristos Cel slăvit în Sfânta Biserică Ortodoxă? Poate cineva, oare, să afirme că iubeşte pe cei de lângă el, dacă nu iubeşte adevărul, sinceritatea, curaţia gândului şi a sufletului? Poate cineva să pretindă că iubeşte, când poartă înăuntrul său mândria, invidia, răzbunarea?

Să ne rugăm pentru cei în nevoie şi sfaturile noastre să-i îndrepte cât se poate de mult spre aceia care pot fi cu adevărat sfătuitori, spre duhovnicii Sfintei noastre Biserici, pentru că ei sunt „investiţi” cu acest rol, ei au şi răspunsurile şi instrumentele de administrare ale „răspunsurilor”.

Numai aşa stabilim legătura dintre verticala ce ne uneşte cu Cerul şi orizontala ce ne pune în slujba aproapelui nostru, pe care-l vedem în nevoie.


Articole pe teme asemănătoare:

Vamesul-Fariseu – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

Sfantul Teofan Zavoratul: CE ESTE DRAGOSTEA ADEVARATA SI CUM SE AJUNGE LA EA?

Criteriul Judecatii este iubirea. Dar care iubire?

IPS Averchie despre principiile evanghelice ale iertarii pacatelor si judecarii raului

Iubirea de sine – singura iubire a ecumenistilor

Sa ne temem de fatarnicie!

Ce inseamna sa-i iubim pe vrajmasii Bisericii si cum o putem face?

Anunțuri

7 comentarii on “Sfătuiţi drept, dar cu dragoste! (consideraţii logice asupra milosteniei prin cuvânt)”

  1. fane spune:

    da , frumos si complet spus . Sa-ti rasplateasca Dumnezeu dupa voia Sa cea buna si dreapta pentru sfaturile bune .
    Mare problema , mare , mandria asta , stiu din proprie experienta . Vrei sa te smeresti , diavolul se impotriveste , avansezi , avansezi si la un moment dat simti ca rezistenta diavolului este aproape zero , zici ca in sfarsit l-ai infrant si … surpriza : tocmai ai marcat un punct pentru el , te-a invins cu propriile arme . De fiecare data cand mi se intampla asta in fata ochilor parca mi se deruleaza o lupta intre doi combatanti de categorii total diferite si in care cel slab , nereusind sa tina piept celui tare care-l tot impinge , se fereste din calea lui iar cel tare nemaivand punct de sprijin in fata sa si fiind surprins de manevra , se prabuseste .
    Duhul mandriei mi se pare a fi cel mai viclean tocmai din aceasta cauza , a faptului ca nu stii din ce parte te loveste . Granita este atat de fina ca realizezi foarte tarziu ( in unele situatii chiar deloc ) ca ” ai comis-o ” . Tcmai din aceasta cauza mi-am permis sa adaug acest duh in prima parte a rugaciunii Sf. Efrem Sirul alaturi de cel al trandaviei , iubirii de stapanire …
    Doamne ajuta !

  2. Saurian spune:

    Teoria e ok dar vezi tu, problema e că mulţi ascunzându-se sub aceste vorbe frumoase ( că mărturisesc Adevărul ) ei dau sfaturi ( citez din articolul tău pe care recunosc nu l-am citit tot că n-am timp 😛 ) „cu mândrie, ce sunt ca un bici, purtătoare de răceală si duc, astfel, la păcate şi mai mari”. Ce e mai trist e că nici ei nu îşi dau seama că ceea ce fac o fac greşit şi dacă le-o spui îţi sar în cap şi te fac în toate felurile.

  3. Saurian spune:

    Acum am observat că link-ul e dat ca răspuns la articolul lui admin. Admin la asta se referă şi anume faptul că toţi spun că dau sfaturi cu dragoste, smerenie etc. şi o fac din mândrie, ca un bici şi tot ce ai mai spus să nu se facă.

  4. iuliana spune:

    As zice sa nu sfatuim decat pe cel care ne cere sfatul, neavand alta persoana mai potrivita la care sa recurga, cum spunea un parinte de la Optina, dar si pe acela sa-l sfatuim cu prudenta, prin cuvintele Sfintei Scripturi sau ale Sfintilor Parinti, iar daca nu stim cu precizie, sa recunoastem si sa nu-l sfatuim deloc pe moment. Sa ne intrebam duhovnicul sau sa-i recomandam sa intrebe chiar el un duhovnic. Sa pastram in minte permanent ca putem gresi, iar consecintele pot fi grave si pentru cel „sfatuit” si pentru noi. Cat despre indemnarea ereticilor la drapta credinta, numai daca sunt interesati de adevar si dornici sa-l afle, altfel este inutil si isca adevarate certuri, nicidecum convingerea ereticului! Eu as inclina sa cred ca onestitatea intentiei noastre va atrage mila lui Dumnezeu asupra noastra, aratandu-ne ce sa facem in fiecare caz in parte. Nu toti suntem chemati sa dam sfaturi totdeauna, de multe ori sunt curse ale vrajmasului. Sa ne pazim!

  5. Florin M. spune:

    Sora Iuliana, ai dreptate si asta spun si eu de multe ori: sa ne intrebam duhovnicul, sa-i indreptam pe ceilalti catre duhovnici. Nu cred ca duhovnicul ii poate interzice cuiva sa dea sfaturi, dar macar il ghideaza.

    Ma intreb de multe ori: cati ii intrebam pe duhovnici in adevaratele probleme, cati ii ascultam? Majoritatea dintre noi credem ca le stim pe toate si „apelam” la duhovnici numai pentru a ne „administra” Taina Spovedaniei, fara sa stim ca aceasta Sfanta Taina a POCAINTEI implica mult mai multe decat marturisirea pacatelor…
    Dar sa nu judecam, caci Domnul vede inimile noastre si noi culegem „roadele” potrivit inimilor noastre. Sa ne dorim sa avem inimi de copii, nevinovate, ravna noastra sa fie numai pentru Domnul Dumnezeu, iar nu pentru vreo slava sau un merit lumesc, pentru vreo „recunoastere” in cercul nostru strans. Atunci si sfaturile vor fi ca atare.
    Cu totii invatam, cu totii ne aflam pe acest drum catre vesnicie.

    Doamne, ajuta!

  6. […] N-am cuvinte: Sfătuiţi drept, dar cu dragoste! (consideraţii logice asupra milosteniei prin cuvânt) […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s