Sfinţii, adevăratele noastre exemple de credinţă, demnitate si dragoste

Poveşti am citit cu toţii şi ne amintim cu plăcere de vremurile când, copii fiind, credeam în zâne, în feţi frumoşi, în zmei, ilene cosânzene… Dar nicio poveste citită în copilărie nu se compară cu vieţile sfinţilor. Acelea sunt poveşti, fantastice, cu un efect cel mult moralizator, iar vieţile sfinţilor sunt mărturii scrise, reale, despre acei înaintaşi vrednici ai noştri, pe care Domnul i-a adus în slavă, pentru că la rândul lor şi-au dedicat viaţa slujirii Lui şi a Bisericii Sale. Astăzi, pe 13 aprilie, este prăznuit alături de alţi sfinţi, Sfântul Mucenic Artemon.

Dintotdeauna adevăraţii creştini au fost persecutaţi, prigoniţi, prin diferite metode, dar primele secole au dat cel mai mare număr de mucenici, aceştia plătind cu viaţa refuzul de a se închina idolilor şi zeilor păgâneşti, alegând a se inchina Dumnezeului Cel Adevărat, alegând a face parte din Sfântă Biserica Sa.

Sfântul Mucenic Artemon a trăit şi a pătimit în vremea împăratului Diocleţian, când era mare prigoană împotriva creştinilor. Împăratul trimisese oamenii săi în toate cetăţile şi ţările stăpînirii romanilor, ca să aducă jertfe zeilor şi să silească pe creştini la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu se vor pleca, să-i schingiuiască şi să-i ucidă. Astfel, în părţile Capadochiei a fost trimis un comit cu numele Patrichie, care săvîrşea porunca împăratului.

Mai înainte de venirea lui, fericitul Sisinie, episcopul Laodichiei, aflînd că se apropia comitul, a luat pe Sfîntul Artemon presbiterul şi pe oarecare din creştini şi s-a dus noaptea în capiştea Artemidei şi au sfărmat toţi idolii ce au fost acolo şi i-au ars cu foc. Apoi întorcîndu-se la biserica lor, creştină, care era la cinci stadii de cetate, îşi săvîrşeau obişnuitele rugăciuni şi-i întărea pe credincioşi, zicîndu-le: „Fiii mei, auzim de Antihrist cel ce vine în cetate, vrînd să ucidă pe creştini. Deci, nimic să nu vă despartă pe voi de dragostea lui Hristos, nici focul, nici sabia, nici fiarele şi nici un fel de moarte oricît de cumplită”.

Când a venit comitul, a adus întâi o jertfă în capiştea altui idol, Apolon, şi a început a se informa cu privire la locurile si oamenii unde fusese trimis de împărat. Şi-a expus şi el motivele pentru care fusese trimis acolo, înaintea oamenilor, şi timp de cinci zile le-a petrecut la vânătoare şi la consultări cu ceilalţi. După care au vrut să aducă jertfă în capiştea Artemidei, dar nu au găsit acolo nimic, pentru că toţi idolii fuseseră sfărâmaţi de creştini, mai înainte de venirea lor. Aflând că aceştia au distrus idolii, a plecat spre biserica lor, ca să-i ucidă.

Dar când s-a apropiat de biserică, l-au cuprins nişte friguri mari şi i-a fost atât de rău încât a trimis pe unii de-ai săi la biserica creştinilor, la episcopul Sisinie, ca să-i spună aşa: „Duceţi-vă în biserica creştină şi spuneţi episcopului Sisinie, că aşa zice comitul Patrichie: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Deci, roagă-te către dînsul pentru mine, ca să mă scol din această boală grea şi-ţi voi face chipul tău din aur şi în mijlocul cetăţii îl voi pune”. Ducîndu-se ostaşii, au spus episcopului cuvintele comitului, iar episcopul i-a răspuns: „Aurul tău cu tine să fie! Dar de crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, te vei izbăvi de boala ta”. Şi iarăşi a trimis comitul, zicînd: „Cred în Dumnezeul tău, numai să mă tămăduiesc!” Deci, episcopul a făcut pentru dînsul rugăciune şi îndată comitul s-a sculat sănătos, neavînd nicidecum boală trupească.

După cîteva zile comitul Patrichie s-a dus în cetatea Cezareei din Palestina, fiind departe de Laodiceia cam la trei stadii şi a întîmpinat pe Sfîntul Artemon venind de la vînat. Sfântul vâna fiare sălbatice cu cuvîntul lui Hristos şi îl urmau doi cerbi şi şase asine sălbatice pe care le ducea preotul la episcop, fiindcă avea episcopul o grădină frumoasă de pomi şi într-însa voia să aibă şi fiare sălbatice. Întrebat fiind de Patrichie cum a (vânat) prins acele animale, Sf. Mc. Artemon a răspuns: „Cu cuvîntul Hristosului meu am vînat acestea!” Şi i-a zis comitul: „Bătrînule, mi se pare că eşti creştin”. Sfîntul a răspuns: „Din tinereţe sînt creştin”. Atunci legîndu-l cu două lanţuri, l-a dat pe el la doi ostaşi, poruncind să-l ducă pe Artemon după dînsul, în cetatea Cezareei. Iar sfîntul, fiind legat şi întorcîndu-se către fiarele ce-i urmau lui, le-a zis: „Mergeţi la Sisinie episcopul”. Iar ele s-au dus şi au stat lîngă uşile ogrăzii bisericii şi episcopul a întrebat pe portar: „De unde au venit aceste animale?” Atunci cu porunca lui Dumnezeu, un cerb luînd glas omenesc, a zis: „Robul lui Dumnezeu, Artemon este prins de către răucredinciosul comit şi l-au dus legat în Cezareea, iar pe noi ne-a trimis la tine”.

Episcopul s-a spăimîntat de grăirea cerbului şi suspinînd greu de prinderea lui Artemon, a chemat pe diaconul Filie şi i-a zis: „O minune nouă s-a făcut, că iată din aceste fiare pe care le vezi, un cerb a grăit cu glas omenesc, spunînd, că robul lui Dumnezeu Artemon a fost prins de necuratul comit şi l-a dus în Cezareea legat. Şi m-a cuprins spaimă de vorbirea omenească a cerbului şi jale grea pentru prinderea lui Artemon. Deci, ia cîteva prescuri şi du-te în Cezareea cu o slugă, ca să afli dacă sînt adevărate cele grăite de cerb”. Diaconul, luînd prescurile şi o slugă, rugîndu-se, s-a dus.

Sosind în Cezareea, diaconul Filie îi spune sfântului cum au aflat că a fost prins şi motivul pentru care se află acolo, iar acesta i-a răspuns: „Filie, slujitor al Domnului, dacă te duci, vesteşte stăpînului meu, sfîntului episcop, că sînt prins la cazne pentru Hristos şi şed în temniţă. Deci, să se roage pentru mine ca să pot birui izvodirile cele viclene ale călăului urât de Hristos şi să mă învrednicesc a fi părtaş cu Domnul meu, Iisus Hristos”. Apoi şi-au dat sărutare unul altuia şi s-au despărţit; diaconul s-a întors la locul său, iar Artemon a rămas în lanţuri. Auzind episcopul Sisinie cuvintele lui Artemon, s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu grăind: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai izbăvit pe Daniil din groapa cu lei şi pe cei trei tineri i-ai scos din cuptorul cel înfocat a lui Nabucodonosor, izbăveşte şi pe robul tău Artemon de vrăjmaşul Patrichie şi fă ca să biruiască toate scornirile de muncă ale acestuia şi îl numără în ceata sfinţilor mucenici”.

Într-una din zilele următoare, comitul Patrichie a chemat pe Sf. Artemon şi a zis către dînsul: „Bătrînule, spune-ne cum te numeşti!” El a răspuns: „Mă numesc Artemon, rob al lui Hristos Dumnezeul meu”. Comitul zise: „Tu eşti cel care ai sfărîmat chipul cel cioplit al marii zeiţe?” Sfîntul răspunse: „Eu sînt”. Comitul zise: „Spune-mi, bătrînule, cum ai asuprit puterea ei, cum n-ai cruţat chipul acela şi cum nu te-ai temut de răsplătirea ei? Iată ea fiind blîndă te-a lăsat să trăieşti încă”. Sfîntul Artemon răspunse: „Şi pe tine te voi asupri, rugîndu-mă Dumnezeului meu, şi-ţi voi birui tirania ta! Iar pe idolul cel mort şi mut cum n-aş fi putut să-l asupresc?”. Comitul zise: „Eu, auzind de numele tău, că te numeşti Artemon, socoteam că eşti rob al zeiţei Artemida şi mi se pare că, chiar aceea te-a lăsat să trăieşti, pentru că eşti de un nume cu dînsa”. Sfîntul răspunse: „Preanecuratule păgîn, fiu al diavolului, întunecatule cu mintea, dacă voieşti să auzi de numele meu, înţelege că eu, fiind încă în pîntecele maicii mele, mi s-a dăruit acest nume de la Dumnezeu”. Comitul a zis: „Cinsteşte-ţi bătrîneţile, cruţă-ţi cărunteţile şi jertfeşte marelui Asclipios, zeul acestei cetăţi”. Sfîntul răspunse: „Şaisprezece ani am fost citeţ, citind cărţile în biserica Dumnezeului meu; douăzeci şi opt de ani am fost diacon, citind Sfînta Evanghelie şi treizeci şi trei de ani am împlinit în preoţie, învăţînd pe oameni şi povăţuindu-i la calea mîntuirii cu ajutorul lui Hristos. Iar acum îmi porunceşti să fiu asemenea ţie şi să jertfesc diavolului ce este în idolul cel nesimţitor? Iată, vreau să văd pe zeul tău şi să-i cunosc puterea”. Comitul zise: „Mare slavă şi putere are marele zeu Asclipios! Iar dacă cineva nu aduce tămîie cu rugăminte înaintea capiştei lui, nu poate să intre înăuntru; căci erau nişte balauri petrecători în capiştea lui Asclipios şi slujitorii le aduceau mîncăruri dulci odată pe an”. Sfîntul zise: „Să mergem în capiştea lui Asclipios şi dacă nu mă va lăsa să intru înăuntru, atunci îi voi aduce tămîie!”

Mergînd comitul şi poporul cu sfîntul, apropiindu-se de capiştea aceea, balaurii şi mai ales necuratele duhuri dintr-înşii, nesuferind venirea mucenicului şi puterea lui Hristos ce era într-însul, scoteau şuierături înfricoşate în capişte şi tulburare, încît se clătina ca un copac de vînt, şi văzînd aceea popoarele şi comitul, fugeau de frică. După aceea comitul a zis către sfînt: „Vezi cît de mare este puterea lui Asclipios, căci pe nimeni nu lasă să intre la dînsul fără tămîie?” Sfîntul zise: „Porunceşte jertfitorului tău să-mi deschidă capiştea, căci eu voi intra”. Şi a poruncit comitul să deschidă capiştea. Iar slujitorul care se numea Vitalie a zis către comit: „Mă rog prealuminatei stăpînirii tale, nu pot deschide fără tămîie şi fără rugăminte; pentru că este mare îngrozirea zeului Asclipios”. Deci, luînd slujitorul tămîia, a adus-o după obiceiul său şi a deschis uşa cea încuiată, apoi a fugit îndată.

Atunci comitul, stînd departe, a zis către sfînt: „Bătrînule, dacă poţi să intri, intră”. Iar sfîntul, apropiindu-se de uşă şi făcînd semnul Crucii, a intrat cu îndrăzneală şi balaurii stăteau nemişcaţi. Sfîntul s-a rugat către adevăratul Dumnezeu, zicînd: „Doamne Dumnezeul meu, Cel ce prin robul Tău Daniil ai sfărmat pe idolul Baal din Babilon şi ai ucis balaurul, tu şi acum, Doamne, prin mine păcătosul, cu puterea Ta dumnezeiască ucide balaurii aceştia, ca să se preamărească numele Tău cel Sfînt”. Apoi îngrozind pe balauri ca să nu vatăme pe nimeni, le-a poruncit să-i urmeze şi a ieşit cu dînşii afară. Iar poporul şi comitul, văzînd cum ieşiseră balaurii din capiştea lui Asclipios, s-au spăimîntat şi au început să fugă.

Sfîntul a strigat în urma lor: „De ce fugiţi? Nu vă temeţi! Staţi şi vedeţi cum, cu puterea Dumnezeului meu Cel adevărat, balaurii aceştia vor muri înaintea ochilor voştri!” Şi suflînd asupra lor, îndată i-a lăsat morţi, pentru că s-au risipit înaintea picioarelor lui, fiind loviţi ca de un tunet. Atunci Sfîntul Artemon a grăit către comit: „Vezi, Patrichie, pe zeii cei cinstiţi de voi, cum au murit prin puterea lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos?” Iar comitul şi tot poporul s-au înspăimîntat, văzînd pe balauri ucişi fără fier, între care era unul foarte mare, avînd cinci coţi grosime, iar în lungime douăzeci şi cinci de coţi.

Văzînd aceasta Vitalie slujitorul, şi-a ridicat glasul şi a zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor şi mare este puterea acestui bărbat! Căci prin suflarea gurii a ucis pe aceşti balauri” Şi, căzînd la picioarele sfîntului, grăia: „Robule al Dumnezeului Celui de sus, nu mă depărta de tine, ci mă rog ţie, însemnează-mă cu puterea Dumnezeului tău, ca să fiu desăvîrşit, oaie a turmei tale. Pentru că pînă acum am fost în înşelăciune, uitîndu-mă la idoli şi la aceşti balauri, iar acum cunosc pe Dumnezeul cel adevărat!” Iar păgînul comit, avînd ochii sufleteşti orbiţi, deşi vedea o minune ca aceea, însă n-a voit să cunoască adevărul prin puterea dumnezeiască, ci socotea că Artemon prin vrăji a ucis balaurii.

Nesuferind ruşinea şi umplîndu-se de mînie pentru a sa ruşinare şi pentru pierderea balaurilor, a poruncit ca iarăşi să piardă pe sfîntul mucenic şi să-l supună la întrebare înaintea nedreptei sale judecăţi. Şi a zis cu mînie către sfîntul: „Aşa mă jur pe zeiţa cea mare Artemida şi pe luminatul Apolon, că de nu vei spune cu ce putere ai ucis balaurii cei mari, în bucăţi te voi sfărîma”. Răspuns-a mucenicul: „Cu puterea lui Hristos şi cu ajutorul Sfîntului Arhanghel Rafail, trimis de Dumnezeu, am ucis pe balaurii voştri”. Zis-a comitul: „Oare poate Cel răstignit de neamul jidovesc, să aibă o putere ca aceasta?” Zis-a sfîntul: „O, întunecatule cu răutatea, învechitule în răutăţi şi moştenitorule al iadului, ai auzit şi încă auzi, că prin puterea Dumnezeului meu, au murit fiarele voastre”. Atunci comitul, umplîndu-se de mînie, a ars o tigaie unde a pus pe sfîntul mucenic, încă şi ţepi de fier a ars şi a poruncit ca să-l împungă şi cu alte fiare ascuţite să-i taie mădularele trupului. Şi zicea către dînsul: „Vezi, nesupusule bătrîn, cum piere trupul tău în munci?” Iar pătimitorul, căutînd la cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, nu lăsa pe necuratul comit să rîdă de mine robul Tău; căci ştii, că pentru Tine pătimesc astfel. Ci dă-mi răbdare pînă în sfîrşit, să se ruşineze vrăjmaşul meu. Ascultă, Dumnezeule, rugăciunea robului Tău şi ia în urechi ruga mea, Doamne Savaot. Pentru că Tu ai făcut cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt minunate sub cer. Tu eşti Domn al tuturor şi nu este cel ce poate să se împotrivească Ţie. Deci cu mila Ta mîntuieşte-mă, Doamne. Tu ai sfinţit pe pruncul Tău, Abel, cel fără de răutate şi junghiat fără vină. Tu ai îndreptat şi la înălţime ai rînduit pe plăcutul Tău Enoh. Tu ai păzit în corabie pe Noe şi ai înălţat pentru binecuvîntare pe arhiereul Melchisedec. Pentru jertfă ai preamărit pe Avraam, ai înmulţit neamul lui Iacov prin naşterea de fii, ai scos din focul Sodomei pe Lot şi ai fericit prin răbdare pe Iov. Cu al Tău ajutor Iosif a biruit patimile trupeşti, s-a preamărit Moise, robul Tău, asupra vrăjmaşilor şi toţi cei îndreptaţi prin Tine, Te laudă pe Tine Dumnezeul Cel preamărit. Acum şi eu, robul Tău, mă rog Ţie, Doamne, miluieşte-mă pe mine cu mila Ta şi ajută-mă cu puterea Ta”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, iată cerbul care grăise în Laodiceia cu glas omenesc către episcop, a intrat în Cezareea şi trecînd prin mijlocul poporului în acea privelişte, a căzut înaintea sfîntului mucenic Artemon şi-i lingea picioarele cele sfinţite. Apoi, stînd înaintea comitului, prin dumnezeiasca poruncă pentru mustrarea şi înfruntarea păgînilor, iarăşi luînd glas omenesc, a început a zice: „O, comitule, răucredinciosule, cunoaşte că nimic nu este care să fie cu neputinţă la Dumnezeu şi puternic este şi celor necuvîn-tătoare să le dea grai omenesc spre arătarea dumnezeieştii Sale puteri. Deci să ştii că robul lui Dumnezeu, Artemon, degrab se va libera, iar tu de două păsări cereşti vei fi răpit şi vei fi aruncat într-o căldare clocotită, pentru că pe Dumnezeu, pe care L-ai mărturisit şi ai crezut într-Însul, de Acela te-ai lepădat şi pe omul cel drept, fără omenie îl munceşti”.

Iar necuratul comit, fiind dat în vileag şi mustrat de dobitocul cel sălbatic, dar socotind aceea vrajă, s-a mîniat foarte şi a poruncit ostaşilor să ucidă cerbul acela. Şi unul din ostaşi, luînd o suliţă, s-a pornit să ucidă pe cerb; dar cerbul a sărit, iar suliţa a lovit pe stolnicul comitului şi l-a străpuns, iar cel însuliţat, îndată în acel loc şi-a dat sufletul. Acest lucru văzîndul comitul, i-a fost jale de stolnicul său şi, sculîndu-se de pe divan, s-a dus la casa sa, iar pe mucenic a poruncit să-l arunce iar în temniţă.

A doua zi, a poruncit comitul să gătească o căldare mare, s-o umple cu smoală şi s-o fiarbă, vrînd ca să arunce într-însa pe mucenic cu capul în jos. Şi făcîndu-se aceasta, slujitorii au mers să-i spună de fierberea căldării cu smoală; iar comitul, vrînd cu ochii săi să vadă căldarea aceea, a încălecat pe cal şi s-a dus spre căldare. Iar după ce s-a apropiat, s-au pogorît din cer doi îngeri ca doi vulturi şi, apucînd de pe cal pe comit, l-au aruncat în smoala care fierbea în căldare şi s-a topit, încît nici oasele nu i-au mai rămas.

Atunci ostaşii şi tot poporul, văzînd aceasta, s-au înspăimîntat şi au fugit, iar sfîntul, fiind scos din căldare, a rămas singur la un loc, şi stînd, slăvea pe Dumnezeu. Deci, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat şi a izvorît din locul acela izvor de apă. Apoi, venind Vitalie, slujitorul idolesc şi alţi mulţi, au fost învăţaţi şi s-au botezat de sfîntul. Iar în noaptea aceea, a venit un glas de sus, zicînd către mucenic: „Ieşi din cetatea aceasta şi vino în Asia, în locul ce se numeşte Vuli, care este lîngă mare. Acolo vei afla pe Alexandru şi pe Pironia, maica aceluia, şi vei curăţi împreună cu dînşii pe mulţi de diavoli şi de felurite boli şi mulţi luminîndu-se prin tine, vor preamări pe Dumnezeu”.

A doua zi, s-au adunat la Sfîntul Artemon toţi cei nou-luminaţi prin botez. Iar el, luînd pîinea dumnezeieştilor Taine, a frînt-o în bucăţi şi amestecînd-o în paharul sfînt, le-a dat, zicînd: „Această pîine este Trupul lui Hristos şi acest vin este Sîngele lui Hristos, cel vărsat pentru sufletele voastre! Deci, păziţi-vă, fiilor, ca nici unul din voi să nu vă despărţiţi de dragostea lui Hristos, ci staţi neclintiţi în credinţă; căci mie mi s-a poruncit să mă duc în Asia”.

Auzind episcopul Cezareei toate cele despre Sfîntul Mucenic Artemon, că mulţi au fost botezaţi de el şi că învaţă pe popor cuvîntul adevărului, a mers la dînsul cu credincioşii care erau cu el şi sărutînd pe sfînt şi făcînd rugăciune, au însemnat locul acela cu un semn, pe care a pătimit Sfîntul Mucenic Artemon şi după aceea a zidit pe el o biserică. Iar din mucenicii cei botezaţi, pe unii i-a sfinţit preoţi, pe alţii diaconi, iar pe Vitalie l-a pus episcop; căruia i-a şi încredinţat părţile Palestinei. Iar Sfîntul Mucenic Artemon, sărutînd pe episcop şi pe popor, a ieşit spre partea Asiei hotărîtă lui. Dar pe cale fiind răpit de înger, a fost dus la locul unde a fost trimis; acolo a făcut minuni mari cu puterea lui Dumnezeu, căci pe mulţi i-a luminat şi i-a adus la Dumnezeu.

După aceea prinzîndu-l cei necredincioşi, i-au tăiat capul şi astfel s-a dus la veşnicele locaşuri, ca să ia cununa cinstitei slave de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.

Cu ale sale sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Publicitate

---