Au doar şi noi suntem orbi? (despre gândurile păcatului)

Poate că ştim că în Duminica Orbului se vorbeşte despre orbirea sufletească, dar am pătruns, oare, atât de bine cuvintele Sfintei Evanghelii şi ale sfinţilor care vorbesc despre această zi, încât să ne recunoaştem măcar întrucâtva suferinzi de orbire, deşi vedem? Fariseii au întrebat pe Hristos, cu viclenie: „Au doar şi noi suntem orbi?”, iar noi, îndreptăţindu-ne pe noi înşine nu „îndrăzim” să ne punem această întrebare: „Au doar şi noi suntem orbi?„.

De multe ori citim, dar aceasta nu ne foloseşte decât ca să ştim, însă fără a pătrunde în duh, căci de fapt citim pentru a ne alimenta slava deşartă, pentru a avea ce arăta altora. Ne minţim singuri… Cu toţii avem de suferit de pe urma slavei deşarte, o patimă subţire de care e foarte greu să te fereşti, putând fi alimentată de cel mai mic cuvânt de laudă sau de reproş. Aproape de fiecare dată ne îndreptăţim, atât citind cuvintele sfinte, cât şi în relaţiile cu ceilalţi; căutăm să ne atribuim nouă laudele, să le amplificăm chiar (în loc să le pasăm altora, sau Domnului) şi să respingem vehement criticile (în loc să ni le asumăm – pentru că cele ce facem nu prea le facem pentru Hristos, ci pentru a alimenta nişte orgolii personale). Ne credem mai presus decât acei farisei, dar dacă pătrundem din cuvintele sfinte nimic mai mult decât litera, fără să coborâm nicio treaptă spre înţelesul tainic, duhovnicesc, al cuvântului, nemaiputându-L primi cu adevărat pe Dumnezeu, cât suntem de „mai presus”?

Am pus mai jos câte ceva din cuvintele Sf. Marcu Ascetul cu privire la naşterea gândului păcătos. Judecarea aproapelui se produce de fiecare dată din nejudecarea proprie, din înălţarea de sine care ne alimentează mândria. Fiind mândru, omul crede în el însuşi, neştiind însă ce înseamnă adevăratul respect de sine (adică să respecte/iubească chipul Lui Dumnezeu din el, dorind să nu calce poruncile, iubind adevăratele virtuţi etc.), omul crede în gândul său, crede mai degrabă în ce-i dă diavolul în gând sau în simţire, decât în Adevăr (adică în Dumnezeu)…

Urmărind să demonstreze că gândurile păcatului nu provin în noi din păcatul lui Adam, nici nu ne sunt impuse cu sila de Satana, ci sunt produse de noi prin primirea momelii celui rău, Sf. Marcu desfăşoară în scrierea “Despre botez sau mai precis Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul botez” o serie de remarcabile analize de ordin psihologic şi pneumatologic.

Ni se înfăţişează astfel în chipul cel mai precis înţelesul „atacului“ sau al „momelii“ Satanei, prima răsărire a unui gând de păcat, căreia îi dau un rol important aproape toate scrierile din Filocalie şi, în general, toată literatura ascetică a Răsăritului.

Se expune apoi procesul ce are loc în suflet în urma ivirii acestui atac, în cursul căruia se formează gândurile păcătoase şi se ajunge la fapta păcatului şi la patimă. „Atacul“ sau „momeala“ care vine de la Satana nu este păcat. El este, după Marcu, gândul simplu şi izolat al păcatului, până nu e multiplicat, transformat într-o cugetare dezvoltată, de aplecarea noastră asupra lui şi până nu s-a trezit în noi o dulceaţă, o plăcere pentru el. E un gând-scânteie de care ne dăm seama că nu l-am căutat şi nu l-am produs noi, ci a apărut dintr-odată, singuratic, ca o sugestie din senin şi e încă gând pur, fără nici un amestec de plăcere. El poate să stăruie în noi, dar şi în acest caz, dacă nu-l multiplicăm, nu-l dezvoltăm în imagini şi nu asociem la el o plăcere, nu e păcat.

Păcate sunt abia „gândurile“ pe care le rodim noi din acel „atac“, dar ele nu ni se impun cu sila, ca o creştere dintr-un păcat strămoşesc ce l-am purta în noi sau ca o copleşire a noastră, fără să vrem, de către puterea satanică. Este adevărat că adeseori aceste gânduri ni se înfăţişează ca având o putere silnică asupra noastră, încât nu putem scăpa de ele. Dar aceasta se datoreşte faptului că prin obişnuinţă ne-am făcut iarăşi robi patimilor şi gândurile alimentate de ele nu le mai putem alunga dintr-odată, ci ne trebuie o luptă îndelungată pentru a topi treptat în noi puterea patimilor care dau sevă acestor gânduri.

„Cine, crezând dumnezeieştii Scripturi şi împlinind poruncile Domnului, nu ştie că (…) gândurile nu ne stăpânesc prin forţa lor, ci prin puţinătatea credinţei noastre şi prin lipsa împlinirii poruncilor? De aceea nu toţi suntem într-o stare egală şi nu toţi suntem purtaţi de aceleaşi idei, deoarece pricinile gândurilor stau în voia noastră. Dacă ar fi silnice aceste pricini, avându-şi originea de la Adam, am fi stăpâniţi toţi la fel şi inevitabil. Dar nu este aşa. Să nu fie! Căci, iată, vedem că nu toţi suntem purtaţi la fel, nici la aceleaşi timpuri, nici spre aceleaşi lucruri, ci fiecare pe cât a crezut Domnului în privinţa bunurilor viitoare, dispreţuind slava omenească şi patima voluptăţii, pe atât a scos afară şi gândurile, şi se află mai liniştit decât cel împătimit de voluptate. De aceea ne deosebim unul de altul şi în concepţii, şi în viaţă. Noi vrem să mistificăm adevărul când căutăm să stingem gândurile nu prin credinţa în Iisus, adică nu prin lucrarea poruncilor Lui, nici prin umilinţă şi smerită cugetare, împreunate cu durerea inimii, ci rămânând în voluptatea ascunsă, adică în slava deşartă şi în dorul de-a plăcea oamenilor, în părerea de sine şi în închipuirea biruinţei şi a mândriei noastre, şi a altora ca acestea, pe care neizbândindu-le înmulţim gândurile poftitoare. De aceea nu putem să le stingem. De ce încercăm să înlăturăm în chip nedrept efectele, păstrând pricinile din care provin?

Surse:


6 comentarii on “Au doar şi noi suntem orbi? (despre gândurile păcatului)”

  1. AlinA spune:

    Hristos a Inviat,
    Eu stiu o varianta scrisa a acestui clip:
    ” O tipa citea o revista pe o banca din sala de asteptare a unui aeroport. La un moment dat se aseaza langa ea un tip. Dupa ceva vreme tipa isi ia ochii din revista si isi desface pachetul de biscuiti ce-l avea langa ea. Serveste primul biscuite dupa care individul de langa ia si eu un biscuite.’ Cat tupeu si cata nesimtire sa te servesti fara sa ceri voie, macar!Lipsa de educatie!’ si-a spus tipa. Gestul se repeta la fiecare biscuite luat de ea…desi marind ritmul, tipul nu rata nici-un biscuite. Ajunsi la ultimul biscuite ea gandi: ‘Ar fi culmea nesimtirii sa-l ia el pe ultimul’ desi era randul lui sa culeaga. Tipul lua biscuitele si-l rupse in 2, o jumatate intinzand-o discret catre tipa noastra. Moment in care se anunta zborul tipului, care, luandu-si geanta in graba este apostrofat de tipa care nu ezita sa-i faca observatie asupra comportamentului si lipsei de educatie.
    Trec cateva momente in care tipa noastra nu-si revenea socului si se anunta zborul asteptat de ea. Ajunsa pe locul ei, tipa deschide geanta pentru a baga revista si intr-un moment de maxima stupoare observa pachetul de biscuiti nedesfacut pus bine in geanta. In acel moment, pe tipa a lovit-o un fulgerator sentiment de vinovatie si unul de maxima frustrare si regret pentru ca ar fi vrut sa vina cu o explicatie sau o iertare catre tip insa acest lucru nu mai era posibil, tipul fiind deja in celalalt zbor”

    Este un sentiment puternic atunci cand iti dai seama ca ai judecat pe cineva pentru un gest pe care tocmai tu l-ai facut. Frustrarea este cand vezi ca el a avut un suflet mai bun decat al tau si nu te-a judecat, dimpotriva, a incercat sa te inteleaga.
    TRebuie sa evitam tot mai mult sa judecam pe altcineva…pentru a reusi sa facem asta trebuie sa constientizam ca nu avem aceasta putere, acest drept.

    Doamne ajuta,

  2. Florin M. spune:

    Adevarat a Inviat!
    Am pus acel clip tocmai ca sa intelegem mai bine ca de foarte multe ori ne indreptatim, atribuindu-ne doar meritele, cautand sa ascundem ce nu-i „placut” la noi.
    Ne adormim constiintele si din cand in cand, in „imprejurarile concrete ale vietii” se intampla cate ceva care ne trezeste, care ne arata ca de fapt nu suntem atat de diferiti fata de cei pe care-i judecam. Acel „ceva” poate fi ori clipul de mai sus, ori povestirea ta, ori cine stie ce intamplare ingaduita de Dumnezeu tocmai pentru a ne face sa privim cu ochi critic mai mult spre noi insine, nu spre ceilalti.
    Doamne, ajuta!

  3. M spune:

    Articolul tau de pe site e foarte bun – mi-a explicat multe lucruri .
    Face cat o mie de carti de psihologie.

  4. […] să ne rugăm stăruitor, să-i cerem Domnului smerenia, să părăsim păcatul care ne acoperă ochii cei duhovniceşti (împiedicându-ne adevărata vedere), căci numai aşa ne vom număra printre cei care “cu […]

  5. […] Au doar şi noi suntem orbi? (despre gândurile păcatului) Like this:LikeBe the first to like this post. […]

  6. […] să ne rugăm stăruitor, să-i cerem Domnului smerenia, să părăsim păcatul care ne acoperă ochii cei duhovniceşti (împiedicându-ne adevărata vedere), căci numai aşa ne vom număra printre cei care “cu […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s