Geocentrismul, adevărata concepţie despre univers, potrivit Sfinţilor Părinţi

În zilele noastre se vehiculează o idee falsă conform căreia ştiinţa şi credinţa nu s-ar contrazice. De fapt, există o contradicţie fundamentală între explicaţia despre existenţă a ştiinţei şi cea dată de creştinism, dar mulţi dintre creştinii zilelor noastre nu cunosc asta. Vicleanul vrăjmaş a lucrat în aşa fel încât mai ales în ultimii două sute de ani (cu deosebire in ultimii 50) a avut loc o adevărată reeducare.

Geocentrismul e teoria potrivit căreia Pământul e în centrul universului iar soarele, stelele si luna se învârt în jurul lui. Reeducarea din ultimele secole a adus oamenii în postura de a crede şi de a afirma teoria heliocentristă, conform căreia soarele este în centru. Ba mai nou, conform unor „calcule”, Sistemul nostru solar ar fi doar într-un colţ al universului.

In continuare găsiţi înregistrarea unei emisiuni pe această temă, numită „Minuni geocentrice. Geocentrism creştin„, realizată de Răzvan Codrescu si un articol: „Geocentrismul şi Astro-A-nomia ştiinţifică„, preluat de pe blogul „Incotro, Doamne?”, pe aceeaşi temă – de urmărit şi comentariile de acolo.

GEOCENTRISMUL ŞI ASTRO-A-NOMIA ŞTIINŢIFICĂ

Creştinismul a afirmat dintotdeauna că Pămîntul se află în centrul Universului, iar întregul Univers se învîrte în jurul Pămîntului. Este ceea ce numim viziunea geocentrică asupra lumii sau geocentrism.

Opiniile anticreştine, exprimate şi de ziarul creştin (sic!) Lumina, prin măiastra pană (tastatură) a dia-conului Mihalache (vezi articolul), ne proiectează în hăul nemărginit al Universului, aşa cum îl vede ştiinţa, în care omul este o fiinţă insignifiantă, în care rosturile şi zbaterile zilnice îşi pierd astfel orice semnificaţie. Cu alte cuvinte, sîntem prea mici într-un univers atît de mare, ca să ne credem cumva buricul lumii. După părerea unor astfel de oameni, ştiinţa a dovedit aşadar că religia ne învaţă lucruri aberante, pentru că s-a arătat clar: Universul nu se roteşte în jurul Pământului, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, ci Pămîntul nu este decît o cantitate neglijabilă, un punct fără importanţă, şi – de ce nu? – , ar fi fără noimă să ne gîndim că un Dumnezeu Atotputernic S-ar putea ocupa de lucruri atît de mici! (Să avem pardon, dia-conul Mihalache nu susţine deschis aceste idei, doar că ne trasează subliminal un astfel de mod de gîndire, cel mai probabil din punct de vedere logic, dacă ajungem să credem în afirmaţiile dumnealui).

Să ne întoarcem puţin la elementele de fizică elementară din liceu, mai precis la capitolul despre mişcarea corpurilor, cînd am învăţat astfel: dacă un obiect A este static, iar un obiect B este în mişcare, avem două posibilităţi de a privi lucrurile, în funcţie de punctul de referinţă pe care îl alegem:

1. Dacă luăm ca referinţă obiectul nemişcător A, atunci obiectul B se află în mişcare.
2. Dacă luăm ca referinţă obiectul (mişcător) B, atunci putem spune că obiectul B este static, iar A este în mişcare faţă de B

Este ca atunci cînd ne aflăm într-un tren în gară, iar trenul de lîngă noi porneşte. Impresia este că noi ne mişcăm, pentru că pînă să realizăm ce se întîmplă cu adevărat, luăm ca punct static de referinţă ceea ce vedeam pe geam (adică trenul de alături). Cu toate că fenomenul fizic este altul, în interiorul fiinţei noastre noi sîntem cei care ne-am mişcat cu adevărat.

Prin firea Sa, Dumnezeu este nemişcător. Pe de-a întregul Fiinţei Sale, Dumnezeu nu poate sălăşlui în acest Univers decît în om. De aceea, omul care Îl are pe Dumnezeu în el este el însuşi un punct (static) de referinţă în Univers. Aceleaşi proprietăţi le capătă şi planeta pe care sălăşluiesc asemenea oameni, indiferent de cît de mică, de rătăcitoare şi de mărginaşă ar fi ea în Cosmos.

Cînd a venit pe pămînt în Trup, Fiul lui Dumnezeu nu a fost centrul atenţiei, ci a fost o persoană mărginaşă, săracă, ignorată, trăind undeva într-un popor oarecare, într-o galaxie oarecare, uitată de lume. Centrul Universului pe vremea aceea se afla la Roma. Misiunea oamenilor din acea vreme şi de acum a fost şi este în continuare, să înţeleagă că centrul Universului era şi este de fapt într-o iesle de vite dintr-un sat amărît, pe o cruce a infamiei şi în inima oamenilor, iar nu la Roma, nu în Babilon, nu la Washington şi nici la Bruxelles, darămite prin nu ştiu ce galaxie identificată fără putinţă de îndoială de telescopul Hubble şi de minţi luminate ca cea a diaconului ortodox (sic!) Mihalache de la Iaşi.

Prin venirea Fiului lui Dumnezeu în Trup (în materie), nu numai sufletul omenesc capătă proprietatea de centru de referinţă, ci şi materia plină de Duh. Astfel, locul unde îşi duc viaţa oamenii credincioşi şi smeriţi este în mod real (inclusiv din punct de vedere fizic, material) centrul fix al Universului. Un Univers îndumnezeit, spiritualizat, va fi totdeauna geocentric. Un Univers fără Dumnezeu, despiritualizat (din acela la care face referire susnumitul învăţat Mihalache, şi care poate avea foarte bine si 13 miliarde de ani), îşi va avea fatalmente centrul (punctul de referinţă) stabilit potrivit legilor clasice ale geometriei, în înţelegerea lor cea mai simplistă cu putinţă.

Post scriptum: Avînd în minte modelul astronomic modern, am scris acest articol intuitiv, pornind de la ideea că Fiul lui Dumnezeu nu Se putea întrupa decît într-o lume statică, asemănătoare firii Sale. La puţină vreme după aceea, am aflat că de fapt, geocentrismul este şi a fost de la crearea lumii o realitate, care poate fi dovedită în numeroase feluri.

---

Pentru detalii si lămuriri privind baza concepţiei creştine asupra Creaţiei, consultati scrierile Sfinţilor Părinţi, pe site-ul HEXAIMERON.

Publicitate

---