„A cui n-am fost, a cui n-oi fi”. Îndemn la responsabilitatea cea adevărată: faţă de suflet

În vremurile acestea deosebit de grele, când suntem ispitiţi din atâtea părţi, suportăm din ce în ce mai greu aerul acesta otrăvit, căruia lumea (ne)bună îi zice trend/tendință. Mai ales când tendința este sugerată, iar uneori chiar impusă.

Vedem la televizor sau citim în presă despre din ce în ce mai multe dezastre, despre cazuri de sinucideri ale căror motive sunt date de pierderea avutului propriu. Aflăm despre cutare om – înglobat în datorii – că nu a mai putut rezista și și-a pus capăt zilelor, lăsînd un bilet de adio… Foarte mulţi dintre aceştia au avut datorii la bănci și sub presiunea acestora au cedat psihic.

Dar acestea sunt vremuri în care nu numai cei cu datorii la bănci au de suferit cumplit, ci și alţii care în urma calamităţilor au rămas fără case, fără animale, fără bunuri, unii chiar fără fraţi, părinţi, bunici… Şi sunt vremuri în care chiar şi celor care au reuşit să agonisească un ban din greu sau celor pentru care ridicarea unei case a durat 15-20 ani și care acum ar trebui să se “bucure” de agoniseala lor, le va fi foarte greu, neputând să-şi achite datoriile zilnice, fiind nevoiţi să „strângă punga” din ce în ce mai mult. Și atunci ce e de făcut? Cum să te salvezi din aceste împresurări? Cum să îți dezlipești sufletul de lumea aceasta şi cum să aplici acel “Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Luca 18:22)?

Cum altfel, decât prin credintă nestrămutată și o mare nădejde în Mantuitorul Iisus Hristos și Maica Domnului? Cum altfel decât prin gândire duhovnicească? Pentru că dacă nu vom gândi duhovniceşte ne vom asemăna bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip.

Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare. (Luca 7:27)

În continuare puteţi găsi un text al Sfântului Nicolae Velimirovici, care dă un răspuns duhovnicesc, de întărire, unei probleme de o gravitate extremă, pe care n-o doreşte nimeni, dar în genul căreia e posibil să aibă destul de mulţi români: fără casă, fără mâncare şi fără loc de muncă. Răspunsul Sfântului Nicolae nu este decât un puternic îndemn la nădejde şi la rugăciune pentru dobândirea ajutorului de la Maica Domnului şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

“Îmi scrii că toată averea ţi-a fost vândută pentru datorii. Când te-ai văzut în stradă fără un capăt de aţă, te-ai îndreptat spre cimitir ca să-ţi pui capăt zilelor. Ai început să şovăi, să te răzgândeşti. Zdrobit de chinul lăuntric, te-ai întins pe mormântul părinţilor tăi şi ai adormit, în vis ţi s-a arătat mama ta, care te-a preîntâmpinat zicând că în împărăţia lui Dumnezeu e plin de oameni care au fost cerşetori pe pământ, dar că acolo nu se află nimeni care şi-a luat viaţa cu bună ştiinţă. Acest vis te-a scăpat de la sinucidere. Cu adevărat, iubita ta mamă te-a scăpat, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Ai început să ceri, şi trăieşti din cerşit. Şi întrebi dacă prin aceasta calci legea lui Dumnezeu.

Îmbărbătează-te, fiu al omului! Dumnezeu a poruncit: să nu furi, dar nu a poruncit: să nu ceri! Cerşitul fără mare nevoie este furt, dar în situaţia ta nu este furt. Căpetenia de oşti a împăratului Iustinian, slăvitul Belizarie, a rămas la bătrâneţe fără avere, fără prieteni şi fără ochi. S-a aşezat, orb cum era, la poarta cetăţii de scaun şi a cerut pâine. Ca creştin, nu a cutezat nici să se gândească la sinucidere: – fiindcă pe cât este viaţa mai bună decât moartea, pe atât este şi cerşetorul mai bun decât sinucigaşul.

Spui că ruşinea te-a ros şi mâhnirea ţi-a uscat oasele. Stai noaptea în faţa cafenelei care era cândva a ta şi ceri milostenie de la cei care ies şi intră. Îţi aminteşti că nu demult erai stăpânul acelei cafenele, iar acum nu cutezi să calci în ea nici măcar drept client. Şi ochii ţi sau înroşit de tânguire şi de plâns. Om bun, alină-te! Îngerii lui Dumnezeu nu sunt departe de tine. De ce plângi pentru cafenea? N-ai auzit de o cafenea de la marginea Belgradului ce se numea «A cui n-am fost, a cui n-oi fi?»? Cu adevărat, mare filosof a fost cel ce a scris cuvintele acestea – fiindcă ele sunt valabile pentru toate cafenelele, şi casele, şi vilele, şi palatele din lume. Ale cui n-au fost, ale cui n-or fi?

Ce ai pierdut? Ceea ce nu era al tău când te-ai născut nu este nici acum al tău. Ai fost avut, acum eşti nevoiaş. Asta nu e o pierdere. Pierdere este când cineva a fost om şi a devenit fiară. Iar tu ai fost om şi ai rămas om. Ai girat poliţe unor clienţi „de vază”, şi drept urmare cafeneaua ta a ajuns în mâini străine. Acum priveşti pe fereastră cum cei care te-au sărăcit râd în cafenea ca şi mai înainte, în timp ce tu pe stradă verşi lacrimi şi eşti acoperit de ruşine. Nu te teme, există o dreptate a lui Dumnezeu. Ei vor răspunde pentru ticăloşia lor. Când se vor duce să se sinucidă, cine ştie dacă Dreptul Dumnezeu va îngădui mamelor lor să li se arate de pe lumea cealaltă şi să-i oprească de la fărădelege! Nu pizmui fericirea nimănui, fiindcă nu le cunoşti sfârşitul. Un înţelept grec din vechime a zis: „Nu numi fericit pe nici un om mai înainte de a-i vedea sfârşitul”.

Ţi-e greu să fii cerşetor? Dar nu suntem cerşetori cu toţii? Nu depindem cu toţii în fiecare zi şi în fiecare clipă de mila Celui care ne dă viaţă pentru viaţă? Tu ai şi acum o misiune importantă în lume: aduci aminte oamenilor de Dumnezeu şi de suflet, şi le aduci aminte să fie milostivi. Silit să trăieşti în tăcere, adânceşte-te în sufletul tău şi stai de vorbă. Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi prin rugăciune cu Dumnezeu. Viaţa de cerşetor cere mai multă vitejie decât viaţa de om avut: Aurul şi argintul se cearcă în foc, iar omul, în cuptorul smereniei (Sirah 2, 5). Tu, însă, te-ai arătat deja viteaz prin faptul că ai biruit gândul cel negru al sinuciderii. Aceasta este biruinţa asupra duhului deznădejdii. După această biruinţă, oricare alta îţi va fi mai uşoară. Domnul este aproape de tine.

Pace ţie şi mângâiere de la Domnul!”

(Sf. Nicolae Velimirovici – Cafegiului S. B., Care a avut de ales între sinucidere şi cerşit – Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi)

Toate necazurile acestea prin care trecem CU TOŢII ar trebui să ne unească în Hristos şi în jurul Lui Hristos, în Biserica Sa, să ne rugăm unii pentru alţii, să facem milostenie unii pentru alţii după putinţă, unii material, alţii prin cuvânt, să ne asemănăm Dumnezeului nostru în facerea de bine, să lucrăm împreună cu El. Toate acestea ne ajută să fim mai responsabili înaintea Domnului, faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi, iar din simplitatea la care vom fi nevoiţi să revenim urmând a aprecia şi mai mult valoarea sufletului celui nemuritor, să mulţumim Domnului chiar şi în necazuri, pentru că pentru mântuirea noastră îngăduie să ne călim ca aurul în foc, pentru ca impurităţile să cadă mai repede şi să ne alipim mai uşor de El, aprinşi de dragostea cea adevărată. Trebuie să fim încredinţaţi că ispitele ce ne sunt îngăduite NU SUNT PESTE PUTEREA NOASTRĂ!

Responsabilitatea omului ţine de un anumit simt al prezentei lui Dumnezeu în lume, de la crearea tuturor lucrurilor care există şi în primul rând a făpturii omeneşti. Cunoaşterea lumii şi cunoaşterea noastră de către noi înşine ne este dată de Dumnezeu, ca unii ce suntem chemaţi de El, după căderea în păcatul strămoşesc, din “întuneric la lumina Sa minunată” (I Petru 1,4), ca unii ce am primit “făgăduinţe mari şi de mare preţ” (II Petru 1,4). Aceste “făgăduinţe mari” nu sunt averile pământeşti, nu sunt nici titluri sau funcţii lumeşti, ci tocmai bunătăţile dumnezeieşti pe care Domnul ni le pune înainte şi pe care trebuie să ni le dorim şi noi în primul rând (căutând “mai întâi Împărăţia Cerurilor”), celelalte adăugându-ni-se pe măsură ce avem nevoie de ele spre a ne mântui. De fiecare dată, şi pentru tot omul de bună-credinţă, răspunderea este aceea care îi arată locul şi chemarea lui în lume; răspunderea este actul care îl verifică pe om în ceea ce are mai sfânt, mai nobil şi mai de pret în el. În răspundere, noi cunoaştem şi mărturisim înainte de toate izvorul dumnezeiesc şi chemarea dumnezeiască a vieţii înseşi. În ceea ce suntem şi în orice săvârşim nu facem altceva decât să confirmăm că Dumnezeu ne-a adus pe noi “din neexistentă la existentă”, ceea ce înseamnă că ne-a făcut părtaşi nu numai la ce este de la El, dar şi părtaşi la ceea ce este întrepătruns de prezenta Lui, de lumina, de înţelepciunea, de iubirea Lui. Este foarte important de reţinut acest adevăr, întrucât prin antiteză am ajuns la societatea de astăzi care se conduce după cu totul alte legi decât cele dumnezeieşti şi constatăm că sub efectul ispitelor şi al necazurilor de tot felul, nu mai suntem conştienţi de valoarea vieţii şi a sufletului, oferite în dar, de Dumnezeu.

Anunțuri

3 comentarii on “„A cui n-am fost, a cui n-oi fi”. Îndemn la responsabilitatea cea adevărată: faţă de suflet”

  1. […] “A cui n-am fost, a cui n-oi fi”. Îndemn la responsabilitatea cea adevărată: faţă d… […]

  2. […] garanta NIMENI. Şi e foarte ciudat (şi omeneste, într-un fel) cum ne gândim atât de mult la proprietăţile pe care nu le luăm cu noi, ne îngrijim ca să nu ne fie prădate/furate, dar de suflet n-avem nicio […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s