Împăratul Ahab se întristează şi plânge pentru păcatul lui când aude mustrarea şi sentinţa din gura Sf. Prooroc Ilie
Postat: 20 iulie 2010 Înscris în: Copii si parinti, Cuvinte de invatatura, familie, Frumuseţe, Pofte, Tineri | Tags: pocainta, Sf. Ilie 4 comentarii
Cu mare drag, vă pun înainte un episod din viaţa Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, văzătorul cel slăvit şi învăţătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, mustrătorul împăraţilor celor fărădelege şi pedepsitorul proorocilor mincinoşi, minunatul făcător de minuni şi râvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat ascultare, marelui plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece până acum în trup şi va sa fie, ca o înainte cuvântare, mergător înainte la a doua venire a lui Hristos.
– “Şi Domnul a iertat păcatul tău” (II Regi 12, 13). “Pentru că te-ai osândit singur, îi spune Dumnezeu, îti iert vina; te-ai mărturisit din inimă; ti-ai şters păcatele, ti-ai dat singur osânda şi Eu am anulat sentinţa!”.
Ai văzut că s-a împlinit ce este scris: “Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi!” (Isaia 43,26). Ce oboseală este să-ti spui tu întâi păcatul?
Ai şi o altă cale de pocăinţă!
– Care-i aceea?
– Să-ti plângi păcatul! Ai păcătuit? Plângi, şi ti-ai şters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ti cer mai mult decât să-ti plângi păcatul! Nu-ti spun să străbaţi oceane, nici să te cobori în porturi, nici să călătoreşti, nici să pleci la drum lung, nici să scoţi din pungă bani, nici să traversezi valuri sălbatice.
– Dar ce?
– Plânge-ti păcatul!
– Dar de unde ştiu că, dacă-mi plâng păcatul, mi-l şi şterg?
– Ai şi pentru asta dovadă din dumnezeiasca Scriptură. Era un împărat, Ahab. Om drept şi acesta, după cum mărturiseşte Scriptura. Dar mânat de Izabela, femeia lui, a împărătit rău. Ahab a poftit via unui oarecare Nabot israeliteanul şi a trimis la el zicând: “Dă-mi via ta, că o poftesc, şi-ţi dau pe ea sau bani, sau alt loc în schimb”. Nabot i-a zis: “Să nu mi se întâmple să-ti vând moştenirea părinţilor mei!”. Ahab poftea mai departe via, dar nu voia să-l silească. Din pricina asta a căzut Ahab în mare tristeţe. Izabela, femeie neruşinată şi fără scrupule, necurată şi blestemată, a venit la el şi i-a spus: “Pentru ce eşti trist şi nu mănânci? Scoală şi mănâncă! Te voi face eu să moşteneşti via lui Nabot israeliteanul!”. Şi a scris o scrisoare, ca din partea împăratului, către bătrâni, în care spunea: “Rânduiţi post şi puneţi bărbaţi mincinoşi împotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu şi pe împărat”(III Regi 21, 1-10). O, post plin de cumplită fărădelege! A rânduit post ca să săvârşească ucidere!
– Şi ce s-a întâmplat?
– Nabot a fost lovit cu pietre şi a murit. Izabela, când a auzit, i-a spus lui Ahab: “Scoală-te, să moştenim via, că a murit Nabot”. Ahab la început s-a întristat, dar mai pe urmă s-a dus şi a luat în stăpânire via. Dumnezeu l-a trimis la Ahab pe Ilie proorocul. “Du-te, i-a spus Dumnezeu, şi spune-i lui Ahab: “Pentru că ai ucis şi ai moştenit, se va vărsa sângele tău şi câinii vor linge sângele tău şi desfrânatele se vor spăla în sângele tău” (III Regi 21, 19). Mânia e dumnezeiască, sentinţa pronunţată, osânda, ca şi împlinită.
Şi uită-te unde-l trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot (III Regi 21, 19). Unde s-a săvârşit nelegiuirea, acolo şi pedeapsa.
– Şi ce a spus Ahab?
– Când Ahab l-a văzut pe Ilie, i-a spus: “M-a găsit duşmanul meu!” (III Regi 21, 20), în loc de: “M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă ataci!”. “M-a găsit duşmanul meu!”. Mereu îl mustrase Ilie pe Ahab; acum, ştiind că a păcătuit, i-a spus: “Mereu m-ai mustrat! Dar acum pe bună dreptate mă ataci!”. Ştia că păcătuise. Şi Ilie îi citeşte cu voce tare hotărârea lui Dumnezeu: “Acestea zice Domnul îi spune Ilie, pentru că ai ucis şi ai moştenit şi ai vărsat sânge de bărbat drept, tot aşa se va vărsa sângele tău şi câinii îl vor linge şi desfrânatele se vor spăla în sângele tău”.
La auzul acestor cuvinte, Ahab s-a întristat şi a plâns pentru păcatul lui. Şi-a recunoscut păcatul şi a şters sentinţa pronunţată de Dumnezeu împotriva lui. Dar Dumnezeu l-a lămurit mai întâi pe Ilie pentru ce a schimbat sentinţa, ca să nu pară profetul mincinos.
– Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie?
– “Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de trist a plecat din faţa Mea? Nu voi face după răutatea lui!” (III Regi 21, 29).
Vai, Stăpânul se face avocatul robului! Dumnezeu îşi justifică înaintea unui om purtarea Lui faţă de alt om! “Să nu socoteşti, i-a spus Dumnezeu lui Ilie, că fără temei l-am iertat! Nu! Şi-a schimbat purtarea. De aceea Mi-am schimbat şi Eu mânia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socoteşti un profet mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahab nu-şi schimba purtarea, avea să sufere sentinţa. Dar el şi-a schimbat purtarea şi Mi-am potolit şi Eu mânia”. Şi a zis Dumnezeu către Ilie: “Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de îndurerat a plecat? Nu voi face după mânia Mea!”. Ai văzut că plânsul şterge păcatele?
Ai şi o a treia cale de pocăinţă. Ţi-am vorbit de multe căi de pocăinţă, pentru ca, prin felurimea căilor, să-ţi facă uşoară mântuirea.
– Care este aceasta, a treia cale de pocăinţa?
– Smerenia! Smereşte-te şi ţi-ai şters şiruri de păcate. Ai şi pentru aceasta dovadă din dumnezeiasca Scriptură, pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14).
din Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia a doua la „Omiliile despre pocăinţă„
Legaturi:
- DUMNEZEUL CEL VIU DESCOPERIT LUI ILIE: “Nu in cutremur, ci in vant subtire” şi linkurile de acolo
- Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul
- Acatistul Sfantului Ilie
N-am cuvinte... 
Niciodata nu e prea tarziu pentru a iti cere iertare Domnului pentru pacatele tale, pentru a-ti plange pacatele si pentru a te smeri. Important e sa o faci din suflet cu umilinta.
@AlinA
adevarat, niciodata nu e prea tarziu.
dar Ahab era ditamai imparatul si totusi constiinta lui il mustra, de aceea de fiecare data cand il vedea pe omul Lui Dumnezeu, pe Sf. Ilie, stia ca-l asteapta mustrari si din partea aceluia, ca din partea Lui Dumnezeu.
Imparatul Ahab simtea ca prin gura lui Ilie ii vorbea Insusi Dumnezeu si se simtea umilit, dar inca fara a simti nevoia de a se razbuna, caci umilinta pe care o simtea nu era generatoare de sentimente de razbunare, ci era o umilinta curata, potrivita insa si cugetului curat al Sf. Ilie care il mustra cu dragoste, cu cuvinte aspre dar curate, fara patima, caci sfantul nu avea nimic cu omul, cu persoana imparatului decat atat ca vedea starea aceluia si stia raspunderea lui si efectele actiunilor aceluia asupra poporului..
Ce putem invata de aici? Ca atunci cand simtim imboldul de a „invata” sau de a „mustra” pe altii, sa o facem cat mai simplu, si numai dupa ce ne cercetam pe noi insine – de unde ne vine acel gand de a-l mustra pe celalalt? Cumva din dorinta de a fi NOI invatatori (deci pentru slava noastra)? Cumva pentru ca ne credem mai presus decat acela pe care simtim ca trebuie sa-l mustram? Sunt doar doua intrebari si bineinteles ca ne putem pune mult mai multe, dar daca raspunsul la acestea doua este „DA”, atunci sa luam aminte, sa fim cu mare atentie si mai bine sa ne abtinem, pentru moment cel putin, de a ne pronunta in fata celuilalt. Sa asteptam sa ne linistim intai, sa ne rugam si sa ne sfatuim cu indrumatorul nostru duhovnicesc, pentru a afla calea cea dreapta catre inima aceluia.
Pe de alta parte, e normal ca atunci cand vezi pe unul ca piere, sari sa-l ajuti. Insa n-o facem pentru a fi vazuti noi, de ceilalti, „bine”, ci o facem DOAR pentru salvarea aceluia, de dragul lui. Cand o facem „de dragul celuilalt”, e limpede ca nu ne mai gandim la noi, la binele nostru, ci doar la binele aceluia. Il ajutam avand constiinta existentei Lui Dumnezeu, deasupra noastra, Cel Care TOATE LE POATE, dupa Voia Sa. Ce putem face noi este sa imploram mila Sa pentru fapturile Sale, caci cu adevarat neputinciosi suntem fara El.
Am scris destul, pentru moment, iarta-mi lungimea comentariului… In principal, de mai sus ar fi de retinut si de dorit pentru noi insine pocainta imparatului, care s-a „coborat” pe sine din rangul ce-l avea, smerindu-se ca orice pacatos ce-si realizeaza pacatosenia, intunecimea pacatului, plangand si cerand iertare Domnului, prin proorocul Sau. Vezi pre-inchipuirea Tainei Spovedaniei? Caci Ahab nu s-a pocait ramanand asa, cu pocainta in el insusi, cum au impresia ca se pocaiesc neo-protestantii, ci s-a pocait inaintea lui Ilie, sfantul Lui Dumnezeu (adica preotul) care ii adusese si mustrarea din partea Lui Dumnezeu. Mai departe de pocainta si smerenia imparatului, de dorit este si curatia Sfantului Prooroc Ilie, la care, insa, nu poate ajunge unul care mai intai nu trece prin botezul pocaintei.
Ceva foarte bun, poti citi si aici: „De cremene sa stai in Adevar, dar cu blandete sa-l primesti pe pacatosul inselat de diavol” – sunt cuvintele unui staret, sfant, al vremurilor noastre: Cuviosul Serghie. Sa urmam sfaturile sale.
Doamne, ajuta!
plin de invataturi acest episod… dar, pana la urma, Ahab n-a stat in pocainta, ci a murit in neascultare fata de Dumnezeu, iar profetia Sf Proroc Ilie s-a implinit: „câinii i-au lins sângele și desfranatele s-au scăldat în el”
oricum, avem in Vechiul Testament si exemple de ‘mari si tari’ (caci puterea unui monarh in vremea aceea era absoluta) care s-au pocait, ca David si Manase – de la care avem rugaciuni cunoscute pana in ziua de azi.
[…] N-am cuvinte: SFANTUL IOAN GURA DE AUR: Împăratul Ahab se întristează şi plânge pentru păcatul lui când aude mustrarea şi sentinţa… […]