„Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!” – Între bravadă şi smerenie

Yurii Makarov."...accept me as a communicant..."

Yurii Makarov."...accept me as a communicant..."

Noi, nu! (Nicolae Labiş)

O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza.

Generaţii secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?

Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?

Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rînduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

***

Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti. Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos. Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate.” (Filipeni 3,18-21)

Noi, ca şi creştini, afirmăm că NU suntem dintr-aceia care „se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos […] ca unii care au în gând cele pământeşti„, dar trebuie să luptăm continuu tocmai pentru ca acest „NU” să fie legitim, să fie întru Adevăr, întru Hristos. Pentru că dacă din gură spunem una, iar faptele ne vădesc că suntem altfel, ce folos dobândim, pe cine amăgim? Ar însemna ca suntem exact dintre aceia care „se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos„, dar atunci „Sfârşitul acestora este pieirea” şi „mărirea lor este întru ruşinea lor.

O parte din noi ne-am invins/ Greşeala, minciuna şi groaza” şi cum altfel ar trebui să interpreteze aceasta, o minte care-şi respectă rădăcina – sufletul nemuritor, altfel decât prin darul pocăinţei? Numai prin pocăinţă putem să învingem acelea şi să continuăm având nădejdea cea bună, să ne îndreptăm spre „oaza” cea veşnică, adâncimea şi înălţimea de necuprins, frumuseţea de nedescris a Raiului.

Viaţa însăşi, viaţa toată este o luptă, dar scopul ei depinde de ţinta noastră, depinde spre ce îndreptăm această luptă, căci e foarte posibil ca osteneala noastră să fie în zadar. Unii se ostenesc foarte mult pentru cauze „nobile”, cel mai adesea pentru idei, uneori care devin adevărate obsesii – unele idei pornesc de la o samânţă bună, însa prin lucrarea conjugată a celui rău, cu vointa liberă a omului, aceste idei se pervertesc, deturnându-li-se sensul lor spre altceva decât spre adevăratul folos duhovnicesc şi obştesc; astfel, intervin orgolii personale, lupte care în loc să fie împotriva păcatului, devin contra fraţilor sau contra căror ştie ce obsesii.

Referitor la adevărata mucenicie, Sf. Nicolae Velimirovici spune: „Le-am spus oamenilor: voi toţi sunteţi martiri, dar nu de un singur fel de mucenicie. Mucenicii pentru adevărata credinţă nu sunt aceiaşi cu martirii pentru o credinţă falsă. Cu adevărat oasele lor se aseamănă, dar nu sufletul. Căci sufletul dă forţă şi slăbiciune chiar şi oaselor. Voi, care suferiţi pentru adevărata credinţă, pătimiţi pentru ceea ce observă vederea voastră duhovnicească. Voi, care suferiţi pentru o falsă credinţă, pătimiţi pentru ce văd ochii voştri trupeşti. Voi, cei dintâi, suferiţi pentru credinţă în realitate şi adevăr; voi, ceilalţi, suferiţi pentru un vis şi o închipuire„.

„Generaţii secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?”

Noi nu avem nimic şi pentru dobândirea celor necesare ducem lupte, zilnic, căci cinstiţi fiind nu punem preţ pe cele materiale, iar cinstea noastră ne cheamă către Adevăratele Comori – cele din Ceruri, pregătite acolo de Tatăl Nostru adevăraţilor Săi fii, celor ce Îl ascultă pe El, cei care luptă cu păcatul şi care adresează cererile lor în rugăciuni. Deşi avem căderi, oameni fiind şi având fire stricăcioasa şi înclinată spre greşeală şi păcat, ne ridicăm de fiecare dată, nădejdea noastră fiind Hristos, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat. Ne ridicăm plecând genunchii în faţa părintelui duhovnic, la Taina Spovedaniei: „Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit!” (Romani 4,7), ne ridicăm cufundându-ne în tacere în dansul metaniilor, singurul dans cu adevărat plăcut Domnului, care ne poate lumina ochii cei duhovniceşti, în rugăciune sinceră, curată; acesta este dansul care preschimbă tristeţea în bucurie duhovnicească, iar bucuria prea mare, fără temei, o întoarnă în amintirea celor lipsiţi.

În acelaşi timp, constatăm cu durere că, ori firea noastră, ori de-a dreptul diavolul – duşmanul mântuirii noastre – ne trag atenţia de la cele folositoare, ridicându-ne ochii nu către Domnul, ci către stele, nu spre cele veşnice, ci spre cele pieritoare, deturnând sensuri, calomniind, minţind, făcându-ne să acceptăm de bunăvoie acestea ca fiind ale noastre. Şi cu adevărat, nu ne putem feri de gândurile astea decât călcându-ne în picioare mândria, decât prin ascultare de duhovnic, decât prin supunere. Ne temem, adesea, că duhovnicul ne poate îndruma greşit, dar ne-am gândit vreodată, cu adevărat, la noi înşine? De câte ori ne-am rugat pentru dânsul, de câte ori ne-am străduit ca la rugaciune sau la spovedanie să spunem totul, fără să-i ascundem nimic, şi să fim foarte atenţi la primul său cuvânt, păstrându-l în inimă ca pe ceva de mult preţ, ca pe ceva primit chiar de la Domnul Ce ne vorbeste prin dânsul? Încă cevaŞ facem canonul, sau îl judecăm ca fiind prea aspru ori prea blând pentru puterile noastre?

Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?

Aici, pe de o parte, e vorba de trădare, de trădătoriIuda nu avea dubii în credinţa lui pervertită, după cum nici Iisus nu are îndoieli în faţa adevărului divin. Ceea ce nu pot pricepe foarte multi, astăzi, este puterea lui Hristos. Dacă Iuda L-ar fi iubit pe Dumnezeu, i-ar fi ascultat poruncile şi învăţăturile. Dacă i-ar fi ascultat cu adevărat învăţăturile, în primul rând nu L-ar fi trădat, mai ales dupa ce i se spune că va fi un trădător (înştiinţându-l, Iisus îl pune de fapt să aleagă!); sau dacă chiar L-ar fi trădat – să admitem că Iuda era un învăţăcel bun care a lipsit la lecţia despre iubirea de aproapele – nu s-ar fi sinucis. Pentru că daca Iuda a lipsit la lecţia despre iubirea de aproapele, şi la lecţia despre iubirea de Dumnezeu, Dătătorul-de-Viaţă, înseamnă ca „nu a fost deloc la şcoală”. Ce putea să-l împingă la suicid dacă nu chiar conştiinţa faptului că se făcuse călăul unui nevinovat? Iată „Insuportabil de mare povară„, iată moarte înainte de moartea trupească – împietrirea inimii, moartea duhovnicească, înşelarea înşelărilor.

Pe de altă parte, spune Sfântul Ioan Gură de Aur că de s-ar şti nemuritori „ar fi nespus de mult iubite trupurile şi toţi nu s-ar îngriji de altceva decât de trup şi s-ar face tot mai trupeşti şi mai îngroşati. Iar de n-ar fi moartea, starea de păcătoşenie ar fi veşnică. Atunci, o altfel de moarte de care poate fi vorba în versurile de mai sus poate fi cea faţă de păcat, căci mai sunt oameni care conştientizează starea de păcătoşenie, care mai au conştiinţa păcatului şi işi dau seama de unde vin necazurile, bolile şi toate relele. Atunci, unii ca aceştia se luptă cu păcatul, murind lumii şi păcatului, viind doar pentru Hristos, pentru Viaţa cea veşnică. Lumea este foarte răvăşita sufleteşte, este ne­fericită pentru că a slăbit în credinţă sau chiar s-a lepadat de ea. Pacea şi bucuria omului nu vin decât dacă trăim cu toa­tă credinţa, împlinind poruncile lui Dumnezeu: „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului. Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toată inima lor” (Psalmul 118). De ce e „insuportabil de mare” aceasta povară? Pentru că tot o astfel de povară a purtat şi Domnul Hristos şi cunoaştem că nu e uşoară Crucea, dar este singura Cale spre mântuire şi trebuie să ne-o asumăm, să urcăm Golgota spre locul răstignirii noastre, pentru a învia, apoi, cu Hristos.

Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rînduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

„Ca un vînt rău, ori ca o insultă/ Întrebarea prin rînduri trecu” – aşadar în strofa dinainte poetul s-a referit, totuşi, la trădare, căci el însuşi era trădat de unii din cei apropiaţi ai săi, la dosarul său de urmărire la Securitate ajungând să depună note informative atât profesori de-ai săi, cât şi colegi, prieteni apropiaţi. Pentru orice creştin cu inima curată, un asemenea gând reprezintă o adevărată insultă şi cu teamă se gândeşte la posibilitatea… lepădării, trădării. Exclamaţiile din final nu reprezintă un act de bravadă, ci sunt chiar această luptă, refuzul gândului rău. Nu este vorba de altceva decât de retragerea în inima pe care ne e teamă să o lepădăm în colb (lepădarea în colb = zădărnicia, osânda pe care-o atrage un astfel de act de trădare, de lepădare, încadrat în veşnicie).

Fii smerit, teme-te de tine şi de neputinţa ta.” spune Sf. Nicodim Aghioritul, fără a ne împiedica prin aceasta în vreun fel să priveghem şi să ne cercetăm pe noi înşine după cuvântul Sf. Ap. Pavel: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici„. Astfel, în timp ce Sf. Nicodim pare că fixează un fel de „limită superioară” încrederii în sine, un fel de „Tine-ţi mintea-n iad” a Sf. Siluan, Apostolul Pavel ne fixează un minim, dar totodată cea mai de preţ lucrare, anume de a ne cerceta pe noi înşine dacă suntem în credinţă, ca să nu ne lepădăm de Hristos. Tocmai de-asta întreabă în a doua parte: „Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi?” Acesta este un îndemn, este o responsabilizare a noastră, individuală, căci ne putem, într-adevăr, da seama singuri dacă este sau nu Hristos în noi – CUM? Urmându-I exemplul, renunţând la noi, testându-ne capacitatea de a suferi ocările, de a nu răspunde răului cu rău, de a nu minţi, de a nu calomnia, de a nu jigni, de a nu ne purta cu necinste etc. Conştiinţa noastră, singură, ne spune dacă Hristos este sau nu în noi, afară dacă suntem într-un duh cu Iuda vânzătorul, căci Iuda deşi avea credinţa pervertită, nu avea dubii în aceasta credinţă a lui. El credea că face ce trebuie. De ce? Pentru că el aştepta un „Mesia” lumesc, în înşelarea lui credea că Hristos este Mesia, dar un altfel de „Mesia”, unul care avea să se salveze pe el însuşi, care să strângă armate întregi, aştepta un altfel de „Mesia” deşi L-a avut lânga el timp de trei ani pe Adevăratul Dumnezeu! Ce simplu ar fi să spunem: Noi nu! Niciodată! Noi nu!„! Dar să privim înăuntrul nostru şi să fim sinceri: Îl răstignim noi pe Hristos cu păcatele noastre, mai ales cu cel al mândriei, de unde ies toate celelalte rele? Putem să spunem „Noi nu! Niciodată! Noi nu!„?

Astfel, sfatul Sf. Nicodim Aghioritul în privinţa „încrederii în sine” este esenţial: „Când vrăjmasul nu poate birui nici pe cei ce au fost robiţi de păcat, nici pe cei ce luptă a se elibera de el, cum am spus, mai sus, aleargă la cei îmbunătăţiţi duhovniceşte, luptă împotriva lor cu mult meşteşug, făcându-i a uita de inamicul lor care-i lângă dânşii, îi atacă cu mare violenţă şi îi hrăneşte. Ei îşi închipuie lucruri peste puterea lor mai înainte de a ajunge la desăvârşire. Din aceasta ia nastere neglijenţa de rănile primite. Socotind aceste pofte şi hotărâri ale săvârşirii ceva deja realizat se mândresc în diferite chipuri. De aceea nu voiesc a suferi nici cel mai mic obstacol ori cuvânt, ci îşi petrec timpul cu multe şi lungi reflexiuni crezând că gândirea lor e sigură. Şi atunci suferă mari tulburări pentru iubirea lui Dumnezeu. Şi fiindcă atunci când îşi fac aceste închipuiri nu simt nici o supărare şi împotrivire în trupul lor se socotesc a fi pe treapta celor desăvârşiti, care suferă mari amărăciuni. Nu-şi dau seama că una sunt cuvintele si hotărârile, alta lucrurile şi faptele. De aceea nu lua vreodată hotărârile tale drept fapte şi realizări, chiar de ai fi deprins în virtuţi de câtva timp cu metode foarte potrivite. Fii smerit, teme-te de tine şi de neputinţa ta. Nădăjduieşte numai în Dumnezeu, aleargă la El cu dese rugăciuni să te întărească şi să te apere de primejdii, dar mai ales de orice prezumţie şi nădejde în tine.


8 comentarii on “„Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!” – Între bravadă şi smerenie”

  1. MunteanUK spune:

    este atat de interesanta si plina de ‘miez’ postarea ta, asa incat mi-e greu sa gasesc ceva de comentat, din moment ce subscriu la ideile impartasite mai sus.

    prea mici multumiri, pt:

    – punerea intr-o noua lumina a lui Nicolae Labiş; la fel cum, despre etape intregi din istoria Romaniei nu avem nicio informatii sau teorii foarte departe de adevar, nici despre acest poet nu cred ca se stiu intr-un duh al adevarului;

    – sezizarea tristei realitati ca (prea)increderea in sine, lipsa de sinceritate in noi insine sunt asa o radacina a relelor din ziua de azi. practic, intreaga lume a devenit un ‘incubator care scoate egocentristi’, dar relele lumii nu ar trebui sa ne atinga, pe noi cei credinciosi, caci se presupune a fi inteles nevoia de a ne rupe de cele ‘lumesti’.

    ***

    si eu sunt de acord ca, in afara de ‘anti-avort’ (sau ‘anti-pacat’ in general), crestinul nu trebuie sa fie ‘anti’ ceva. din pacate, multi isi inradacineaza credinta pe ideea de ‘anti’, acesta fiind, in esenta, duhul protestantismului, ‘anti’ o realitate trista (ce devenise jumatatea apuseana a Bisericii – de fapt, cazuse deja in erezie la mom Reformei), dar cu oferirea de solutii deloc mai bune decat relele care se vor remediate.

    si ‘diagnosticul’ lui Karl Marx asupra metehnelor economiei din vremea sa (ori a economiei din totdeauna) erau, in mare parte, corecte. dar ‘leacul’ oferit era de-a dreptul o lucrare demonica, pt ca nu se poate ‘vindeca’ lumea, scotandu-L pe Creatorul sau din ea!

    tot asa, mai sunt unii ‘anti’ care, voind a salva credinta ortodoxa, sufletele lor si ale semenilor etc, incearca sa o faca prin mijloace din care lipseste pacea lui Hristos (aceea lasata Sf Apostoli: „Pace voua”).

    ***

    si, chiar de ne-o fi ferit Domnul de astfel de extreme sectariste, ma tem ca nici eu nu pot spune „noi nu, niciodata”… pt ca in afara lepadarilor vadite, usor de sesizat de cei din jur, prin tot soiul de pacate pe care le consideram ‘mici’, tot felul de ‘nesinceritati’ fata de sine, suntem si noi tradatori ai Lui Hristos…

    sa ne apelcam mai mult asupra unor scrieri ca ale Sf Nicolae Velimirovici, si sa dea Domnul sa intelegem cat de categorica, dar justificata este ‘despartirea’ pe care o face:

    „Voi, care suferiţi pentru adevărata credinţă, pătimiţi pentru ceea ce observă vederea voastră duhovnicească. Voi, care suferiţi pentru o falsă credinţă, pătimiţi pentru ce văd ochii voştri trupeşti. Voi, cei dintâi, suferiţi pentru credinţă în realitate şi adevăr; voi, ceilalţi, suferiţi pentru un vis şi o închipuire”

  2. AlinA spune:

    Un articol foarte bun si un comentariu lafel de bun.
    MunteanUK, cea mai mare problema nu este ca oamenii sunt de obicei anti- ceva ci faptul ca nu pot deosebi lucrul bun de lucrul rau…sau faptele bune de pacate…sau nici macar nu se gandesc ca ar putea interpreta gresit o actiune, o fapta a aproapelui. Aceasta greseala si multe pacate vin, cum spunea si Florin M. din mandrie, din iubirea prea mare de sine.
    In loc de anti- avort am putea spune Pro-viata, Pro Dumnezeu. Domnul ne-a dat o viata pentru a trai. Cum am putea noi sa curmam o alta viata? Sa facem invers vointei Lui? Doar prin mandrie putem ajunge in starea in care sa credem ca suntem atat de puternici incat sa luam o decizie atat de mare.

    Din pacate multi din cei ce-si iubesc religia devin foarte usor anti. Atunci uitam sa ne iubim aproapele, si nu trebuie sa-l judecam ci sa-l ajutam sa-si deschida ochii pentru a a-si vedea pacatele daca intr-adevar isi doreste asta.
    Inca o data un articol foarte bun, destul de lung, din care avem ce invata.
    Doamne ajuta-ne!

  3. Florin M. spune:

    @AlinA
    Iti multumesc pt comentariu, pt impresii, dar te rog sa nu intelegi gresit mesajul articolului.
    Nu e neaparat gresit sa fii ANTI, caci in privinta pacatelor trebuie neaparat sa fim „anti”.

    Crezi ca articolul e „lung”, intr-adevar? Nu cred ca puteam spune lucrurile mai scurt, si-asa am incercat sa-l fac mai concentrat, ingrijorat de lungimea la care puteam sa ajung… :))

    ***

    @MunteanUK,
    @AlinA,
    ce spuneti de particula din titlu: „intre bravada si smerenie”? Se inteleg acestea din articol?

  4. Părintele Mihail spune:

    Foarte frumos spus, Florin! Dumnezeu să ne bucure sub crucea înaripată a smereniei!

  5. Florin M. spune:

    Sarutmana, Parinte!
    Multumesc.

  6. Madalina spune:

    Aceste cuvinte sunt reale si adevarate, m-am regasit in multe din aceste situatii, care nu-mi fac nici o placere.
    Fie ca bunul Dumnezeu sa ne dea putere in lupta cu neputintele noastre si sa ne lumineze intunericul din sufletele noastre.

    Multumesc din suflet pentru acest articol, mult mi-a folosit.

    Doamne, ajuta !

  7. magda spune:

    @ Florin M.
    Iti multumesc pt acest articol cu care am rezonat sufleteste din plin si in special cu acel”Fii smerit,teme-te de tine si de neputinta ta!”,de care as putea spune ca m-am incredintat de multe ori pe propria-mi piele…

    In plus(of,Doamne!),ce mi-ai facut!In 1976 cand canta Anda Calugareanu acest catec,aveam varsta de acum a copiilor mei,varsta la care te culci si esti convins ca peste noapte iti vor creste aripi cu care vei putea sa zbori peste orice Pt mine,din pacate,n-a fost asa.De fiecare data,orice mugur de aripa de-abia aparut,mi-era rapid retezat…Cat m-a lasat Dumnezeu sa sufar aiurea(la alegerea mea,evident)pana sa inteleg ca nu cautam unde trebuie,ca nu de aripile ACELEA aveam nevoie…Acum,cand in sfarsit am aflat,din mila Lui,UNDE sa-L caut,Ii multumesc ca” m-a purtat in brate”prin tot acel iad,pt a avea azi unde sa-mi tin mintea in razboiul pe care trebuie sa-l duc permanent cu firea mea cea slaba si mandra si iubitore de slava desarta.Si sa nu deznadajduiesc!Asa incat eu una,n-as indrazni nici pt o clipa sa spun:Eu,nu,niciodata,eu,nu!Doar daca Tu,Doamne, imi vei da puterea si taria pe care eu singura nu le am…Amin!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s