5 octombrie – Părintele Dumitru Stăniloae: Rugăciunea într-o lume secularizată

Mormântul Pr. Staniloae de la Măn. Cernica

Mormântul Pr. Staniloae de la Măn. Cernica

Cu 17 ani în urmă, pe 5 octombrie 1993 pleca la Domnul Părintele Dumitru Stăniloae – cel mai mare teolog ortodox român al tuturor timpurilor, una dintre cele mai importante voci ale teologiei creştine din ultimul secol, considerat cel mai mare teolog al secolului XX. Om de o mare calitate spirituală, suflet luminat, dăruit cu totul slujirii lui Dumnezeu, Părintele Stăniloae a făcut din cuvânt o cale măiastră de a spune acestei lumi despre nemărginita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni. Şi a făcut-o într-un mod strălucit, rămânându-ne nouă şi generaţiilor viitoare o sumedenie de cărţi şi lucrări de o valoare incontestabilă, expresie vie a unei vieţi excepţionale, a unui suflet virtuos, de o rară bunătate, blândeţe, sensibilitate. Cei care l-au cunoscut aduc nenumărate mărturii despre personalitatea marelui profesor, preot, scriitor, teolog, traducător, cercetător, părinte spiritual, îndrumător, sfătuitor …. şi s-ar putea adăuga aici încă multe atribute spirituale ale marelui Părinte Stăniloae. L-a iubit enorm pe Dumnezeu, a iubit Biserica, învăţătura acesteia, a iubit atât de mult poporul român, despre care a avut numai cuvinte bune, ca unul ce a fost un adevărat fiu al acestui pământ. Rămâne un exemplu de dăruire şi slujire, de viaţă pusă în slujba credinţei şi a neamului. Veşnică să-i fie pomenirea din neam în neam!

Părintele Dumitru Stăniloae – Rugăciunea într-o lume secularizată

“Nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Pe de altă parte, credinţa unei persoane este susţinută de credinţa altor persoane. In aceasta apare importanţa Liturghiei şi a fiecărui cult public. Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale. Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune deci astăzi o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influentei nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apara practica rugăciunii in cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii. In timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea sa-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere. Astăzi omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai aceasta ar putea face credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsura ele nu mai sunt susţinute de mediul social.

Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa si rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediu sau social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-si intareasca radacinile adanci infigandu-le intr-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie. Deci primul punct de care ne vom ocupa este cel al motivaţiilor, al determinărilor fundamentale pe care omul de astăzi le poate găsi pentru a-şi întări credinţa şi pentru a se ruga mai des şi mai cu căldură.

Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei au văzut un mijloc de întărire a rugaciunii în meditaţia asupra cuvintelor Sfintei Scripturi şi a altor cărţi duhovniceşti. Sfântul Isaac Sirul spune că “citirea dumnezeieştilor Scripturi întăreşte mintea şi mai ales adapă rugăciunea, fiind lumina minţii care are această citire drept călăuză pe cărarea cea dreaptă şi semănătoare de conţinut în contemplarea rugăciunii… făcând mintea să dobândească subţirime şi înţelepciune[1]. Dar cuvintele Sfintei Scripturi au putere asupra noastră atunci când le simţim drept cuvinte ale lui Dumnezeu pe care ni le adresează în momentul citirii. Atunci prin ele Il întâlnim pe Dumnezeu Insuşi, ne simţim atinşi de chemarea Lui potrivit cu împrejurările si nivelul nostru duhovnicesc. Atunci in aceste cuvinte descoperim o mare putere şi un sens mereu nou. Astfel citirea se uneşte cu rugăciunea: Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne deschidă interiorul cuvintelor, facandu-se El Insusi transparent si simtit in ele. De aceea, acelaşi Isaac Sirul recomanda: “Ia seama, omule, la ce citeşti. Căci de nu te vei nevoi, nu vei afla. Şi de nu baţi cu căldură şi de nu stai treaz la poarta neîncetat, nu vei fi auzit“. De aceea stă scris că sufletul este ajutat de citire când stă la rugăciune şi iarăsi, rugăciunea aduce lumină în citire[2]. Dar dacă meditaţia ne descoperă pe Dumnezeu în cuvintele Scripturii, ea ni-L descoperă şi în lucrurile lumii. Căci toate cuvintele Sfintei Scripturi nu ne vorbesc despre Dumnezeu în Sine, ci despre legătura Sa cu noi prin intermediul lucrurilor lumii şi al aproapelui nostru; astfel, cuvintele Scripturii ne vorbesc despre lucrurile lumii, ni le revelează ca pe făpturile lui Dumnezeu pe care El nu încetează să le susţină. Cuvintele Scripturii şi lucrurile lumii, inclusiv persoanele apropiaţilor noştri şi propriile noastre persoane, cu gândurile şi problemele lor, se află într-o legătură indisolubilă între ele şi cu Dumnezeu: toate sunt într-un anume fel adresate conştiinţei noastre şi date ei ca tot atâtea daruri şi chemări ale lui Dumnezeu, prin care împrejurările mereu schimbătoare ne solicită să ne arătăm modul nostru de vieţuire după voia lui Dumnezeu. Astfel, suntem chemaţi să ne maturizăm fiinţa noastră, să sporim duhovniceşte spre o înţelegere mereu mai deplină a bogăţiei gândirii divine şi a profunzimii iubirii lui Dumnezeu faţă de noi; şi astfel suntem chemaţi la o iubire mereu mai mare faţă de El şi la unirea cu El. Căci complexitatea circumstanţelor şi a problemelor pune în relief caracterul inepuizabil şi semnificaţia infinită a lucrurilor şi a persoanelor care se înrădăcinează în infinitatea lui Dumnezeu. Aprofundând din ce în ce mai mult sensul lucrurilor şi al persoanelor, putem să descoperim un sens mereu mai profund al Scripturii şi invers. Aprofundând mereu cele două feluri de revelaţie, sporim in simţirea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne mişcă până la lacrimi. Sfântul Isaac spune: “Citeşte şi din Evangheliile cele dăruite de Dumnezeu spre cunoaşterea întregii lumi, ca mintea ta să ia merinde din puterea Proniei Lui… şi sa se scufunde in lucrurile minunate ale lui Dumnezeu[1]. „Si când începe harul sa-ti deschida ochii pentru a simţi cu adevarat vederea lucrurilor, îndată ei încep să verse şiroaie de lacrimi[2].

Fară îndoială, lucrurile şi persoanele pot fi văzute şi într-o maniera superficială, atunci când sunt privite numai pentru a fi posedate şi pentru a aduce placere, când urmărirea lor ne antreneaza in griji nesfarşite. De aceea, Părinţii nevoitori au vorbit despre necesitatea de a ne elibera de grijile şi de tulburările pe care ni le provoacă lucrurile sau chiar întâlnirile cu persoanele. Dar prin aceasta ei nu exprimau un dispreţ faţă de fapturile lui Dumnezeu, ci necesitatea de a învăţa să privim cu un ochi curăţit fiinţa lor creată de Dumnezeu, de a învăţa să le percepem ca pe nişte cuvinte divine întrupate şi ca pe nişte căi pe care Dumnezeu vrea sa ne ridicăm la El. Sfantul Maxim Mărturisitorul ne-a cerut să eliberăm sensul ontologic, şi am putea spune şi teologic, al lucrurilor de patima pe care i-o asociem. El spune: “Altceva este lucrul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur, ş.a.m.d. Inţelesul (sensul) este reprezentarea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este afecţiunea iraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte“. “Inţeles (sens) pătimaş este gândul compus din patimă şi din înţeles. Să despărţim patima de înţeles şi va rămâne gândul simplu. Şi o despărţim prin iubire duhovniceasca şi înfrânare, daca vrem[3]. Deci ni se cere nu înfrânarea ca atare, ci iubirea adevărată faţă de lucruri şi persoane, capacitatea de a le vedea în semnificaţia şi în realitatea lor ontologică înrădăcinate în gândirea şi în actul creator al lui Dumnezeu. Atunci privirea noastra curăţită nu se mai opreşte asupra lucrurilor şi persoanelor, ci trece şi la Dumnezeu, Care devine transparent prin ele şi atunci descoperim ca El ni le-a dat pentru iubire, pentru creşterea noastră în iubire. Iubirea de Dumnezeu primeşte in noi o putere curăţitoare faţă de raporturile noastre cu lucrurile şi cu celelalte persoane, pentru că Dumnezeu nu poate fi inchis de nimeni in granite stramte, ca sa slujeasca numai unei singure persoane, ci El Se daruie numai in măsura in care fiecare Il primeste in comuniune cu toţi ceilalti.

Astfel, a te apropia de Dumnezeu si a te deschide Lui înseamnă curăţire, pentru că în Dumnezeu noi vedem lucrurile şi persoanele dincolo de limitaţiile lor, în legătură unele cu altele, iar pe noi înşine în comuniune cu ele. De aceea, Sfantul Marcu Ascetul recomandă ca mijloc de a avea o privire adevărată asupra lucrurilor, acela de a oferi ca pe o jertfă lui Hristos reprezentarea (sau gandul) fiecarui lucru in chiar momentul când ea apare în gândul nostru. Această ofrandă a reprezentărilor lucrurilor adusă lui Hristos se identifica cu intrarea lor în profunzimea cea mai lăuntrică şi cea mai sensibilă a fiintei noastre. Aici locuieşte in noi Hristos incă de la Botez. Demersul nostru cuprinde aşadar trei aspecte: gândirea într-un mod adevărat şi deci dezinteresat la fiecare lucru; oferirea acestuia lui Hristos şi, prin El, tuturor celor care Il iubesc; şi căutarea centrului nostru cel mai lăuntric şi actualizarea lui de fiecare dată când ne gândim la un lucru, deci practic în mod neîntrerupt. Sfantul Marcu Ascetul descrie această operaţiune în modul următor: “Acest templu (care este identic cu noi înşine) are un loc in partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Hristos pentru noi ca Inaintemergator, locuind in noi de la Botez, afară numai «dacă nu suntem creştini netrebnici» (II Cor. 13,5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, cea mai ascunsă şi cea mai curată a inimii; dacă ea nu se deschide prin puterea lui Dumnezeu si prin nădejdea rationala a minţii, nu-L putem cunoaşte in chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti daca jertfele gândurilor (reprezentărilor) noastre au fost primite sau nu. Căci aşa cum la început, în vremea lui Israel, focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus amintită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi-născute ale minţii noastre şi le mistuie în focul cel sfant despre care a spus: << Foc sfant am venit sa arunc si cat as vrea să fie încă de pe acum aprins» (Lc. 12,49). Iar prin gânduri întâi-născute a numit pe cele care nu apar la a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse indata, la prima aruncare şi răsărire în inimă, lui Hristos[4]. A aduce ofrandă reprezentarea fiecărui lucru sau persoane, pe care o privim sau la care ne gândim inseamnă a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru acest lucru sau această persoană sau a-L preamări şi a-I cere ajutorul Său pentru a înfăptui slujirea cerută de la noi. Părinţii au numit acest act rugăciune sau chiar liturghie. Această liturghie poate deveni neîncetată. Astfel ne putem obişnui să facem din fiecare gând, din fiecare întâlnire, ocazia unei rugăciuni neîncetate. Această întalnire cu lucrurile şi fiinţele este o cale de a ajunge la o stare de rugăciune şi chiar de liturghie personală neîncetată, unită cu rugăciunea continua a lui Hristos Arhiereul nostru, Care a sfinţit toate şi vrea să sfinţească toate neîncetat prin noi, primind jertfele noastre şi oferindu-le Tatălui împreună cu propria Sa jertfă. Şi această formă de rugăciune are un efect curăţitor pentru iubirea care se află în ea. “Rugăciunea este curăţia minţii“, spune un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz, reluat de Sfântul Isaac Sirul[5].

Pentru Sfântul Chirii al Alexandriei nimeni nu se poate mântui altfel decât prin actul oferirii sale lui Dumnezeu într-o dăruire de sine integrală. Dar nimeni nu se poate oferi ca jertfa curata altfel decât prin unirea cu Hristos, Care se oferă neincetat pentru noi ca o jertfă curată şi totală Tatălui. De la Hristos am luat şi noi puterea de a ne curaţi şi de a ne dărui, unindu-ne cu El într-un unic act de jertfă. Aceasta este tema unică a lucrării Sfântului Chiril: “Inchinarea în Duh şi în Adevăr”[6]. Cel care se oferă pe sine lui Dumnezeu se dăruie cu toate gândurile şi cu toate faptele sale. El trăieşte cu totul în Dumnezeu. Accentul pe care Sfântul Chiril îl pune în primul rând pe oferirea propriei persoane nu este lipsit de importanţă. Noi nu ne putem curaţi privirea, deci imaginile lucrurilor şi persoanelor şi relaţiile noastre cu ele, dacă nu ne curăţim propria noastră persoană. Nu-I putem dărui Lui Dumnezeu lucrurile noastre, daca nu ne putem darui pe noi insine. Este un lucru de prima importanţă ca in tot ceea ce facem să ne vedem pe noi înşine cu referire la Dumnezeu, să fim mereu conştienţi de această dimensiune profundă şi tainică a persoanei noastre. Şi aici ne vine în ajutor Dumnezeu Insuşi venind aproape de noi, asumându-şi umanitatea şi dăruind-o Tatălui. Trebuie să avem respect şi reverenţă faţă de noi înşine pentru a avea respect şi reverenţă faţă de lucruri şi semeni ca faţă de nişte creaturi pline de taina şi adâncul lui Dumnezeu. Dumnezeu Insuşi ne-a înlesnit aceasta, asumându-şi umanitatea noastră în chiar ipostasul Său, intrând în comuniune cu noi şi împărtăşindu-ne infinitatea Sa. Dar dacă trebuie să-i oferim lui Hristos gândul fiecărui lucru şi chiar persoana noastră, este firesc să-i oferim şi relaţiile noastre cu ceilalţi. Iar aceasta are din nou o mare importanţă nu numai pentru curăţirea noastră, ci şi pentru ameliorarea raporturilor noastre cu ceilalţi. Este mare lucru să nu gândeşti nimic rău cu privire la ceilalţi. Asta înseamnă să te gândeşti la celălalt şi să comunici cu el întotdeauna cu iubire şi înţelegere pentru defectele sale care nu-i definesc fiinţa, cu un sentimentul de iertare, cu sentimentul de a comunica cu o taină.

Faptul ca cineva a comis o greşeală faţă de mine sau faţă de un altul, nu trebuie să scadă în ochii mei valoarea şi sensul incomensurabil al misterului său, acest dar inepuizabil pentru mine, acest dar absolut superior faţă de lucruri, dat fiind că celălalt reprezintă în întâlnirea sa cu mine o rezervă infinită de mister. Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu căuta sa faci deosebire intre cel vrednic şi cel nevrednic, ci toţi oamenii sa fie pentru tine deopotrivă în bunătatea ta. Căci în acest fel ii vei putea atrage spre bine pe cei nevrednici. Domnul Insuşi a stat la masă cu vameşii şi cu desfrânatele şi nu i-a deosebit pe cei nevrednici pentru ca în felul acesta să-i atragă pe toţi la frica de Dumnezeu si prin cele trupesti sa-i apropie de cele duhovnicesti[7]. Evagrie monahul menţionează îndeosebi datoria de a nu lăsa ca reprezentarea fratelui nostru, prezentă în conştiinţa noastră, să fie răpită de fiara urii:deci, dacă gândul despre fratele nostru se învarte în noi cu ură, sa ştim că o fiară sălbătică l-a răpit, asemenea şi gândul despre femeie daca se întoarce in noi amestecat cu poftă de ruşine[8]. Iar dacă o fiară sălbatică face aşa ceva în noi, asta înseamnă că ea face ravagii în noi. Semenii mei îmi pun problemele cele mai complicate; întâlnirile lor cu mine produc împrejurări mereu noi iar eu trebuie să văd în acestea tot atatea chemari pe care Dumnezeu mi le adresează pentru a face sa sporească iubirea. Răspunzând acestor chemări, eu accept un dialog mereu nou între Dumnezeu şi mine. Punând, în toate situaţiile în care ne aflăm, gândul despre aproapele meu în legătură cu Dumnezeu, eu îi răspund lui Dumnezeu nu numai mulţumindu-i pentru faptul că mi l-a dat pe acest semen pentru creşterea mea duhovnicească, dar de asemenea şi cerandu-i ajutorul pentru a raspunde nevoilor innoite ale apropelui meu, nu numai pentru sporirea mea, dar şi pentru sporirea sa duhovnicească. In afara de aceasta, eu mă rog ca semenul meu să fie ajutat în fiecare nouă împrejurare spre a-şi înfăptui sensul existenţei sale.

Al doilea aspect care trebuie examinat în această expunere este acela de a şti dacă rugăciunea mea poate avea un efect salutar în planul relaţiilor sociale, în societatea secularizată de astăzi. O trăsătură caracteristică a acestei societăţi este aceea ca omul se simte in ea mult mai singur decat in societatea de ieri in care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu. Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate chiar mai mult decât in trecut, pentru ca prin rugăciune se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Il are în rugăciune pe Dumnezeu Insuşi în dialog cu el prin toate lucrurile şi el însuşi Il vede şi Il înţelege pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vietii, ale unei vieti închise doar în orizontul pământesc. Işi poate umple viata cu un conţinut infinit. Dar cel care se roagă aruncă şi spre semenii săi punţi mai consistente decât punţile fragile şi superficiale ce se găsesc într-o societate secularizată. In fond, toţi oamenii doresc astăzi mai mult ca niciodată astfel de punţi. Dar ei nu au descoperit faptul că aceste punţi nu se pot afla decât prin rugăciune. După convingerea noastră, cei ce se roagă pot nu numai sa arunce, să ofere astfel de punţi, dar pot şi să deschidă inima celorlalţi pentru ca aceştia să le primească şi sa raspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei lor iubiri.

Sfântul Isaac Sirul spune: „Sileşte-te, când te întâlneşti cu aproapele tău, să-l cinsteşti mai presus de măsura lui. Sărută-i mâinile şi picioarele şi laudă-l chiar pentru virtuţile pe care nu le are“. “Iubeste-i pe păcătoşi dar urăşte faptele lor şi nu-i dispreţui pentru greşelile lor“. “Căci prin acestea şi prin unele ca acestea îi atragi spre bine[9]. Sfantul Simeon Noul Teolog spune mai mult: “Domnul a primit să ia asupra Sa faţa fiecărui om lipsit şi să Se unească cu fiecare, ca nici unul dintre cei care cred în El să nu se înalţe împotriva fratelui său, ci fiecare, văzându-l pe fratele şi pe aproapele său ca pe Dumnezeul său, să se socotească pe sine însuşi atotpreamic faţă de fratele sau, ca faţă de Făcătorul sau; si să-l cinstească şi primească întocmai ca pe Acela, şi să-şi deşerte toate averile spre slujirea Lui, precum şi Hristos şi-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră[10].

Legătura fiecărui om prin cuvânt cu celălalt este atât de absolută, că trebuie să răspund în mod necondiţionat chemării lui şi, de asemenea, eu însumi trebuie să fac apel la el în mod necondiţionat. Nimeni nu poate scăpa de răspundere, nu poate evita răspunsul la chemarea celuilalt. Şi dacă răspunsul meu este negativ, nu pot să scap de nelinişte. Acest caracter absolut al legăturii noastre prin cuvânt inseamna că prin cuvânt suntem legaţi în Dumnezeu Cuvântul Insuşi. El Insuşi face apel la mine prin chemarea semenului meu iar eu trebuie să răspund semenului meu ca lui Dumnezeu Insuşi. Dumnezeu Însuşi l-a pus pe semenul meu în situaţia de a apela la mine şi tot El m-a pus şi pe mine în faţa acestuia cu datoria de a-i răspunde şi de a face apel la el. Şi bucuria pe care ne-o facem prin răspunsul pozitiv al unuia faţă de celălalt este o bucurie care ne vine şi pe care ne-o dăruim tot din partea lui Dumnezeu. Legătura noastră prin cuvânt pretinde deci desăvârşirea sa în iubire. Aproapele constituie cuvântul viu si de-viata-facator al lui Dumnezeu către noi şi, la rândul meu, eu sunt cuvântul ontologic viu şi de-viaţă-făcător al lui Dumnezeu către aproapele meu. De aceea e absolut necesar să ne răspundem. Ne chemăm şi ne răspundem unul altuia pentru că Dumnezeu face apel la noi prin alţii şi la alţii prin noi şi tot Dumnezeu răspunde în răspunsul meu şi în răspunsul lor. Celălalt şi cu mine suntem persoane ipostatice după chipul lui Dumnezeu Cuvântul şi al puterii lui Dumnezeu Cuvântul mai cu seamă în apropierea Lui de mine ca om. Sunt prins astfel într-un dialog ontologic, care îşi are rădăcinile în Dumnezeu, în dialogul Sfintei Treimi. De mine depinde numai modul răspunsului şi, poate, şi al apelului. Daca apelul şi răspunsul sunt rele, atunci noi desfigurăm dialogul şi prin aceasta şi fiinţa noastră, dar nu le suprimăm. Ne torturăm, dar nu ne uităm. Gândindu-mă la Dumnezeu atunci când aproapele face apel la mine, când văd că are nevoie de mine sau bucurându-mă de prezenţa şi atenţia lui, eu ascult porunca lui Dumnezeu şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul şi pentru cuvântul pe care mi-l adresează prin acela. Dialogul meu cu aproapele este în acelaşi timp dialogul meu şi dialogul său cu Dumnezeu. Dar acest dialog nu se realizează într-un mod desăvârşit, atât între noi oamenii cât şi între fiecare din noi şi Dumnezeu, decât sub forma rugăciunii, adică atunci când ascult chemarea celuilalt şi îi răspund in duhul rugaciunii şi dacă mă rog în ambianţa acestui dialog şi pentru a găsi capacitatea de a sluji. In rugăciune eu mă sensibilizez cu totul faţă de celălalt aşa cum o cere dialogul. Dialogul şi deci dialogul desăvârşit în duh de rugăciune trebuie să se facă nu numai prin cuvintele rostite dar şi prin cuvintele întrupate în faptele de întrajutorare şi, atunci când e nevoie, în faptele de milostenie.

Prin fapte noi ne oferim mai mult încă unul altuia şi lui Dumnezeu. De aceea, rugăciunea pentru celălalt trebuie să fie unită cu fapta pentru el şi, atunci când trebuie, cu milostenia. Sfantul Isaac Sirul spune: “Nimic nu poate apropia aşa de mult inima de Dumnezeu ca milostenia“. Sau: “Dacă ai ceva mai mult decât cere trebuinţa zilei, împarte săracilor şi apoi vino şi adu cu îndrăzneală rugăciunile tale[11]. Sau: “Sa biruiasca în tine pururea cumpăna milosteniei, până ce vei simţi în tine mila lui Dumnezeu faţă de lume[12]. Sau: “Iubeşte-i pe saraci, ca prin ei sa dobândeşti şi tu mila lui Dumnezeu[13]. Sau: “Seamănă milostenia cu smerenie şi vei secera milă la judecată[14]. Căci “inima împietrită şi nemilostivă nu se curăţă niciodată[15]. De aici Sfântul Isaac Sirul trage concluzia că omul milostiv este un adevărat medic, mai întâi pentru sine însuşi îndepărtând din fiinţa sa patimile[16].

Milostenia şi iubirea de ceilalţi produc lumină în propriul său suflet şi astfel in cunoasterea tainelor lui Dumnezeu. O viaţă pur individuală este oarbă si atee. Am pierdut umanitatea pentru că am devenit solitari. Dar rugăciunea pentru celălalt trebuie făcută in aşa fel ca să poti să simţi durerea lui ca pe propria ta durere. Prin aceasta te înfăţişezi lui Dumnezeu purtandu-l pe celălalt în tine şi poţi să te apropii de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea fata de celălalt care merge pană la însuşirea durerii lui de către tine, căci dacă Dumnezeu este iubire, el nu poate fi trăit decât în starea ta de iubire faţă de celălalt. In aceasta se arată preoţia universală a laicilor, care ii face să se roage unii pentru alţii. Aceasta face uşor de înţeles rugăciunea preotului comunităţii pentru toţi credincioşii din parohia sa. Din puterea lui Hristos Care ne ia la Sine prin jertfa Sa continuată într-un mod tainic, preotul primeşte puterea de a face acelaşi lucru. Sfântul Isaac Sirul spune: “Acoperă-l pe cel ce a greşit când nu ai nici o păgubire din aceasta şi îl vei face să aibă curaj iar pe tine însuţi in stare să porţi mila Stăpânului tău. Sprijină-i cu cuvântul pe cei slabi şi întristaţi cu inima şi te va sprijini şi pe tine dreapta Celui ce poartă toate[17]. Căci numai în chemarea pe care ţi-o adresează celălalt prin durerea lui, adesea prin simpla lui prezenţă, Dumnezeu însuşi te întâlneşte într-un mod mai evi­dent, iar în răspunsul tău la această chemare cu deplina durere a inimii tale se manifestă sensibilitatea si puterea lui Dumnezeu ce se revarsă nu numai asupra celuilalt dar si asupra ta, în măsura in care te-ai unit cu el. “Fă-te părtaş cu cei întristaţi la inimă în durerea rugăciunii şi în strângerea inimii tale şi se va deschide înaintea cererilor tale izvor de milă“, continua Sfantul Isaac Sirul[18]. Rugăciunea deplină pentru celălalt este cea însoţită de durerea ta pentru el sau de jertfa ta prin darul faptei tale. Căci numai în această stare de jertfă intru la Dumnezeu împreună cu Hristos, de la Care am primit puterea jertfei Lui. Trebuie să mă topesc de iubirea şi mila pentru celalalt în Dumnezeu si în celălalt, pentru a mă împărtăşi de Dumnezeu Care e mila si iubire. Numai prin sensibilitatea jertfei şi a milei pentru celălalt pătrund ca o mireasmă în spaţiul divin care este şi el o mireasma patrunzatoare de iubire şi milostivire.

In Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Hristos cu iubirea şi mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastră: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se pare deci că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am făcut faţă de fraţii mei, deci mă rog şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu rămână pe vecie atinşi de nedreptăţile mele faţă de ei. In acest sens, Sfantul Isaac spune: “Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteşte pe tot omul, afla ajutor de la tot omul prin voinţa cea ascunsă a lui Dumnezeu. Şi cel ce îl apără pe cel nedreptăţit Il are pe Dumnezeu luptând pentru sine. Cel ce-şi dăruieşte braţul său spre ajutorul aproapelui primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său[19]. Rugăciunea, deci, este un factor de însănătoşire si întărire spirituală a fiinţei mele, dar si o însănătoşire si întărire a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui iar ei simt aceasta şi vin spre el. Sfântul Serafim din Sarov a spus: “Impacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni sa se împace cu tine“. Reproducând aceste cuvinte, arhimandritul Gheorghios Kapsanis, egumenul mănăstirii Grigoriu de la Athos, adăuga: “In tradiţia isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu Dumnezeu se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor” [20]. In România nu există pustiuri ci numai mănăstiri. Dar cu cât un călugăr din aceste mănăstiri este mai duhovnicesc, adică se roagă mai mult, cu atât el este mai căutat de popor. Un asemenea călugăr îşi satisface nu numai propria nevoie de rugăciune, dar şi setea spirituală a celor care îl caută. Şi mulţi din aceştia s-au obişnuit cu rugăciunea neîncetată a inimii in mijlocul lumii. Şi tocmai de aceea mulţi dintre cei in mijlocul cărora trăiesc aceşti practicanţi ai rugăciunii inimii, ajung mai uniţi între ei decât cei care nu se roaga“.

(în: Parintele Dumitru Staniloae, “Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant“, Editura Deisis, Sibiu)

pr-staniloae.jpg ____________________________________________________________________________________________________________
[1] Ibid. Cuv.23,p.95=FR X, p.128.

[2] Ibid. Cuv.23,p.96=FR X, p.I29.

[3] Sf.Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste III, 42-43=FR X,1946, p.85

[4] Sfântul Marcul Ascetul, “Despre Botez”, FR1,1946, p.282-283.

[5] Op.cit. Cuv.32,p.l40=FR, X, p.179.

[6] PG 68=PSB 38, 1991.

[7] Ibid. Cuv.23,p.99=FR X, p.432.

[8] Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea gânduri/or, 16, FRI, 1946, p.61.

[9] Sfântul Isaac Şirul, <>p.c//.,Cuv.5,p.30=FRX, p 58.

[10] Sfântul Simeon Noul Teolog, Capete teologice şi practice, 96. FR VI, p.94.

[11] Sfântul Isaac Sirul,op. cit.,Cuv.23, p.99=FR X, p.132.

[12] Ibid.,Cuv.34, p.l51=FR X, p.192.

[13] Ibid.,Cuv.5,p.30=FR X, p.57.

[14] Ibid.,p.20=FR X, p.45.

[15] Ibid.,Cuv.34,p.l54=FR X, p.192.

[16] Ibid.

[17] Ibid.,Cuv.30(=FR X, p. 164). Cf.Cuv.73,p.289: „Precum untdelemnul hrăneşte lumina candelei, asa milostenia hrăneşte cunoştinţa in suflet. Cheia inimii spre toate darurile dumnezeieşti s-a dat iubirii faţă de aproapele” (=FR X, p. 372.).

[18] Ibid.,Cuv.30,p.l28-129=FR X,p.l64.

[19] Ibid.Cuv.73,p.282=FR X, p.365.

[20] Evangelismos-Monachismos în revista “Ho hosios Gregorios” nr.1,1977, p.64-80.

sursa: RăzboiîntruCuvânt.ro


4 comentarii on “5 octombrie – Părintele Dumitru Stăniloae: Rugăciunea într-o lume secularizată

  1. Zinaida Peikova spune:

    Stimate Domnule Florin!

    5 октября — день памяти протоиерея Думитру Стэнилоае

    (poza cu mormintul)

    Могила отца Думитру Стэнилоае в монастыре Черника

    17 лет тому назад, 5 октября 1993 года, почил о Господе отец Думитру Стэнилоае — крупнейший румынский богослов всех времен, величайший православный богослов ХХ века, один из самых мощных голосов в христианском богословии прошлого столетия. Человек высоких духовных качеств и светлой души, целиком отдавший себя на служение Богу, отец Думитру Стэнилоае мастерски использовал слово для раскрытия миру сему безграничной любви Бога к людям. И делал это блестяще, оставив нам и грядущим поколениям несметное количество книг и статей неоспоримой ценности, в которых просматривается живое выражение его исключительной жизни, добродетельной души, его необыкновенной благостности, кротости, мягкосердечия. Знавшие отца Думитру приносят бесчисленные свидетельства о личности великого профессора, священника, писателя, богослова, переводчика, исследователя, духовного отца, наставника, советчика… — и сюда можно было бы добавить множество редкостных духовных качеств великого отца Стэнилоае. Он любил Бога безмерно, любил Церковь, ее учение, любил так сильно румынский народ, для которого он находил только добрые слова как преданный сын своей земли. Отец Думитру оставил нам образец самоотдачи, жизни, положенной на служение вере и народу. Вечная ему память из рода в род!

    (poza unde Parintele e mai tinar)

    Флорин М.

    По материалам сайта RăzboiîntruCuvânt.ro
    подготовила Зинаида Пейкова

  2. Saurian spune:

    Am fost impreuna cu ASCOR Bucuresti la parastasul par. Dumitru Staniloae. A fost si Prea Fericitul Daniel si a vorbit foarte frumos despre acest mare teolog si despre faptul ca este teologul Luminii si a vorbit si despre Sf. Calinic de la Cernica care a facut cate a facut. A mai zis ca in cinstea acestui om va fi dedicat anul viitor anul Tainei Botezului si Tainei Cununiei. Desi pe bloguri este destul de criticat Prea Fericitul mie mi s-a parut destul de cald. Sa-l pomeneasca Dumnezeu in imparatia Sa pe par. Dumitru!

  3. elenad spune:

    Bun de postat asa, macar o data pe luna, sa ne amintim incotro mergem.

  4. ana spune:

    @elenad, si sa nu uitam de unde venim.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s