Raportul dintre Biserică şi Stat la Sf. Ioan Gură de Aur

Capul Sf. Ioan Gura de Aur de la Man. Vatopedu, Muntele Athos

Capul Sf. Ioan Gura de Aur de la Man. Vatopedu, Muntele Athos

Teoretizari hrisostomice privitoare la raportul dintre Biserica si Stat

În conceptia Sfântului Ioan Gura de Aur, raportul dintre Biserica si Stat trebuie vazut în mod esential în relatie cu doi termeni fundamentali: pacatul adamic si necesitatea unui model de ordine (80). Raportul dintre cele doua este de cauza-efect: pacatul adamic este cel care a stricat ordinea si armonia existente anterior în mod firesc, astfel ca acum, în conditiile unui univers decazut, haotic si lipsit de armonia originara, un model de ordine, de data aceasta impus prin consimtamântul tuturor, conform caruia sa ne rânduim viata, este absolut necesar atât pentru dezvoltarea noastra spirituala, cât si pentru pacea lumii.

Astfel de modele de ordine se constata în toata creatia lui Dumnezeu, în trupul omenesc, în persoana umana (la modul ideal, în raportul dintre suflet si trup), în asezarea societatii, si chiar în ipostasul treimic al dumnezeirii (Tatal este unicul principiu). Toate acestea detin doua caracteristici fundamentale (81):
a) în primul rând, o armonie sau consonanta generala a unei diversitati de elemente care conlucreaza între ele;
b) în al doilea rând, o ierarhizare ordonata a partilor constitutive ale acestora, esentiala pentru înlesnirea si mentinerea unei conlucrari armonioase între ele.

Daca în cadrul creatiei si al trupului omenesc, conlucrarea armonioasa a diferitelor parti care sunt dispuse ierarhic – si, de aceea, neegale – pare ca se desfasoara în mod firesc, de la sine, în cazul armoniei persoanei umane (conlucrarea dintre suflet si trup) si al celei care trebuie sa existe în societate, elementul volitiv joaca un rol esential. Sa le luam sistematic.

În creatie, toate componentele disparate ale ordinii naturale coexista în mod armonios tocmai pentru ca nici unul nu-si încalca hotarele sau limitele date. El se refera la “rânduiala acestor stihii, a luminii si a întunericului, care îsi pazesc neîmpiedicat drumul si nu depasesc masurile proprii, ci-si cunosc propria lor fire” (82). Cu alte cuvinte, elementele componente ale Creatiei înteleg într-un fel calitatile si limitele naturii lor si, în mod implicit, le accepta si le respecta(83).

Aceeasi ordine se observa si în alcatuirea trupului omenesc. Superioritatea unora fata de altele din punctul de vedere al functiei lor (de exemplu, piciorul este inferior ochiului) nu le face cu nimic mai prejos pe cele inferioare. Caci dincolo de aceasta diferenta functionala, toate membrele sunt egale între ele si formeaza o unitate ontologica absoluta, tocmai datorita faptului ca ele sunt, toate, într-un sens pe deplin autentic, acelasi lucru: parti ale corpului omenesc: “Caci ceea ce este ochiul este si piciorul, pentru aceea ca fiecare dintre ele este un madular al trupului, iar trupul este format deopotriva din amândoua. În aceasta privinta nu este nici o deosebire între ele. Si nici nu poti spune ca trupul este format doar dintr-unul din aceste madulare, nu si din celalalt. Deoarece în aceasta privinta toate madularele sunt egale între ele, pentru simplul motiv ca toate alcatuiesc un singur trup” (84). Mai mult, existenta acestor deosebiri de functie este vitala, caci altfel, trupul nostru nu ar putea sa fie functional; în virtutea acestui fapt, si anume ca fiecare contribuie în mod esential, desi într-o masura diferita, la functionarea trupului, toate membrele sunt vrednice de aceeasi cinstire (85). Sanatatea trupului, de asemenea, este data de felul în care fiecare madular îsi îndeplineste atributiile sale, indiferent daca sunt modeste sau marete. Daca piciorul nu ar fi multumit de pozitia sau de functia sa si ar vrea sa le schimbe cu alt membru, aceasta dezordine ar duce, de fapt la ruina întregului trup: “Drept aceea, nu numai capul trebuie sa fie asezat acolo unde este asezat, ci si piciorul este, de asemenea, de trebuinta sa se afle asezat acolo unde este asezat. Caci daca le-am schimba pozitia, si unul dintre ele si-ar parasi locul sau si s-ar muta într-alt loc, desi s-ar parea ca îsi îmbunatateste situatia, aceasta ar însemna distrugerea si ruina întregului [trup](86).

Nu în zadar am expus cele de mai sus. Dupa cum spuneam, armonia din creatie si din trupul omenesc se realizeaza în mod firesc, de la sine, atâta vreme cât nu intervin consecintele pacatului stramosesc (calamitatile în creatie, boala în trup). Pentru armonia care trebuie sa se realizeze în persoana umana si în interiorul societatii, ele pot oferi coordonatele esentiale necesare acesteia, la care se adauga, de data aceasta, vointa fiecarui individ în parte.

Aceeasi dubla deosebire a asemanarilor si a deosebirilor, Sf. Ioan Gura de Aur o vede în tainica si fascinanta întrepatrundere dintre suflet si trup. Ambele sunt dependente între ele, fiecare functioneaza prin intermediul celuilalt în aceasta viata, dar pentru realizarea armoniei perfecte dintre ele, sufletul trebuie sa fie cel care conduce trupul cu întelepciune si iubire (87). În caz contrar, ruina ambelor este inevitabila. Superioritatea hranei sufletesti fata de cea trupeasca indica aceeasi superioritate a sufletului fata de trup: “Întocmai dupa cum trupul are trebuinta de hrana, tot asa si sufletul; dar în timp ce trupul se hraneste cu pâine, hrana sufletului este cuvântul [lui Dumnezeu]” (88).

Ajungem, astfel, la problema noastra, cea a raportului dintre cele doua institutii existente în interiorul societatii – Biserica si Statul – unde vom descoperi aceleasi modele ca în cele expuse mai sus. Predicând credinciosilor din Antiohia în timpul cumplitei asteptari a pedepsei imperiale, ca urmare a distrugerii statuilor, Ioan Gura de Aur spune ca, la început, Dumnezeu a cinstit neamul omenesc cu stapânire. Caci expresia “Dumnezeu ne-a facut dupa chipul Sau” înseamna si acest lucru: “Ceea ce vrea sa spuna este imaginea conducerii. Si precum în ceruri nu exista nimeni superior lui Dumnezeu, tot asa pe pamânt nu exista nimeni superior omului” (89). Transpus în termeni politici, acest lucru nu înseamna ca vreun om, fie chiar împaratul, ar putea întrupa singur stapânirea pe care Dumnezeu i-a acordat-o lui Adam (90); ea se realizeaza colectiv, si se refera la stapânirea omului asupra creatiei. Dumnezeu a acordat-o întregului neam omenesc, ca o calitate naturala, inerenta naturii noastre comune.

În acest context, Sf. Ioan distinge între conducerea naturala si cea artificiala, cea din urma caracterizând puterea imperiala: “Caci dintre conduceri, unele sunt naturale (physikai), altele artificiale (cheirotonetai); naturale, precum stapânirea leului asupra patrupedelor, sau a vulturului asupra pasarilor; artificiale, ca a împaratului asupra noastra; caci nu conduce peste tovarasii sai slujitori (91), având o autoritate naturala. De aceea, se întâmpla ca împaratii îsi pierd adeseori stapânirea” (92). Desi Dumnezeu a intentionat, la început, sa existe doar stapânire naturala, Hrisostom explica faptul ca pacatul a întrerupt aceasta ordine: “Dintru început, Dumnezeu a facut doar o singura stapânire, punându-l pe barbat deasupra femeii (93); dar dupa ce neamul nostru s-a aruncat cu capul înainte într-o dezordine extrema, au aparut si alte forme de conducere” (94). Raportul superioritate-subordonare, firesc în cazul barbatului si al femeii, indica o violare a naturii atunci când intra în relatia dintre om si om (95). Însa în contextul acestei lumi supuse pacatului, aceste stapâniri artificiale devin necesare, mai mult, sunt un raspuns întelept din partea lui Dumnezeu fata de neascultarea omului.

În Omilia XXIII la Romani (96), Sf. Ioan delimiteaza clar între putere, ca fapt în sine, care este de origine divina, si stapânitori, cei care întrupeaza puterea. Comentând versetul 1 (97) al capitolului 13 din Epistola catre Romani a Sf. Ap. Pavel, Ioan îsi imagineaza un dialog cu Pavel: “Dar ce spui? Asadar orice stapânitor este hirotonisit si asezat de Dumnezeu în slujba de stapânitor? «Nu am spus aceasta, zice, si nici ca este vorba de fiecare dintre stapânitori; ci deocamdata eu vorbesc despre faptul în sine. A fi stapâniri, si unii sa stapâneasca, iar altii sa fie stapâniti, toate acestea nu se petrec în lume la voia întâmplarii, nu se perpetueaza printre popoare ca niste valuri de mare purtate de vânt încoace si încolo, ci toate sunt lucrarea lui Dumnezeu si a tainicei Lui întelepciuni». De aceea nici n-a zis ca «nu este stapânitor, decât numai de la Dumnezeu», ci vorbeste de lucrul în sine” (98). Necesitatea acestei diviziuni, ca unii sa conduca, iar altii sa fie condusi, îsi are ratiunea în evitarea dezordinii, a haosului, a anarhiei: “Dar fiindca egalitatea în cinste de multe ori atrage dupa sine sfada si lupta, de aceea Dumnezeu a facut multe stapâniri si multe supuneri în acelasi timp: ca de pilda între barbat si femeie, între fiu si parinte, între cel batrân si cel tânar, între rob si slobod, între dascal si ucenic, între stapânitor si stapâniti. (…). Anarhia pretutindeni este un mare rau si pricina a tuturor tulburarilor”(99).

O alta delimitare semnificativa pe care o face Ioan este aceea dintre stapânirea interioara si stapânirea exterioara, aceste doua feluri de stapânire realizându-se la nivelul persoanei umane (cea dintâi) si la nivelul societatii (cea de-a doua). În Comparatie între rege si monah (100), în care se întrezareste preocuparea sa pasionala de a înfatisa contraste ascutite între puterea spirituala si cea seculara si de a dovedi superioritatea celei dintâi (101), Sf. Ioan spune: “Împaratul sta în fruntea multor popoare, orase si tari. Prin poruncile lui este stapân peste generali, guvernatori, ostiri, popoare, senate. Monahul, om consacrat lui Dumnezeu si care si-a ales viata singuratica, este stapân peste mânie, peste invidie, peste iubirea de arginti, peste placere si peste toate celelalte pacate”. Aceeasi idee este exprimata si în Omilia XV la Epistola a II-a catre Corinteni (102): “Caci exista [aceste] feluri de stapânire: una, potrivit careia oamenii stapânesc popoare si cetati, reglând aceasta viata politica; pe care si Pavel a aratat-o, spunând ca: «Tot sufletul sa se supuna înaltelor stapâniri, caci nu este stapânire decât de la Dumnezeu» (Rom., 13: 1). Apoi, pentru a arata folosul acesteia, a continuat, spunând ca: «Caci ea (stapânirea) este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tau» (Rom. 13: 4). A doua, potrivit careia fiecare, având ratiune, se conduce pe sine însusi; si la aceasta a facut Apostolul referire, atunci când a zis: «Iar daca voiesti sa nu-ti fie frica de stapânire, fa binele si vei avea lauda de la ea» (Rom. 13: 3), vorbind despre cel care se conduce pe sine” (103).

Aceasta diferenta este capitala, caci în viziunea lui Ioan, numai cel care realizeaza mai întâi stapânirea asupra propriei sale persoane este în masura sa stapâneasca si asupra celorlalti: “Împarat adevarat este acela care este stapân peste mânie, peste invidie, peste placere. Într-adevar, acela-i împarat care-si cârmuieste toate poftele si gândurile lui dupa legile lui Dumnezeu. Într-adevar, acela-i împarat, cel care-si pastreaza libera mintea, care nu îngaduie sa se înscauneze în suflet tirania placerilor. Pe un om ca acesta as dori mai degraba sa îl vad conducator de popoare, de orase, de ostiri, stapânitor peste apa si uscat. Un om care pune ratiunea mai presus de patimile sufletesti va putea, condus de legile lui Dumnezeu, sa stea cu usurinta si în fruntea oamenilor, va putea sa fie ca un tata pentru supusii sai, conducând orasele cu toata blândetea. Cel care pare ca îi conduce pe oameni, dar este rob mâniei, dragostei de putere si placerilor, mai întâi de toate este vrednic de râs în fata supusilor sai. Poarta, e drept, coroana batuta în pietre nestemate, poarta coroana de aur, dar nu-i încununat cu întelepciune; îi straluceste, e drept, trupul de podoaba purpurei, dar nu-i este împodobit sufletul. Mai mult, nici nu stie cum sa conduca popoarele. Cum poate sa conduca si sa îndrepte pe altii prin legi, când nu poate sa se conduca pe sine însusi? (104).

Se observa cu usurinta care este chipul împaratului în conceptia lui Gura de Aur: el este crestin, fara îndoiala, iar în suflet, monah, nefiind supus nici unei patimi trupesti. Stapânirea sa asupra celorlalti este eficienta numai în masura în care sufletul sau este, la rându-i, stapân peste trup (105). Ratiunea pentru care un împarat crestin trebuie sa fie astfel este aceea ca el devine model de urmat pentru supusii sai. Înalta sa pozitie provoaca o emulatie corespunzatoare din partea supusilor: un împarat nelegiuit va avea supusi nelegiuiti; un împarat virtuos va avea supusi virtuosi. Pe de alta parte, exemplul împaratului crestin poate fi un îndemn la convertirea celor înca necredinciosi; în mâinile Împaratului sta soarta crestinismului. În Omilia XXI la Statui, Ioan, închipuindu-si-l pe Flavian vorbindu-i lui Teodosie, spune: “Chiar acum pagânii, evreii, întreg Imperiul, chiar si barbarii (caci si acestia au aflat despre aceste evenimente) sunt cu ochii atintiti la tine, asteptând sa vada ce sentinta vei pronunta cu privire la cele întâmplate. Si daca vei da o sentinta umana si milostiva, toti vor aplauda aceasta hotarâre si-L vor lauda pe Dumnezeu si vor spune unii catre altii: «Cât de mare este puterea crestinismului, caci împiedica si înfrâneaza un om care nu are pe nimeni egal cu el pe pamânt, un suveran suficient de puternic ca sa distruga si sa devasteze totul, si îl învata sa puna în practica o astfel de întelepciune pe care cu greu ar aplica-o cineva într-o situatie privata! Într-adevar, mare trebuie sa fie Dumnezeul crestinilor, care îi face pe oameni îngeri, mai presus de orice forta constrângatoare a naturii!»” (106).

Un astfel de împarat devine o binecuvântare pentru supusii sai, caci domnind cu întelepciune, el devine girant si paznic al ordinii, al pacii si al bunastarii Imperiului. Vorbind nu numai despre împarat, ci si despre întregul aparat politic si administrativ imperial, Sf. Ioan, pe linia paulina (107), spune: “Dar tocmai pentru aceasta, înca dintr-un început, dupa consimtamântul obstesc, toti au crezut de cuviinta ca stapânitorii sa fie întretinuti de noi, caci ei, neglijând afacerile lor, se îngrijesc de treburile obstesti, si în acest scop, ei îsi cheltuiesc toata vremea si energia lor, iar ale noastre toate sunt astfel în siguranta. (…). De aceea si într-o alta epistola porunceste nu numai de a se supune, ci si de a se ruga pentru ei, aratând si folosul ce-l au daca vor face aceasta (I Timotei, 2:2)” (108).

Raspunsul ideal din partea supusilor, fata de un astfel de împarat ideal (crestin si monah, care se îngrijeste de binele obstesc) nu poate fi altul decât supunerea din constiinta (109) fata de legile pe care el le emite si care sunt bune. Mai mult, împaratul – crestin si monah – conduce si legifereaza în conformitate cu legea crestina, nu diferit de ea. Introducând legile Sale, Hristos nu a vrut sa rastoarne ordinea obsteasca a statului, ci sa amelioreze nedreptatile existente în ea. Asumându-le, împaratul devine imitator al lui Hristos (Christomimetes), or acest lucru nu poate sa provoace, din partea supusilor, decât supunere, respect si recunostinta.

Departe de a fi atât de simplu, Sf. Ioan Gura de Aur este constient de prapastia care desparte idealitatea de realitate. Nici împaratul nu este acel monah crestin la care viseaza (110), nici cetatenii nu sunt acei crestini care se supun din constiinta. În ceea ce-i priveste pe cetateni, Statul devine un aparat care, pentru asigurarea ordinii si a pacii, se foloseste de frica si de coercitie. Stapânirea imperiala, mai presus de toate, rezuma consecintele sociale ale pacatului (111). Pentru ca majoritatea oamenilor au urmat si înca urmeaza exemplul lui Adam, astfel de guvernare este indispensabila si este girata de Dumnezeu: “Dumnezeu Însusi i-a înarmat pe magistrati cu putere… Dumnezeu se îngrijeste de siguranta voastra prin ei… Daca ati desfiinta sistemul justitiei publice (nota „N-am cuvinte…”: despre aceia care trebuie sa fie judecatori ai crestinilor, a se vedea Observatia din final, dupa Concluzie), ati desfiinta orice ordine din viata noastra… Daca lipsiti cetatea de conducatorii ei, vom fi nevoiti sa ducem o viata mai putin rationala decât cea a animalelor, muscându-ne si devorându-ne unul pe celalalt. … Caci ceea ce sunt grinzile pentru case, aceea s unt conducatorii în cetati, si precum, daca le-ai lua pe acelea, zidurile fiind separate, ar cadea unele peste altele, tot astfel, daca ar fi sa lipsesti lumea de magistrati si de teama care vine de la acestia, case, cetati si natiuni vor cadea unele peste altele într-o confuzie totala, neexistând nimeni care sa reprime, sa respinga sau sa le convinga, prin teama de pedeapsa, sa redevina pasnice” (112). Forta si coercitia constituie apanajele puterii imperiale, sunt surogate ale dragostei si ale constiintei, si sunt folosite pentru realizarea pacii, a armoniei si a ordinii unei societati care ar fi trebuit sa le aiba pe acestea în mod firesc, dupa chipul vietii treimice: “Cele mai multe bunuri prin aceste stapâniri se acorda cetatilor, si daca vei desfiinta aceste stapâniri, toate vor pieri, si nu numai cetatea, nici numai tara, sau casa ori târgul, ci nimic nu va putea sta; totul se va rasturna pe dos, si cei mai tari vor înghiti pe cei mai slabi (113). Învatati cu fapta buna prin forta si prin frica de pedeapsa, oamenii ar putea ajunge, în cele din urma, sa faca acestea si din frica de Dumnezeu: “Multi, la început îndeletnicindu-se cu fapta buna de frica dregatorilor, dupa aceea fac asa si pentru frica de Dumnezeu. Pe oamenii prosti nu-i pot înfricosa atât cele viitoare, pe cât cele prezente” (114). Mergând pe linia paulina, împaratul si întreg aparatul imperial devin, pentru cetatenii rai, instrumentul mâniei lui Dumnezeu prin care se restabileste pacea si ordinea.

Înainte de a dezbate problema împaratului care nu este un bun crestin, credem ca este necesar sa facem o paranteza pentru a introduce în discutie cealalta institutie care intra în raport cu Statul, respectiv Biserica (115). Nu ne intereseaza aici problemele doctrinare legate de fiinta Bisericii (116); ne intereseaza doar acele aspecte care au de-a face cu problematica noastra. Biserica este “trupul lui Hristos”, al carei cap este Iisus Hristos Însusi. Ea este un trup organic ale carei membre, care sunt credinciosii, trebuie sa stea într-o armonie perfecta (117). În Omilia XV la Epistola a II-a catre Corinteni, Sf. Ioan spune despre Biserica ca este: “baia spirituala, care înlatura nu murdaria trupului, ci petele sufletului, prin nenumaratele ei metode de pocainta” (118). Aceste doua aspecte, cel organic, comunitar, si cel soteriologic, sunt cele care ne intereseaza pe noi în mod deosebit. Biserica este o comunitate organica, unitara, care, prin ierarhia ei, se îngrijeste de mântuirea credinciosilor ei, acestia fiind, în acelasi timp, cetateni ai Statului.

Vorbind despre puterea eclesiastica, Sf. Ioan se exprima astfel: “Însa aici mai exista si o a treia stapânire, mai înalta decât stapânirea politica. Care, deci, este aceasta? Este cea din Biserica. Si pe aceasta o aminteste Pavel, atunci când zice: «Ascultati pe mai marii vostri si va supuneti lor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, având sa dea de ele seama, ca sa faca aceasta cu bucurie si nu suspinând, caci aceasta nu v-ar fi de folos» (Evrei 13: 17). Caci aceasta stapânire este cu atât mai buna decât cea politica, cu cât cerul [este mai bun] decât pamântul, ba chiar cu mult mai mult. Mai întâi, ea urmareste în principal nu cum sa pedepseasca pacatele deja savârsite, ci cum sa nu se puna început [acestora]; apoi, [daca] au fost comise, [ea urmareste] nu cum ar putea fi îndepartat membrul bolnav, ci cum ar putea fi distruse pacatele. Iar fata de lucrurile acestei vieti nu are un interes mare, ci în toate se ocupa de lucrurile care sunt în ceruri” (119).

Prin preocuparea sa esentiala pentru sufletele credinciosilor, Biserica se straduieste sa îi redea societatii chipul pe care ar fi trebuit sa îl aiba, daca pacatul nu ar fi intrat în lume: “legea noastra se acorda cu natura”, spune Ioan (120). Ceea ce Statul se straduieste sa faca prin frica si prin coercitie, Biserica încearca sa faca prin convingere si sfat (121). Se poate spune chiar ca Statul este un surogat al Bisericii, absolut necesar pentru apararea celor drepti, din cauza liberului arbitru care îi face pe multi sa nu îsi asume mesajul ei. Esecul Bisericii nu trebuie sa dezarmeze; vina nu este a ei, ci a celui care nu vrea sa asculte de ea (122). Nici nu trebuie sa o determine sa îsi schimbe mijloacele de a-i educa si îndrepta pe credinciosii ei. Ea trebuie sa respecte, oricât de gresita ar considera ca este, libertatea de alegere si de actiune a fiecaruia: “Nu avem autoritate asupra credintei tale, iubitule, si nici nu îti comandam aceste lucruri în calitate de domni si stapâni ai tai. Suntem numiti pentru predicarea cuvântului, nu pentru putere, nici pentru autoritate absoluta. Noi tinem locul sfatuitorilor pentru a va îndruma. Sfatuitorul îsi spune parerile sale, nefortându-si ascultatorii, ci lasându-le stapânire deplina asupra alegerii lor fata de spusele lui” (123). Daca Statul intervine cu mijloace coercitive sa asigure pacea si ordinea între supusii lui, care altfel – respectiv din constiinta – nu ar putea fi asigurate, aceasta se face pentru a-i apara pe cei drepti de cei rai si nedrepti. Conlucrarea dintre Biserica si Stat devine în acest punct evidenta: “Gândeste-te bine: eu, de pilda, sfatuiesc pe fiecare sa fie prudent, dar si dregatorul acelasi lucru îl spune prin legile pe care le aplica; îndemn pe fiecare sa nu fie lacom si nici sa nu rapeasca dreptul altuia, dar si dregatorul pentru asemenea fapte este pus sa judece. Asa ca el este conlucrator noua si ajutator, si pentru aceasta a fost trimis de Dumnezeu. Deci din amândoua partile el este de respectat: si pentru ca a fost trimis de Dumnezeu, si pentru ca îndeplineste astfel de slujba” (124).

Conlucrarea celor doua institutii are în vedere planuri diferite: Statul este preocupat pentru ordinea si pacea de aici, de pe pamânt, câta vreme Biserica vizeaza în primul rând vesnicia, fara însa a exclude planul temporalitatii. De fapt, acesta este inclus în ceea ce urmareste Biserica: crestinul cu o viata morala ireprosabila este si cel mai bun cetatean al Imperiului. Nu pentru el este instituita puterea politica, ci pentru cel nelegiuit. De aici decurge si superioritatea Bisericii fata de Stat, tocmai datorita faptului ca ea, Biserica, se apleaca asupra realitatilor vesnice. Lăudând curajul fericitului Vavila, care nu i-a permis împaratului Filip sa intre în Biserica câta vreme acesta nu-si marturisea pacatul si nu obtinea iertare, Sf. Ioan afirma ca episcopul “a aratat ca cel ce detine preotia este un pazitor al lumii si al întregii suflari omenesti cu o raspundere mult mai mare decât aceea a celui care poarta coroana” (125). Aceasta tema a superioritatii Bisericii fata de Stat este dezvoltata mai amplu în Omiliile la Regele Ozia, pe a carui frunte “deodata s-a ivit lepra, în fata preotilor, în casa Domnului, dinaintea altarului tamâierii”, atunci când “s-a mândrit în inima lui spre pieirea lui si a savârsit o nelegiuire înaintea Domnului Dumnezeului sau, caci a intrat în templul Domnului ca sa tamâieze pe jertfelnicul tamâierii”, lucru care nu constituia un prerogativ al regilor, ci numai al preotilor, “care sunt sfintiti sa tamâieze”, sfidând mustrarea marelui preot Azaria (II Paralipomena, 26: 16-21). În respectiva omilie, Sfântul Ioan Gura de Aur si-l închipuie pe Azaria arhiereul adresându-i-se regelui Ozia: “Stai la locul care ti-a fost dat tie, caci atât regilor, cât si preotilor li s-au rânduit anumite hotare. Însa preotia este mai mare decât stapânirea regilor. Caci regele nu este vadit de înfatisarea sa; nici pietrele pretioase pe care le poarta asupra lui, nici aurul care-l înconjoara nu hotarasc daca el trebuie sa fie rege. Regele ia parte la cârmuirea celor pamântesti, dar hotarârile legiferate de preoti sunt rânduite de sus: «Oricâte veti lega pe pamânt vor fi legate si în cer» (Matei, 18: 18). Regelui i se încredinteaza lucrurile pamântesti, iar mie, lucrurile ceresti (…..). Regelui i se încredinteaza trupurile, iar preotului sufletele. Regele iarta oamenii de datoriile lor banesti, preotul iarta pacatele oamenilor. Primul constrânge, al doilea povatuieste. Primul se foloseste de arme lumesti, al doilea se foloseste de arme duhovnicesti. Primul se lupta cu barbarii, al doilea se lupta cu demonii. Aceasta [preotia] este o cârmuire mai mare si, din aceasta pricina, regele este cel care-si aseaza capul în mâinile preotului, caci pretutindeni în Vechiul Testament, preotul ungea fruntea regilor cu untdelemn” (126).

În conceptia Sfântului Ioan Gura de Aur, suprematia Bisericii asupra Statului se rezuma – în afara de problemele interne, doctrinare, canonice si cultice ale Bisericii – în special la domeniul vietii morale. Cetatenii care se supun Statului sunt si credinciosii care se supun Bisericii (127); or, în acest caz, Biserica este mai îndreptatita sa ofere solutii decât Statul, deoarece ea are în vedere regenerarea interioara, nu doar o cumintenie exterioara: “Iar conducatorii acestei vieti, din nou, sunt cu atât mai prejos decât aceasta [stapânire] (a Bisericii – n.n.), cu cât este mai bine sa stapânesti peste cel care consimte decât peste cel care nu consimte. Caci aceasta (stapânirea Bisericii) este chiar o stapânire în conformitate cu firea. Caci dincolo totul se face prin frica si prin constrângere; aici, însa, fapta buna este [facuta] cu intentie si prin libera alegere. Si nu numai în aceasta privinta [aceasta] stapânire este mai buna decât cealalta, ci si pentru ca nu este numai o stapânire, ci si o paternitate, ca sa spun asa, caci are blândetea tatalui si convinge poruncind lucruri mai mari. Caci stapânitorul lumesc spune: “Daca savârsesti adulter, vei muri”; iar acesta, doar daca te-ai uita cu ochi desfrânati, ameninta cu cele mai mari [pedepse]. Caci aceasta curte de judecata este sfânta si ca sa îndrepte nu numai trupul, ci si sufletul. Astfel, pe cât de mare este distanta dintre suflet si trup, pe atât de mare este si distanta care separa aceasta stapânire de aceea” (128).

Ambii stapânitori, însa, pentru a-si atinge scopul – Ioan revine cu insistenta asupra acestei idei – trebuie mai întâi sa se stapâneasca pe ei însisi: “Dar nici cel care urmareste [sa obtina] stapânirea politica, nici cel care urmareste [sa obtina] puterea spirituala, nu ar putea sa le administreze pe acestea bine, daca nu s-ar fi stapânit mai întâi pe ei însisi, precum trebuie, si daca nu ar fi pazit cu toata strictetea fiecare dintre cele doua legi ale formei lor de guvernare” (129). Insistenta cu care accentueaza aceasta idee se datoreaza constientizarii enormei responsabilitati care planeaza asupra celor aflati în posturi de conducere. Nimeni nu ar trebui sa se straduiasca vreodata în mod deliberat sa aiba functii înalte, nu numai pentru ca setea dupa putere este în mod fundamental o atitudine necrestineasca, ci mai ales pentru ca este nespus de dificil sa mânuim puterea în duhul smereniei dumnezeiesti (130). Cu accente vadit retorice, expunerea hrisostomica încearca sa ne lumineze mintea si inima astfel încât sa pricepem cât de mare este primejdia functiilor înalte: “Sa nu urmarim, dar, sa avem functii înalte sau sa fim înconjurati de onoruri si putere, ci sa traim în duhul virtutii si al întelepciunii. Functiile înalte împing de multe ori la fapte care nu sunt pe placul lui Dumnezeu. Trebuie sa ai suflet tare ca sa îndeplinesti o functie înalta asa cum trebuie […]. De aceea, pe multi functia înalta i-a facut chiar fara voia lor sa insulte, i-a scos din fire, le-a luat frâul limbii, le-a deschis usa gurii; sufletul lor, purtat ca de vânt, scufunda corabia în cel mai mare adânc de pacate. Pe un om înconjurat de atât de mari primejdii îl admiri? Un astfel de om spui ca merita invidiat sau imitat? Ce nebunie! (131).

Acelasi îndemn de a fugi de functiile înalte îl adreseaza si conducatorilor bisericesti: nu numai ca o viata complet dezrobita de pacat este mult mai dificil de mentinut atunci când te afli într-o asemenea functie, dar si pedepsele pe care le atrag asupra lor, pacatuind, sunt mai grave: “În toata vremea, tu meriti o pedeapsa mai mare decât cel pe care-l osândesti. Caci a pacatui tu însuti nu este acelasi lucru cu a cadea din nou în aceleasi pacate pentru care l-ai pedepsit tu pe altul, mustrându-l din pricina lor. Vezi cum se agraveaza învinuirea si creste plata? (132). Pedepsele cele mai aspre sunt rezervate celor care fac totul pentru a dobândi pozitii de conducere în Biserica numai din motive egoiste, împinsi de dorinta de a parveni: “O! Ce primejdie mare! Ce s-ar putea spune acestor oameni nenorociti, care se arunca într-o prapastie atât de adânca a pedepselor? Ai sa dai seama pentru toti cei pe care-i conduci – femei si barbati si copii. Si vrei sa-ti vâri capul într-un asemenea foc mare! Ma întreb daca se va mântui vreunul din acesti stapânitori, atunci când vad cum, aflati fata în fata cu o astfel de primejdie si cu indiferenta din aceste timpuri, totusi se gasesc unii care alearga si se arunca pe ei însisi asupra unei atât de mari poveri a stapânirii” (133).

În cele din urma, conchide Ioan, este mai bine sa fii condus decât sa conduci. Conducerea nu a fost instituita în beneficiul celor care conduc, ci în beneficiul celor condusi (134): “Spune-mi, dar, care este menirea stapânului? Nu este aceea de a-i ajuta pe supusii lui si de a le face bine?” (135). O cârmuire eficienta si de calitate depinde la modul absolut de o autentica si completa purtare de grija fata de cei care se afla în pozitii de subordonare: “Caci nimic nu va avea putere sa atraga discipolii, decât convingerea ca superiorul lor le poarta de grija si ca se ocupa de ei, pentru ca aceasta este dragostea care întrece priceperea” (136). (…). Exercitarea acestei responsabilitati continue presupune temeri, framântari, renuntari si dificultati de tot felul (137).

În aceasta perspectiva, conducatorul trebuie sa se îmbrace cu virtutile crestine. În primul rând curatirea de patimi. Apoi smerenia: “Da, chiar daca esti întelept, sau bogat, sau ocupi o functie înalta, smereste-ti inima. Nu o lasa sa se umple de mândrie si de gânduri desarte […]. Tu sa ai mereu cugetul smerit” (138). Urmeaza dragostea si faptele bune. În privinta dragostei, Ioan spune: “Daca cel care conduce iubeste pe cei condusi, totul rezista bine. Iubirea din partea celor condusi nu este ceruta atât de mult cum este cea care trebuie sa-l stapâneasca pe cel care conduce” (139); cât priveste faptele bune, ele sunt necesare oricarei functii de autoritate: “Spune-mi, dar, care este menirea stapânului? Nu este aceea de a-i ajuta pe supusii lui si de a le face bine?” (140). Si iarasi: “Nimic nu este mai dezonorant decât un conducator care nu face poporului sau nici un bine” (141). Aceste virtuti atrag respectul oamenilor. Pe acestea le învata Biserica, acestea trebuie sa fie proprii atât conducatorilor eclesiastici, cât si celor statali. Conducatorii care-si vor întemeia autoritatea pe virtuti vor fi cei mai eficienti, nicidecum cei care instituie un regim de teroare: “Nimanui nu-i va fi frica de omul blând si frumos la suflet, dimpotriva, noi toti îl vom respecta, îl vom cinsti si-l vom preamari. Nu vezi tu ca omul care pricinuieste înfricosare este urât si dispretuit de toti (142)?

Daca împaratul este un astfel de cârmuitor evlavios, bun si întelept, aceste virtuti îl împodobesc mai mult decât diadema si purpura. Însa împaratul poate fi, dimpotriva, opresiv si nedrept. Cum afirma în Epistola XXIII catre Romani: este adevarat ca stapânirea civila este de la Dumnezeu, dar asta nu înseamna ca orice stapânitor a fost hirotonit de El. Atâta vreme cât nedreptatea unui astfel de împarat nu atinge pietatea, crestinul trebuie sa suporte cu demnitate asuprirea venita din partea acestuia (143). În cazul în care stapânitorul este necredincios, atunci crestinii nu trebuie sa i se mai supuna. Tâlcuind Matei, 22: 21, Sfântul Ioan Gura de Aur întareste aceasta sustinere a sa: “Când auzi pe Hristos spunând: “Dati, deci, Cezarului, cele ce sunt ale Cezarului, afla ca îti spune sa dai Cezarului numai acelea care nu vatama cu nimic credinta; altfel, n-ar mai fi o dajdie si o vama data Cezarului, ci diavolului” (144). Totusi, aceasta nesupunere nu trebuie sa îmbrace forma unei revolte, ci doar pe aceea a refuzului de a îndeplini, chiar cu pretul vietii, ceea ce cere împaratul si care vine în contradictie cu credinta si morala crestina.

La fel cum e constient de faptul ca împaratul poate fi nedrept, imoral si necredincios, tot astfel stie si ca Bisericile din Antiohia si Constantinopol sunt departe de idealul dorit. Mostenind viziunea sa despre Biserica de la înaintasii sai eroici (Iustin, Athenagora, Clement, Origen) (145), Hrisostom, comparând biserica din timpul sau cu cea a acelora, în mod alternativ deplânge si are accese de furie: “Plagi, misunând împreuna cu belele de nespus, au venit asupra bisericilor. Posturile cheie au devenit vandabile, de aceea apar nenumarate rele, si nu exista nimeni care sa redreseze sau care sa le înlature pe acestea. Într-adevar, dezordinea si-a asumat un fel de metoda si consistenta proprii” (146). Bogatia excesiva, enorma putere, luxul, acestea distrug integritatea Bisericii. Clericii, infestati cu boala “dorintei de stapânire”, se lupta pentru candidati pe baza preeminentei familiei, a bogatiilor sau a partizanatului. Altii sustin candidatura prietenilor, a rudelor, a lingusitorilor, “însa nimeni nu se uita la cel care este într-adevar calificat”. Ei ignora, lucru de care Hrisostom se plânge, singura calificare valabila: “un caracter excelent(147). Pe buna dreptate, pagânii ridiculizeaza întreaga afacere: “Vezi, spun ei, cum toate afacerile între crestini sunt pline de slava desarta? Exista la ei ambitie si ipocrizie. Despoaie-i de numarul lor, si nu sunt nimic” (148).

Acea viziune a Bisericii ca o insula de curatenie în mijlocul unui ocean de nelegiuire si coruptie, proprie perioadei persecutiilor, nu se mai potrivea cu circumstantele unei religii de stat, ale unei biserici ajunsa dintr-o data în gratiile împaratului, bogata si puternica. Tocmai împotriva acestei decaderi a Bisericii si a societatii crestine a luptat Ioan cu toate puterile sale, dorind ca Imperiul si Biserica sa îsi merite cu adevarat numele de crestine.

În loc de concluzii

Studiul de fata, despre raportul dintre Biserica si Stat în gândirea Sfântului Ioan Gura de Aur, nu se vrea nici pe departe exhaustiv (149). Exista, însa, câteva linii directoare pe care le-am surprins si care sunt definitorii pentru conceptia lui Ioan Gura de Aur. Datorita pacatului adamic, o structura ierarhica a Imperiului si a Bisericii este absolut necesar sa existe. Fiecare trebuie sa fie multumit cu locul sau si sa îsi faca datoria care îi revine, datorita functiei pe care o detine, cu toata responsabilitatea si în conformitate cu legea morala crestina. Stapânitorii trebuie mai întâi sa îsi stapâneasca propriile patimi; numai o astfel de stapânire interioara asigura succesul stapânirii asupra celorlalti, stapânire care vizeaza binele obstesc, fie ca e vorba de cel temporal, aici si acum, fie ca e vorba de cel din vesnicie. Deoarece Biserica se apleaca asupra realitatilor vesnice, ea este superioara Statului, însa nu intervine în problemele care îi revine exclusiv acestuia (cum va face Apusul). Statul trebuie sa colaboreze cu Biserica si sa îi asigure acesteia toate conditiile necesare pentru ca ea, la rândul ei, sa se îngrijeasca de mântuirea credinciosilor care sunt, în acelasi timp, cetateni ai Statului. Statul este acum crestin, de aceea, definitia Bisericii ca Trup al lui Hristos se aplica si Statului: împaratul si demnitarii au devenit si ei membre ale Trupului, cu sarcini diferite, dar complementare sarcinilor care le revin membrilor ierarhiei bisericesti; împreuna, ei trebuie sa aiba în vedere un scop eminamente soteriologic. Supunerea fata de Stat are limitele sale: în cazul unui împarat care emite decrete împotriva credintei, crestinii sunt obligati sa nu se supuna acestora. Nesupunerea este, însa, întotdeauna pasnica, ea nu îmbraca niciodata forma unei revolte.

Proiectul Sfântului Ioan, acela de a reforma societatea crestina urbana, a esuat. El nu s-a realizat niciodata la scara generala. Esecul i-a adus multe critici. Un istoric a afirmat ca “Ioan a dispretuit cu mândrie bunavointa curtii, pe care se sprijinea înalta sa pozitie de episcop, prin idealismul sau prostesc” (150). Altul se întreaba daca Ioan merita sa fie cinstit ca un sfânt si martir sau daca trebuie sa fie condamnat “ca un idealist lipsit de finete diplomatica, un zelot lipsit de tact, un fanatic incapabil de nuante si victima a propriului sau comportament” (151).

A privi astfel lucrurile înseamna a bagateliza imensul bine pe care un astfel de om îl poate aduce societatii în mijlocul careia traieste, înseamna a considera ca, mai presus de sfintenie, sta abilitatea diplomatica, sau ca sfintenia presupune aceasta abilitate diplomatica care stie sa faca compromisuri si care ar fi (oare?) o cale mai sigura spre îndeplinirea unui astfel de proiect de reforma. La astfel de opinii, o singura riposta ne vine în minte, pe care abia îndraznim sa o rostim, de teama sa nu fie o blasfemie: Daca Sfântul Ioan poate fi considerat astfel, ce se poate spune despre Hristos?

Text preluat din articolul: BISERICĂ ŞI STAT LA SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Autor: Adrian-Aurel Podaru, Revista ORMA. Revistă de studii etnologice şi istorico-religioase, pag. 200-218

***

Observatie „N-am cuvinte…: Despre ce fel de sistem juridic ne învaţă Sf. Ioan Gură de Aur că ne este util nouă, ca şi creştini, aflăm din tâlcuirea sa la Epistola I către Corinteni a Sf. Ap. Pavel (Tâlcuirea am preluat-o din cartea <<”Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului>>, pag 150-151, din cadrul capitolului <<Legea a 7-a: Sistemul juridic anticreştin, „evanghelia socială”>>).

Text:
„1. Îndrăzneşte, oare, cineva dintre voi, având vreo pâră împotriva altuia, să se judece înaintea celor nedrepţi şi nu înaintea celor sfinţi?
2. Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea este judecată de voi, oare sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri atât de mici?
3. Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult cele lumeşti?
4. Deci dacă aveţi judecăţi lumeşti, puneţi pe cei nebăgaţi în seamă din Biserică, ca să vă judece.
5. O spun spre ruşinea voastră. Nu este, oare, între voi nici un om înţelept, care să poată judeca între frate şi frate?
6. Ci frate cu frate se judecă, şi aceasta înaintea necredincioşilor?” (I. Cor. 6, 1-6)

Tâlcuire: „Cum de nu te ruşinezi şi nu roşeşti când elinul stă ca judecător al creştinului? Şi dacă în treburile lumeşti nu trebuie să fii judecat de elin, apoi cum să le dăm voie lor de a sta ca judecători în lucrurile mai mari?”

***

 NOTE:

79 În urma sa, Ioan a lasat o schisma, caci adeptii lui, “ioanitii”, nu au vrut sa-i recunoasca pe Arsacius (404-405) si pe Atticus (406-425), urmatorii episcopi de Constantinopol, ceea ce a dus la o persecutie deschisa a acestora. De asemenea, numele lui a fost sters din diptice si a fost reintrodus abia în 416, când va înceta si “schisma” ioanitilor. Pe 27 ianuarie 438, moastele sale au fost aduse în triumf la Constantinopol sub împaratul Teodosie al II-lea (408-450) si asezate în Biserica Sfintilor Apostoli,
reparându-se astfel o nedreptate savârsita de Stat si de Biserica deopotriva.
80 Pentru acest capitol, suntem îndatorati în mod special lui David C. Ford, Barbatul si femeia în viziunea Sfântului Ioan Gura de Aur, Editura Sofia, Bucuresti, 2004, si lui Elaine Pagels, op. cit., care ne-au furnizat informatii de prima mâna. Lucrari speciale pentru conceptia politica a lui Ioan Gura de Aur exista, dupa stiinta noastra, doar doua, la care însa nu am avut acces pâna în acest moment: S. Verosta, Johannes Chrysostomus: Staatsphilosoph und Geschichttheologe, Graz, 1960; J. Stephens, Ecclesiastical and Imperial Authority in the Writings of John Chrysostom: A Reinterpretation of His Political Philosophy, teza de doctorat, nepublicata, University of California, Santa Barbara, 2001.
81 Cf. David C. Ford, op. cit., p. 202.
82 Omilia III la Facere, 10, PG 53, 35. Este ceea ce exprima Psalmistul în Psalmul 18, 1: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste taria”.
83 David C. Ford, op. cit., p. 206.
84 Omilia XXX la I Corinteni, PG 61, 250 (cf. David C. Ford, op. cit., p. 209).
85 Omilia XXX la I Corinteni, PG 61, 253.
86 Omilia XXX la I Corinteni, PG 61, 253. Aceeasi idee si în Omilia III la Coloseni, PG 62, 322.
87 A se vedea, în acest sens: Omilia XIII la Filipeni, PG 62, 275-282; Omilia XIII la Romani, PG 60, 509; Omilia XXI la Facere, PG 53, 175-185, cf. David C. Ford, op. cit., p. 215-216.
88 Omilia IV la Ozia, PG 56, 121.
89 Omilia VII la Statui, 2, PG 49, 93.
90 A se vedea Elaine Pagels, op. cit., p. 69.
91 Termenul grec este homodoulos, si exprima egalitatea oamenilor de împreuna slujitori, co-slujitori.
92 Omilia VII la Statui, 2, PG 49, 93.
93 Aceasta stapânire naturala a barbatului asupra femeii nu este, în conceptia lui Ioan, deloc înjositoare ci, dimpotriva, singura în masura sa asigure unitatea si armonia celor doi ( a se vedea pe larg David C. Ford, op. cit.).
94 Omilia XXXIV la I Corinteni, 7, apud Elaine Pagels, op. cit., p. 70.
95 Vorbind, de exemplu, despre sclavie, Sf. Ioan scrie: “daca cineva ar întreba de unde a aparut sclavia si de ce a intrat în viata omeneasca (…), le voi spune: sclavia este fructul lacomiei, al decaderii si al cruzimii… este rezultatul pacatului” (Omilia XXII la Efeseni, 9, PG 62, 157). În acord ca parintii contemporani lui, Sf. Ioan a scris mult si în privinta sclaviei, însa nu a atacat institutia ca atare, ci doar sa straduit, pe linie pauliniana, sa amelioreze suferinta umana, sa-i umanizeze pe stapâni si sa-i îndemne pe sclavi sa descopere frumusetea libertatii interioare, cea adusa de Hristos.
96 Aceasta omilie este considerata de J. Quasten (Patrologia, vol. III, pag. 444, apud David. C. Ford, op. cit., p. 224, nota 1) “un exceptional tratat compact de gândire politica crestina”.
97 “Tot sufletul sa se supuna înaltelor stapâniri, caci nu este stapânire decât de la Dumnezeu”.
98 Omilia XXIII la Romani, PG 60, 615.
99 Idem, PG 60, 615. Daca cineva ar ridica obiectia ca cei ce conduc nu îsi îndeplinesc îndatoririle încredintate lor, el le replica urmatoarele: “Nu-mi spune despre unul care se foloseste în mod nevrednic de acest lucru (adica de functia sa de conducere), ci priveste la buna întocmire a institutiei în sine si vei vedea marea întelepciune a Celui care a rânduit aceasta lege” (Omilia XXIII la Romani, PG 60, 618).
100 Opera de tinerete, compusa în perioada antiohiana, când vietuirea sa ca monah îi era înca proaspata în memorie, nu fara urma de regrete; PG 47, 387-392.
101 Cf. Elaine Pagels, op. cit., p. 94.
102 PG 61, 501-512.
103 Omilia XV la Epistola a II-a catre Corinteni, PG 61, 507.
104 Comparatie între un rege si un monah, PG 47, 388-389.
105 Observatia este valabila în cazul oricarei relatii stapân-supus, cu atât mai mult în interiorul Bisericii, unde acest raport este viabil atât în interiorul ierarhiei (diacon-preot-episcop), cât si în relatia cler-laici.
106 Omilia XXI la Statui, PG 49, 217.
107 Romani, 13: 6: “Caci pentru aceasta platiti si dari. Caci [dregatorii] sunt slujitorii lui Dumnezeu, staruind în aceasta slujire neîncetat”.
108 Omilia XXIII la Romani, PG 60, 617.
109 Cf. Romani, 13: 5.
110 Teodosie se apropie cel mai mult de acest deziderat, Ioan vorbind despre el în termeni foarte elogiosi (a se vedea Omilia VI împotriva catarilor, PG 63, 491 s. u.). Dar exista si multe reprosuri la adresa împaratilor si a puterii imperiale, care, la o analiza mai atenta, vizeaza ramasite legislative ale mostenirii pagâne, înca existente la acea data. Referindu-se la legile romane, “în cea mai mare parte corupte, nefolositoare si ridicole”, Ioan subliniaza absurdul situatiei: acestea expun la tortura sau la executie pe omul care fura haine sau bani, în schimb, trece cu vederea delicte mai grave: “Cine ar fi considerat, de catre majoritatea oamenilor, mai întelept decât cei care sunt socotiti demni de a da legi pentru cetati si popoare? Si totusi, pentru acesti oameni întelepti, imoralitatea sexuala nu pare sa fie demna de a fi pedepsita; cel putin, nici una dintre legile pagâne (…) nu-i aduce pe oameni la judecata pentru acest motiv” (Omilia XII la I Corinteni, 9, apud Elaine Pagels, op. cit., p. 72). Mai mult, legile romane le îngaduie negustorilor sa le faca sclave pe tinere si sa le antreneze în “specialitati” sexuale, pentru a le vinde mai apoi ca prostituate. Si totusi, traditia pagâna îi numeste pe legislatori “binefacatorii comuni ai cetatii”, caci au instituit jocuri publice care reprezinta, pe de o parte, prostituate si copii prostituati (în teatre), iar pe de alta parte, lupte între oameni si animale salbatice (în arene).
111 Cf. Elaine Pagels, op. cit., p. 71.
112 Omilia VI la Statui, 1, PG 49, 81-82.
113 Omilia XXIII la Romani, PG 60, 617. De asemenea, Comentariu la Isaia, I, 23, PG 56, 24: “Caci conducatorii trebuie sa reprime neorânduielile oamenilor, sa-i învete tot ceea ce este de trebuinta si sa-i faca ascultatori fata de lege”.
114 Omilia XXIII la Romani, PG 60, 617.
115 Introducerea discutiei despre Biserica si stapânirea eclesiastica, într-o paranteza, nu se face cu intentia de a discredita în vreun fel aceasta institutie, ci, dimpotriva, de a o potenta.
116 Profesorul Nicolae Chitescu ne asigura ca nici nu vom gasi o doctrina sistematica despre Biserica la Sf. Ioan, iar explicatia este simpla: “Sfintii Parinti (ai secolului IV – n.n.) socoteau ca Biserica – mediul vietii noi, duhovnicesti – este o evidenta prin ea însasi, ca si viata însasi: nici una, nici alta nu se definesc rational, ci se traiesc, se experimenteaza; iar cei ce nu le traiesc si nu le experimenteaza, nici nu le înteleg. Mai e nevoie sa discuti despre existenta luminii, când soarele îti inunda vederea? Notiunea de Biserica poate sa nu existe, desi ea este lucrul cel mai sensibil si mai cunoscut” (Prof. N. Chitescu, Aspecte ale eclesiologiei la Sfintii Trei Ierarhi, în “Studii Teologice”, Seria II, anul XIV (1962), nr. 7-8, p. 397).
117 Saint Jean Chrysostome, Oeuvres complètes, ed. M. Jaunin Arras, Paris, 1885, IV, p. 196, apud Doctorand Mihai Enache, Învatatura despre Biserica dupa Sf. Ioan Gura de Aur, în “Ortodoxia”, anul XXVI (1974), nr. 1, p. 128.
118 Omilia XV la II Corinteni, PG 61, 510.
119 Idem, PG 61, 507-508.
120 Omilia XV la II Corinteni, PG 61, 509.
121 Aceeasi idee si la Tertullian, Apologeticum, 4, 39; Iustin, Apologia I, 12, 42 (cf. Elaine Pagels, op. cit., p. 73).
122 Acest lucru reiese cu limpezime din Cuvânt la fericitul Vavila si împotriva lui Iulian si catre elini, PG 50, 533-572. Vavila a fost episcop al Antiohiei si a fost martirizat pe la mijlocul secolului al III-lea, pentru ca a îndraznit sa se ridice împotriva împaratului Filip Arabul si sa îl mustre pentru o crima savârsita de acesta. Mustrarea lui nu a avut nici un efect pozitiv asupra împaratului. Dar, spune Ioan, “fericitul Vavila ne-a mai învatat un bine tot atât de mare, anume ca fiecare trebuie sa-si faca datoria lui, chiar daca nu-i nimeni care sa ia câstigul celor savârsite de el. Nici Vavila n-a adus atunci împaratului vreun câstig de pe urma îndraznirii lui; cu toate acestea, si-a împlinit datoria sa si n-a lasat nimic nefacut. Dar bolnavul, din pricina nebuniei lui, a zadarnicit stiinta doctorului, smulgând cu mare mânie leacul de pe rana”. Nu luam în discutie aici situatia în care slujitorul Bisericii este un personaj imoral. Din punctul de vedere al celui care asculta mesajul evanghelic, slujitorul imoral în cauza nu constituie o scuza pentru eventualul sau comportament pacatos.
123 Omilia XI la Efeseni, PG 62, 87. Daca o persoana se îndeparteaza de la calea cea dreapta, sunt necesare din partea preotului multa munca, perseverenta si rabdare, caci acela nu poate fi târât înapoi prin forta, nici înfrânat prin frica, ci trebuie recuperat prin convingere.
124 Omilia XXIII la Romani, PG 60, 616.
125 La fericitul Vavila, 51. Tot în acest tratat, Sfântul Parinte mai spune ca Vavila “a aratat ca la crestini, «împarat» si «ultimul dintre toti» sunt doar titluri si ca, atunci când cineva greseste si trebuie pedepsit, cel cu diadema pe cap nu este nicidecum mai la adapost decât cel mai neînsemnat om din împaratie” (idem, 51).
126 Omilia IV la Ozia, PG 56, 126 . A se vedea, de asemenea, Cuvânt de lauda la Sfântul Apostol Pavel, II, 2: “Fara îndoiala, lui Pavel i s-au încredintat treburi mai importante decât tuturor generalilor si împaratilor care au trait si traiesc pe acest pamânt”, si Catre cei care nu au venit la Biserica: “Caci noi nu încredintam celor care intra aici [în Biserica] nici conducerea neamurilor, nici a cetatilor, si nici a ostirilor, ci o altfel de cârmuire cu mult mai aleasa decât însasi împaratia”, apud David C. Ford, op. cit., p. 334-336.
127 Perioada de pastoratie a lui Ioan cade într-o perioada de relativa liniste dogmatica, când arianismul se stingea, iar nestorianismul înca nu izbucnise. În privinta pagânilor, Ioan pastreaza linia traditionala: suprimarea cultului pagân, însa fara persecutarea pagânilor (a se vedea, în acest sens, episodul darâmarii templelor idolesti din Fenicia, relatat de Teodoret al Cyrului, op. cit., PG 82, cartea 5, cap. 29). Pe de alta parte, spune Ioan, crestinii nu pot “sa depinda de bunavointa conducatorilor” pentru a promova idealurile crestine (Împotriva celor care se opun vietii monastice, 2, 9; PG 47, 344). Ei nu pot sa forteze sau sa constrânga poporul sa accepte calea lor; ei pot folosi doar puterea de convingere, ratiunea si blândetea (cf. Robert L. Wilken, The Jews and Christian Apologetics after Theodosius I “Cunctos Populos”, în “The Harward Theological Review”, Vol. 73, No. 3/4 (Iul.-Oct., 1980), p. 471. În privinta iudeilor, lucrurile sunt ceva mai delicate (au fost dezbateri si înca sunt daca Sfântul a fost antisemit sau nu). Din cauza penuriei bibliografice, nu ne-am putut face pâna acum o idee în aceasta privinta. Un studiu care ne-ar putea ajuta (dar la care înca nu am avut acces) este: Robert L. Wilken, John Chrysostom and the Jews: Rhetoric and Reality in the Fourth Late Century, (The Transformation of the Classical Heritage Series, IV), Berkeley: University of California Press, 1983, XVII+190 p.
128 Omilia XV la Epistola II catre Corinteni, PG 61, 508. În Omilia III la Faptele Apostolilor, PG 60, 39-40, Sf. Ioan spune: “Grijile episcopului le întrec tot atât de mult pe ale împaratului, asa cum marea zbuciumata si lovita de furtuni nu se poate masura cu apele umflate ale unui râu”.
129 Omilia XV la Epistola II catre Corinteni, PG 61, 508. Aceeasi idee si în Omilia LII la Faptele Apostolilor, PG 60, 566: “Cel care este în stare sa-si stapâneasca propriul suflet si sa-l faca sa supuna si sa cârmuiasca trupul va fi în stare sa-si stapâneasca si propria familie. Iar cel care poate sa faca aceasta în casa sa, o va face si în orasul sau; si, daca o poate face în orasul sau, înseamna ca o va face si [daca va fi stapân] peste lumea întreaga”.
130 Cf. David C. Ford, op. cit., p. 284.
131 Omilia XL la Evanghelia dupa Matei, PG 57, 444. A se vedea si Omilia II la Tit, PG 62, 672: “Caci puterea duce la multe ispite; ea îl face pe om aspru si nemultumitor […], înconjurându-l cu multe prilejuri de a se mânia”, ca si Omilia I la Tit, PG 62, 668: “Caci cel ce e necredincios într-o situatie personala, va fi cu atât mai necredincios atunci când este înaltat într-o functie publica. E lucru de mare lauda daca un om cucernic ramâne asa dupa ce a ajuns într-o functie înalta de conducere. Caci el va fi, dar, mult mai puternic atacat de slava cea desarta si de iubirea de avutie si de satisfacerea voii sale atunci când functia lui îi va da putere”, apud David C. Ford, op. cit., p. 284.
132 Omilia V la Romani, PG 60, 424.
133 Omilia XXXIV la Evrei, PG 63, 233. A se vedea, de asemenea, si Omilia I la Tit, PG 62, 668: “Drept aceea, sunt peste masura de uimit sa vad ca unii dintre ei doresc o povara atât de mare. Om netrebnic si nefericit ce esti, nu vezi ce reprezinta, de fapt, ceea ce doresti tu?”, apud David C. Ford, op. cit., p. 287.
134 Termenul latin minister exprima foarte bine acest lucru. El înseamna “cel care slujeste”.
135 Omilia LII la Faptele Apostolilor, PG 60, 366. A se vedea si Omilia III la Faptele Apostolilor, PG 60, 37, unde Sfântul Ioan spune, privitor la Biserica Primara: “Pe atunci, autoritatea episcopala (epistasia) nu era o chestiune de demnitate [fast si stralucire], ci de proniatoare purtare de grija (pronoia) fata de cei pastoriti”.
136 Omilia IX la Filipeni, PG 62, 248.
137 David C. Ford, op. cit., p. 288.
138 Omilia IV la II Corinteni, PG 61, 426.
139 Omilia X la Coloseni, PG 62, 366.
140 Omilia LII la Faptele Apostolilor, PG 60, 366.
141 Omilia VIII la Faptele Apostolilor, PG 60, 74.
142 Omilia LII la Faptele Apostolilor, PG 60, 365.
143 Cu toata nestramutata sa convingere legata de necesitatea conducerii civile, care este rânduita spre bunastarea materiala si spirituala a oamenilor, totusi Sfântul Parinte afirma într-una din omiliile sale ca este mai bine sa fim lipsiti de conducator decât sa avem unul necorespunzator: “ Însa poate va spune cineva ca exista si un al treilea rau [pe lânga acela al absentei unui cârmuitor, ceea ce va duce la anarhie, si cel al neascultarii celor supusi sau nesupunerii lor fata de stapânire] – anume, atunci când stapânitorul este nepriceput. Eu însumi cunosc aceasta, si nu este un rau de neluat în seama, ci este chiar un rau mult mai mare decât anarhia. Caci mai bine este sa nu fii condus de nimeni decât sa fii condus de un om rau” (Omilia XXXIV la Evrei, PG 63, 231). Credem ca Ioan afirma acest lucru luând în considerare calitatea îndoielnica a multor crestini care, la amenintarea unui împarat necredincios si rau, ar fi în stare sa-si lepede credinta în schimbul vietii.
144 Omilia LXX la Evanghelia dupa Matei, PG 58, 656.
145 Cf. Elaine Pagels, op. cit., p. 74.
146 Omilia VI la Efeseni, PG 62, 48.
147 Despre preotie, 3, 15, PG 48, 652.
148 Omilia XI la Efeseni, PG 62, 86.
149 Exista doua conditii obiective care ne împiedica sa avem astfel de pretentii: 1) imposibilitatea, pâna în acest moment, de a avea acces la întreaga literatura de specialitate legata de aceasta tema, si 2) neparcurgerea întregii opere hrisostomice, pentru a scoate toate acele citate care au legatura cu raportul Biserica-Stat. Cum spuneam si altundeva, conceptia lui Ioan Gura de Aur nu este sistematica, ideile sale sunt raspândite în toata opera sa, de aceea, cercetatorul trebuie sa faca munca unei albine.
150 Otto Seeck, Geschichte des Untergang der antiken Welt (6 vol. în 8, Berlin: Siemenroth& Troschel, 1897-1920), 5. 336-337, apud Elaine Pagels, op. cit., p. 95


One Comment on “Raportul dintre Biserică şi Stat la Sf. Ioan Gură de Aur”

  1. Avocat George spune:

    http://www.stiri.lacasuriortodoxe.ro/relatia-stat-biserica/4839-primul-ministru-grec-s-a-aratat-in-favoarea-separarii-complete-a-bisericii-de-stat.html

    Fiul lui Andreas Papandreu este, dacă nu știați, ca și tatăl lui, evreu declarat. A încercat să scoată crucea de pe steagul Greciei, dar au făcut scandal creștinii și s-a calmat. A reușit, însă, să scoată crucea din emblema poliției… Siga-siga (încet-încet) vor elimina mărturiile despre Hristos din spațiul public, dovedindu-se iconoclaștii contemporani.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s