Este timpul prea scurt? În realitate, suntem prea grăbiţi (Stăpânirea timpului, partea 1)

În viaţa trepidantă de astăzi problema stăpânirii timpului este capitală. Nu intenţionez să încerc să vă conving că dispuneţi de mai mult timp şi că vă puteţi ruga cu condiţia să voiţi, vreau să vorbesc cu voi despre mijloacele de a ne face timp, în sânul tensiunilor şi accelerării vieţii. Vă voi cruţa de orice descriere a felului în care ne putem crea timp: mă voi limita să subliniez că dacă am încerca să pierdem mai puţin timp, am avea mai mult. Dacă am folosi fărâmiturile de timp pierdut pentru a construi scurte momente pentru rugăciune şi reculegere, poate vom descoperi că timpul astfel recuperat este considerabil. Dacă ne gândim la numărul de minute goale dintr-o zi, în timpul cărora facem ceva pentru că ne e groază de vid, groază de a ne afla singuri cu noi înşine, vom vedea că există multe momente scurte, care ar putea să aparţină, totodată, lui Dumnezeu şi nouă.

Dar vreau mai ales să vă vorbesc aici de o problemă care îmi pare şi mai importantă încă: felul în care putem controla şi opri timpul. Nu ne putem ruga decât dacă ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu într-o stare de linişte şi pace interioară care ne eliberează de noţiunea timpului; nu mă refer aici la timpul obiectiv, care poate fi măsurat, ci la impresia subiectivă că timpul curge şi că „nu avem timp”. Mi-ar place la început să vă atrag atenţia supra unui lucru pe care-l ştim cu toţi şi care este un subiect permanent de discuţie. E absolut inutil să alergăm după timp pentru a-l prinde din urmă. Departe de a fugi de noi, el se grăbeşte să ne întâlnească. Fie că doriţi cu căldură ca minutul care vine să fie deja prezent, fie că nu daţi nici o importanţă acestui lucru, puteţi fi siguri că va sosi, şi orice veţi face, viitorul va deveni prezent; aşa că nu e nevoie să sărim din prezent în viitor.

Încercăm continuu a trăi, ca să spun astfel, cu câţiva centimetri mai înainte. O astfel de atitudine este aceea care ne împiedică să trăim din plin clipa prezentă care este totuşi singurul moment în care ne putem afla. In realitate suntem grăbiţi.

În schimb, ştim tot ce se petrece, când suntem în vacanţă. Chiar dacă mergem repede, cu vioiciune şi într-un pas mai rapid, sau dacă alergăm, nu suntem presaţi, căci ceea ce contează atunci pentru noi este plimbarea şi nu scopul de atins. Iată ce trebuie să învăţăm referitor la rugăciune: să învăţăm a ne fixa în prezent.

Există aşadar, referitor la timp, momente în care, fără să intrăm prea mult în detalii, e posibil să percepem că clipa prezentă există: trecutul a dispărut iremediabil, el nu mai are importanţă, în afara cazului în care face parte din prezent, şi putem spune acelaşi lucru despre viitor, fiindcă el poate fi sau poate să nu fie. E ceea ce se întâmplă, de exemplu, cu prilejul unui accident, într-o situaţie periculoasă care pretinde să acţionaţi cu iuţeala fulgerului: nu mai aveţi timpul să treceţi confortabil din trecut în viitor. E necesar să vă aflaţi atât de complet în prezent încât toate energiile voastre, întreaga voastră ştiinţă sunt condensate în „acum”. Descoperiţi cu un interes viu că voi vă aflaţi în „acum”. Trebuie, cred, să ne exersăm să oprim timpul şi să ne menţinem în prezent, în acest „acum”, care este şi punctul de intersecţie a timpului cu eternitatea.

Ce putem face în acest scop? Iată un prim exerciţiu. Puteţi să-l încercaţi când nu aveţi absolut nimic de făcut, când nimic nu vă împinge într-o parte sau cealaltă, şi când vă permiteţi cinci minute, trei minute, o jumătate de oră de inactivitate. Aşezaţi-vă şi spuneţi: „Stau; nu fac nimic; sunt hotărât să nu fac nimic timp de cinci minute”. Destindeţi-vă apoi şi în tot acest timp (la început nu veţi rezista mai mult de două, trei minute) repetaţi: „Mă aflu în prezenţa lui Dumnezeu, în prezenţa mea însumi şi a întregului mobilier care mă înconjoară, sunt liniştit, fără să mă mişc.” Evident se impune o precauţie: trebuie să hotărâţi că, în timpul celor două sau trei minute pe care vi le-aţi fixat, ca să învăţaţi că prezentul există, nu vă veţi lăsa smulşi din el de apelul telefonului sau de soneria de la uşă, sau de un impuls energic şi brusc care vă împinge să executaţi, de îndată, ceva ce aşteaptă de zece ani! Dacă vă deprindeţi să faceţi astfel în momentele pierdute ale zilelor voastre, atunci când veţi fi învăţat să nu vă agitaţi lăuntric şi să rămâneţi cu totul liniştit şi fericit, paşnic şi senin, exersaţi-vă apoi într-un interval de timp lung, pe care ulterior îl veţi putea prelungi şi mai mult.

Când veţi fi dobândit această linişte, această seninătate, va fi necesar să vă deprindeţi a opri timpul nu numai în momentele când el trenează sau când, oricum el tot s-ar opri, ci şi în momentele când se accelerează, când devine exigent. Iată cum trebuie să procedaţi: sunteţi pe cale să faceţi ceva ce socotiţi că este util; sunteţi convinşi că dacă vă veţi opri, pământul se va opri şi el; dacă la un moment dat hotărâţi: „mă opresc!”, veţi face descoperiri interesante. Veţi descoperi, în primul rând, că pământul nu se opreşte şi că întreg universul – dacă reuşiţi să vi-l închipuiţi – poate aştepta în timp ce atenţia voastră e îndreptată în altă parte…

Cel mai simplu mod de a proceda e de a avea un deşteptător. Intoarceţi-i soneria şi spuneţi: „Bun! Lucrez fără să mă uit la ceas, până sună soneria”. Acest amănunt este foarte important, căci trebuie să pierdem obişnuinţa de a privi ceasul… Când deşteptătorul sună, ştiţi că, în următoarele cinci minute, lumea a încetat să existe şi că sunteţi ferm hotărât să nu părăsiţi lucrul în care vă aflaţi. Acest timp aparţine lui Dumnezeu şi vă instalaţi în acest timp al lui Dumnezeu cu linişte, tăcut, paşnic… La început vă veţi da seama cât e de greu şi veţi descoperi brusc că e de primă urgenţă să terminaţi cutare scrisoare, să citiţi cutare pasaj. În realitate, vă veţi da foarte repede seama că puteţi prea bine amâna această ocupaţie timp de trei sau cinci, chiar zece minute, fără să se producă nici o catastrofă. Şi dacă aveţi de făcut o muncă ce cere toată atenţia voastră, veţi constata că o puteţi face mai repede şi mai bine!

Pot să vă dau un alt exemplu. La începutul carierei mele medicale, îmi părea că sunt nedrept cu pacienţii mei care-şi aşteptau rândul, când examenul unui bolnav îmi răpea mai mult timp. Aşa că, prima zi, am făcut eforturi să fiu expeditiv. Mi-am dat seama că la finele zilei nu mai aveam nici cea mai mică amintire despre persoanele examinate, fiindcă tot timpul vizitelor, privirea mea de vizionar se cufunda dincolo de bolnavul din faţa mea, în sala de aşteptare, ca să-i număr pe toţi cei ce nu se aflau cu mine! Rezultatul era că trebuia să pun din nou toate întrebările pe care le pusesem deja, să refac de două sau trei ori examenele la care procedasem; când consultaţia se termina, nu mai ştiam pe ce lume mă aflu. Probabil nu toată lumea este ca mine, se poate să aveţi memorie mai bună, dar redau această anecdotă ca exemplu, pentru a sublinia ce ni se poate întâmpla tuturor. Înţelesei atunci că eram lipsit de conştiinţă profesională şi mă hotărâi să procedez de acum înainte ca şi cum pacientul care era în cabinetul meu era singurul. Îndată ce mă surprindeam gândind: „trebuie să mă grăbesc”, mă aşezam şi angajam cu bolnavul meu o scurtă conversaţie de câteva minute, pentru a mă împiedica să mă grăbesc. După două zile am constatat că nu mai aveam nevoie de această stratagemă: puteam de acum încolo să fiu total prezent faţă de munca mea, şi la sfârşitul convorbirii îmi dădeam seama că pierdusem de două ori mai puţin timp decât înainte, deşi acum văzusem şi auzisem totul. Începând de atunci am dat deseori sfaturi de acest fel, la numeroase persoane cu ocupaţii foarte variate; totdeauna ele au fost eficace.

Deci, dacă faceţi aceste exerciţii – oprind la început timpul imobil, apoi timpul care încearcă să se scurgă cu toată viteza – , dacă vă opriţi spre a spune nu, veţi vedea că din momentul în care veţi fi învins tensiunea lăuntrică, agitaţia interioară, febrilitatea şi anxietatea voastră, timpul se va scurge într-un ritm cu totul normal. Puteţi ajunge oare să vă convingeţi că un singur minut se scurge în fiecare minut? Totuşi aşa este! E poate ciudat, dar adevărat, cu toate că cinci minute pot fi comprimate şi se pot scurge în 30 de secunde! Nu e deloc aşa; fiecare minut are aceeaşi durată ca minutul care urmează, fiecare oră durează cât şi ora următoare. Nici o catastrofă nu se produce. Imi veţi spune: „voi găsi oare timp să fac totul?” Vă voi răspunde după modelul rusesc: „Dacă n-o să muriţi înainte, veţi avea!” Şi iată alt dicton de acelaşi fel, care într-o zi sau alta vă va putea fi de ajutor: „Nu vă faceţi griji despre moarte. Când va veni voi nu veţi mai fi, cât timp sunteţi ea nu este.” Principiul este acelaşi: „de ce să-ţi faci griji despre o situaţie care se va rezolva de la sine?

Extras din cartea: Mitr. Antonie de Suroj – Şcoala rugăciunii


Linkuri:


One Comment on “Este timpul prea scurt? În realitate, suntem prea grăbiţi (Stăpânirea timpului, partea 1)”

  1. […] Este timpul prea scurt? În realitate, suntem prea grăbiţi (Stăpânirea timpului, partea 1) […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s