Prin duminicile Postului Mare, spre Înviere

Dupa ce în prima duminică din Postul Mare am sărbătorit Duminica Ortodoxiei, adică biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, am sărbătorit dreapta credinţă care a fost menţinută până astăzi cu foarte multe lupte şi osteneli, în duminica a doua, Duminica Sf. Grigorie Palama, sărbătorim o altă biruinţă, din vremea renaşterii, cea asupra “realismului raţional”, când Sf. Grigorie Palama, bazat pe Sf. Scriptură, pe Sf. Tradiţie si pe experienţa sfinţilor isihaşti, respinge metodologia scolastică a epocii sale, conform căreia am ajunge la cunoaşterea Lui Dumnezeu prin filozofie şi prin propriile posibilităţi de cugetare, de înţelegere. Raţionalismului scolasticilor, sfântul îi opune experienţa tainică a îndumnezeirii, aşa cum este ea trăită continuu în tradiţia ortodoxă, omul fiind chemat la sfinţenie şi la unirea cu Dumnezeu încă din această viaţă: ”Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt‘ (1 Petru 1:16; Levitic. 11:45). Pentru Sfântul Grigorie, îndumnezeirea omului nu e, simplu, o stare morală la care poate ajunge omul cu ajutorul filosofiei despre Dumnezeu, ci o realitate plină de har care presupune curăţia inimii şi este împlinită prin împărtăşirea de energiile necreate ale dumnezeirii.

În primele două duminici ne-a fost întărită credinţa prin exemplele de biruinţă, găsind răspuns la întrebări ce pot apărea înaintea fiecăruia, despre dreapta credinţă, despre rostul rugăciunii, al postului, despre Sfintele Dogme, Sfintele Taine ale Bisericii etc.

La jumătatea Postului ne întâlnim cu Duminica Sfintei Cruci, aşezată aici precum pomul vieţii în mijlocul Raiului. Ne închinăm Crucii slăvind pe Cel care de bunăvoie a ridicat păcatele lumii primind răstignirea pe ea. Crucea ne este adusă înainte spre amintirea scopului nostru (mântuirea, prin lupta cu păcatul şi nădejdea în ajutorul Domnului în necazurile ce ne sunt îngăduite spre a nu ne îndeparta prea mult de El şi spre a câstiga cununi de biruinţă), precum şi a finalităţii postului – Patimile, Răstignirea şi apoi Învierea Domnului spre bucuria şi nădejdea noastră. Astfel, avem înainte bucuria pentru care ne ostenim postind atât de mâncare cât şi de păcate şi de aici intrăm în partea a doua a Postului, abia întrezarind finalul.

Duminica a patra, cea a Sf. Ioan Scararul, confirmă faptul că parcurgem un urcuş, atât în post, cât şi în toată viaţa noastră. Autorul Scării Raiului ne învaţă cum să urcăm spre desăvârşire şi despătimire, prin post (înfrânare) şi rugăciune. Descoperim, iară şi iară, că postul înseamnă înfrânare şi că viaţa unui creştin este un post continuu, un urcuş continuu, o permanentă abţinere de la lucrurile care nu îi sunt de folos şi mai ales care îl îndepărtează de Dumnezeu, căci orice păcat ne apropie mai mult de moarte şi ne depărtează de Dumnezeu, de mântuire. Această scară imaginară, asemenea scării pe care a văzut-o Iacov din Vechiul Testament este ”… sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul pe care se suiau şi se pogorau îngerii” (Fac. 28:12).

A cincea Duminică a Postului Mare este închinată Sfintei Maria Egipteancamodelul perfect de pocăinţă şi nădejde. Cea care în tinereţe a fost ”armă a păcatului” şi ”pricină a răutăţii multora”, după ce se pocăieşte de păcatele sale ajunge la sfinţenia cea mai desăvârşită, vieţuind ca îngerii. Şi în această duminică, precum şi în miercurea din săptămâna ce tocmai s-a încheiat (a cincea din Post), când se citeşte Canonul Sf. Andrei Criteanul, suntem îndemnaţi la pocăinţă adevărată şi la spovedanie curată, să ne judecăm noi înşine înainte de a fi judecaţi de Dreptul Judecător. Căci după cum spun Sfinţii Părinti, nu vom fi pedepsiti pentru păcatele noastre, oricât ar fi de multe şi de grele, ci pentru lipsa de pocăinţă.

Dupa ce ni s-au pus înainte, în aceste cinci săptămani, exemple şi remedii necesare vindecării sufleteşti şi trupeşti, intrăm în ultimele două săptămâni ale Sfântului şi Marelui Post, luând parte alături de Hristos la ultimele evenimente din viaţa Sa pământească. La mijlocul celor două săptămâni care au mai rămas găsim Duminica Floriilor, serbăm Intrarea Domnului în Ierusalim când, pentru prima dată Hristos acceptă să fie aclamat ca un împărat, arătând încă din timpul vieţii că El este Mesia, Împăratul lumii Cel aşteptat, anticipând şi biruinţa Sa asupra morţii. Domnul Iisus intră pe poarta de aur a oraşului pentru a împlini cuvintele profetului Zaharia: ”Saltă de bucurie fiică a Sionului … împăratul tău vine pe mânzul asinei” (Zah. 9:9), iar poporul îl întâmpină cu bucurie, cu ramuri de finic şi buchete de flori, aşternându-şi hainele lor la picioarele Lui ca să le sfinţească, în timp ce-I cântau: ‘‘Osana, Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” (Ps. 117:26)

Si din nou, totul capătă noi sensuri şi înţelesuri, căci tot în duminica a sasea, bucuria Intrării Domnului în Ierusalim ne este umbrită de amintirea a ce urmează să se întâmple: doar pentru un moment omenirea L-a simţit pe Dumnezeu în mijlocul ei, pe Domnul cel blând, Împăratul cel smerit, Mesia cel aşteptat, însă numai peste câteva zile, aceeaşi mulţime va striga: ”Ia-L, Răstigneşte-L! (Ioan 19:15). Animalele nu l-au atins, păsările cerului, insectele nu l-au deranjat, pietrele, ramurile copacilor nu l-au zgâriat, întreaga natură a “simţit” prezenţa Domnului în mijlocul ei pe tot parcursul prezenţei Sale aici pe pământ, doar omul cuprins de păcat a vrut să scape de El, mergând până acolo încât să-L omoare, simţind ce vrea El de fapt, de la el: pocăinţa. Dar tocmai pentru aceştia (adică pentru noi toţi) primeşte Domnul pătimirea şi moartea pe cruce, răbdând toate şi dându-Se pe Sine ca ”un miel spre junghiere” (Isa. 53:7), pentru ca oricine va crede în El si apoi se va pocai la scaunul Sfintei Spovedanii şi se va impartasi cu Preasfânt Trupul şi Sângele Său, să simtă din uşurătatea sufletului că a primit iertarea Sa, iar la sfârşit să primească răsplata: învierea cu El şi în El, viaţa veşnică.

De atunci şi până astăzi Hristos vrea să-şi facă intrarea triumfală şi prin uşile inimilor noastre, a creaturilor Sale şi să se instaleze Împărat: ‘‘Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide usa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3:20).

În ultimele Sale zile pământesti, Iisus dă ucenicilor Săi (şi nouă) ultimele învăţături. Ca să aiba parte de El, le spală picioarele (Ioan 13, 8); iar ca amintire le lasă cea mai mare dintre Sfintele Taine, Sfânta Euharistie sau Sfânta Împărtăşanie, ca să aibă viaţă în El: De nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi”, (Ioan, 6, 55) şi “Să faceţi lucrul acesta întru pomenirea Mea (Luca, 22, 19-20).

Iată cum întâmpinăm noi Sfintele Pasti: cu post, cu rugăciune, cu încredinţarea că suntem ai Domnului şi tot ce avem este primit în dar sau îngăduit de Domnul şi nimic nu se întâmplă fără ştirea Lui. Prin urmare, răspunzând din toată inima chemării preotului de la sfârşitul ecteniilor: “Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!să împlinim şi în viaţa noastră acel “Ţie, Doamne!” lăsându-ne spălate picioarele de Domnul, la Taina Spovedaniei când ni se iartă păcatele şi să ne împărtăşim apoi, cu voia părintelui duhovnic, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, în Sfânta Împărtăşanie înfăţişându-se chiar jertfa de pe Cruce a Mântuitorului.

***

Legături:


2 comentarii on “Prin duminicile Postului Mare, spre Înviere”

  1. […] Prin duminicile Postului Mare, spre Înviere […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s