Toate să le facem spre slava lui Dumnezeu. Fiindcă în El viem, către El ne îndreptăm, vrând-nevrând

Alexander Shurlakov."Liberty wherewith Christ"

Ascultând o conferinţă a Părintelui Amfilohie Brânză la Librăria Sophia din Bucureşti: „Pocăinţa în viaţa duhovnicească”, mi-a atras atenţia în mod deosebit o frază chiar la începutul cuvântării părintelui: „Toate sa le facem spre slava lui Dumnezeu. Fiindca in El viem, catre El ne indreptam, vrand-nevrand”. Şi m-am întrebat: cum vine asta, ne îndreptăm spre El toţi, chiar fără voia noastră? Poate că de la nivelul gândirii raţionale, logice, de la nivelul vieţii noastre centrată pe acoperirea nevoilor de zi cu zi, nevoi trupeşti, mai primare sau mai elevate, ne este greu să înţelegem asta. Dar dacă ne amintim de spusele Părintelui Cleopa: “moartea, moartea, moartea”, dacă ne amintim de inevitabilul sfârşit al vieţii acesteia, perspectiva se schimbă întrucâtva… Şi în funcţie de credinţa noastră, vedem în acest sfârşit al vieţii ori o pierdere în neant, ori un sfârşit care înseamnă, de fapt, un nou început. Pentru creştini, sfârşitul vieţii înseamnă intrarea în veşnicie: ori în viaţa veşnică, ori în moartea veşnică.

Într-o altă conferinţă („Invierea lui Hristos, bucuria noastra”, apr. 2012, Craiova), P.S. Sebastian spunea unor tineri: “suntem obsedaţi de rău, de probleme, şi nu căutăm să le privim în perspectiva vieţii de dincolo. În perspectiva vieţii de dincolo, viaţa de aici pare o joacă cu păpuşi, pare o copilărie. Aduceţi-vă aminte ce este copilăria pentru omul de mai târziu: o joacă. Toţi aţi avut copilărie şi vă amintiţi câtă fericire: […] ne jucam şi toată lumea era a noastră. În perspectiva vieţii de dincolo, viaţa de aici pare o joacă. Noi facem o tragedie din ea, ca şi cum ar fi singura viaţă. Ne agăţăm cu toate speranţele noastre numai de viaţa de aici şi nu vrem să înţelegem nici măcar la nivel de subconştient că viaţa de dincolo merită mai mult, sau contează mai mult decât asta. Eu cred că dacă vom privi mai atent către bucuria vieţii de dincolo, vom trece mai uşor peste greutăţile vieţii de aici. Toate greutăţile trec. Aduceţi-vă aminte fiecare prin câte aţi trecut! Şi au trecut! Şi suferinţe poate, şi boli, şi eşecuri, insuccese de tot felul. Şi au trecut. Toate trec. Dar trebuie să avem răbdare şi atunci când ne este greu şi ni se pare că „Vai de mine, nu mai pot…”, atunci trebuie să privim în perspectiva vieţii de dincolo, că lucrul acesta, răul acesta trece. Şi să avem nădejdea că Dumnezeu ne ajută şi nu ne lasă să răbdăm mai mult decât putem şi nu ne pune pe umeri o cruce mai grea decât putem noi să ducem”.

Care e legătura dintre cele două fragmente citate? Anume că viaţa noastră trebuie să fie trăită asumat, conştient şi de bunăvoie (cu bucurie) ca o cale spre veşnicie, de care n-avem scăpare („vrând – nevrând”), doar că depinde de noi spre care veşnicie. Să privim din perspectiva celui care are ocazia unică să participe la ceva măreţ, nemaivazut! Învierea Domnului este cea mai mare dovadă a posibilităţii învierii noastre spre o nouă viaţă, încă de aici din această viaţă. În acest sens, nu ne sunt de niciun folos agitaţia şi panica, învinuirea celorlalţi, atitudinea revanşardă, ci dialogul cu Dumnezeu: rugăciunea. Spun Sfinţii Părinţi că este nevoie să ne obişnuim a trăi cu Dumnezeu încă de aici, pentru că în funcţie de modul acesta de viaţă va fi şi destinaţia noastră, dincolo. Bucuria de acum, pe care o simţim când facem ceva plăcut Lui Dumnezeu, se va păstra şi atunci, după moartea pământească. Cât de apropiat eşti acum de Dumnezeu, cât de mult îţi doreşti acum să fii cu El, pe cât faci aici Voia Lui, pe cât de mult vei tânji aici după El, pe atât de mult vei avea parte de El dincolo, în veşnicie.

Când fariseii L-au întrebat pe Domnul Hristos când va veni Împărăţia Lui Dumnezeu, Acesta le răspunde: “Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. “ (Sf. Ev. Luca 17, 20-21).

Toată viaţa noastră nu are decât o finalitate: moartea, adică intrarea în veşnicie, întâlnirea cu Domnul şi Dumnezeul nostru, Iisus Hristos. Iar viaţa noastră nu are decât un scop: MÂNTUIREA. Toate celelalte, în comparaţie cu acesta, sunt jocuri de copii, pentru că în duhul Evangheliei viaţa are alt înţeles, unul opus modului nostru omenesc de a o înţelege şi explica, mai presus de planul raţional şi sentimental fiind planul duhovnicesc – singurul care contează şi care uneşte viaţa aceasta cu veşnicia.



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s