Familia modernă și provocările ei. Emisiune TVR cu Virgiliu Gheorghe

Invitat în direct în emisiunea Universul Credinței din 24 februarie 2013 a fost biofizicianul Virgiliu Gheorghe, doctor în bioetică al Universităţii Aristotel din Tesalonic și autorul cărților “Revrăjirea lumii sau de ce nu mai vrem sa ne desprindem de televizor”, “Știinta și războiul sfârșitului lumii. Fata nevăzută a televiziunii”, “Efectele televiziunii asupra minții umane” și “Pornografia, maladia secolului XXI”.

Transcriptul emisiunii:

Moderator (Corneliu Matache): Pe lângă studiile ştiinţifice, legate de impactul televiziunii asupra minţii umane, aţi susţinut în cariera dvs. mai multe conferinţe pe tema familiei. Aş începe cu o întrebare care a constituit şi lait-motivul reportajului pe care tocmai l-am urmărit. ESTE FAMILIA ÎN ZILELE NOASTRE UN ACT DE CURAJ?

V.G.: Dacă luăm în considerare datele statistice, ESTE, pentru că în Europa, cel puţin, 58% din familiile formate divorţează. Adică e mai mult decât o decimare a familiei, evident sub presiunea culturii moderne şi mie mi se pare că este chiar un fel de război, în care cuplurile cad aşa cum cad pe front soldaţii, căci dacă ne gândim bine, un cuplu înseamnă o unitate, ei devin „una” şi iată că se despart la un moment dat şi se surpă familia. De aceea, ca şi într-un război, potrivit studiilor, important este să ştii cu cine pleci la drum, deci o înţelepciune pe care trebuie s-o ai şi să cunoşti tactica acestui război.

C.M.: Multă vreme societatea, cel puţin până cu câteva decenii în urmă, a impus anumite tipare, bărbatul era cel care asigura în exclusivitate întreţinerea familiei şi femeia se ocupa în exclusivitate de casă. Acum aceste tipare s-au schimbat în sensul că femeia a dobândit independenţă financiară şi în unele cazuri a ajuns unică întreţinătoare de familie. Credeţi că aceasta inversare sau aceasta schimbare a tiparelor şi-a pus amprenta asupra vieţii de familie?

V.G.: Iarăşi cercetările sociologice dovedesc că aceasta este una din principalele cauze ale ruperii familiei astăzi, pentru că femeia prin excelenţă este cea care creează şi menţine nucleul afectiv şi emoţional al familiei – aceasta este principala ei vocaţie, un lucru extraordinar pe care bărbatul nu este capabil să-l facă: degeaba îl laşi pe bărbat acasă să se ocupe de copil, să-l legene sau să creeze acest climat, că nu poate să-l facă, să-l realizeze. Necazul este că femeia, plecând în afara casei, sa zicem 8-10 ore pe zi, când se întoarce este epuizată, nu mai are energia necesară, pentru că gândiţi-vă: ca să investeşti emotional şi să creezi acest climat, această atmosferă, trebuie o anumită energie, o anumită disponibilitate. Ea, săraca, ajunge să împrumute mentalitatea bărbatului – activist, luptător, nervos din cauza stresului. Când se întoarce bărbatul acasă nu găseşte ceea ce l-ar odihni. N-ar mai găsi nici femeia, pentru că de toate treburile casei nu mai are cine să se ocupe. Şi mai cu seamă copiii au nevoie de prezenţa părinţilor, măcar a mamei, pe un termen mai indelungat. Toate intră în criză, intră în conflict, apar conflicte, nemulţumiri, frustrări şi asta duce în timp la escaladarea lor printr-un divorţ.

C.M.: Şi ce soluţie aţi vedea dvs. la această problemă, ar fi o soluţie întoarcerea la vechile tipare? Mă gândesc că într-un cuplu, cele două persoane, bărbatul şi femeia sunt complementari, trebuie să se completeze unul pe altul.

V.G.: Trebuie căutat un echilibru, i-am propus în nenumărate rânduri femeii, să fac efortul ca femeia să muncească cel mult 6 ore pe zi şi nu munci care să fie solicitante, de tip bărbătesc. În mod real toate statisticile asta arată, că femeia cu cât petrece mai mult timp în afara familiei pentru carieră şi în câmpul muncii, cu atata creşte rata divorţului – lucrul acesta nu poate fi pus la îndoială. Problema este cum îl rezolvăm. Sigur că există înţelegere, de multe ori bărbatul nu găseşte de lucru, însă trebuie ştiut că, în mod firesc, femeia trebuie să fie mult mai apropiată de centrul acesta al familiei, pentru a susţine ce este „familia”. Familia este o realitate care se hrăneşte şi ea. Şi se hrăneşte cu afectivitate, se hrăneşte prin comunicare; ce energie mai au să comunice soţii în momentul în care amândoi vin epuizaţi, sau să comunice cu copilul? Deci toată această dezordine pe care o creează astăzi societatea modernă nu a existat nicicând, de aceea astăzi familia este mult mai bolnavă, copiii au probleme psihologice s.a.m.d. Treaba cu angajarea femeii vine din al doilea război mondial, după al doilea război mondial, pentru că s-au împuţinat bărbaţii şi a apărut acest motiv, motivaţie pe baza căreia s-a inceput angajarea femeilor. Încă de atunci au spus că este o problemă de criză, însă mişcările feministe au generat această mişcare, acest curent care iată că n-a fost înlăturat. Dimpotrivă, se merge tot mai mult pe carieră. Femeia care face carieră până la 30 de ani, după care se căsătoreşte, rata ei de succes marital scade teribil de mult.

C.M.: Statul ce masuri ar trebui să ia în condiţiile astea ca să vină în sprijinul familiei? Vă pun această întrebare întrucât vorbeaţi de un adevărat război.

V.G.: Trebuie susţinută familia, în primul rând, trebuie să ofere un minim confort financiar familiei, în baza căruia femeia să-şi permită să rămână acasă cu copiii şi asta s-ar putea realiza prin susţinerea naşterii de copii. Se ştie în cercetările care s-au făcut, că o familie cu un copil e mai stabilă decât familia fără copil, cea cu doi copii mai stabilă decât cea cu un copil şi aşa mai departe, trei şi patru. Cu cât sunt mai mulţi copii, cu atât creşte coeziunea şi succesul sau durata acestei familii.

C.M.: Şi totusi, statistic vorbind, familiile cu doi sau trei copii sunt din ce în ce mai puţine, ba chiar există tendinţa să nu mai aibă copii familia. Nu credeţi că şi societatea are aici o anumită vină?

V.G.: Este şi un curent cultural, dar pe de altă parte e vorba şi de dificultăţile pe care le întâmpină o familie cu doi-trei copii în două camere de bloc cu toate problemele pe care le au, este destul de dificil. Însă cei care înţeleg şi fac pasul ăsta le va fi mai uşor în menţinerea relaţiilor maritale. Pe de altă parte, legislaţia în prezent în România este complet contrară sau contradictorie din punct de vedere al intereselor statelor. Avem cea mai permisivă legislaţie pentru divorţ. Gândiţi-vă că în România se divorţează în 30 de zile la notariat, ceea ce nu stiu să se întâmple in vreo ţară dezvoltată. Gândiţi-vă că în SUA, ca să poţi divorţa, cel puţin în statul Washington D.C., trebuie să dovedeşti că cel puţin un an ai stat despărţit, în case diferite decât soţia ta. Dacă într-un an de zile o singură noapte ai petrecut-o în aceeaşi casă, o iei de la zero. Deci ca să poţi divorţa ajunge să fie atât de dificil, că poate să dureze câţiva ani de zile.

C.M.: Înaintea divorţului în acte există un divorţ în suflete in cuplu. Nu ştiu în ce măsură o înăsprire a legislaţiei divorţului i-ar determina pe barbat şi pe femeie dacă nu vor să mai fie împreună, să se răzgândească.

V.G.: Sunt cazuri şi cazuri, sunt cazurile de care amintiţi, sunt şi cazurile în care apare o ceartă, apare un conflict, se escaladează un conflict şi gata, mergem, divorţăm – cunosc astfel de cazuri. S-au dus, au divorţat, se întorc acasă, după o lună de zile zice bărbatul (îmi spunea săptămânile trecute): „Îmi pare rău că am divorţat”. Când s-a produs ruptura, e greu de refăcut pentru că există şi o mândrie, există şi un obicei – spui „domnule gata, am divorţat”, dar dacă ar mai fi durat câteva luni de zile ei s-ar fi împăcat. Ăsta este sensul întârzierii, că dacă n-ar exista un sens şi dacă această metodă nu ar fi fost prolifică, productivă, s-ar fi renunţat la ea; dar e foarte productivă în sensul că menţine familia şi ceea ce este foarte important menţine o familie care are un copil, doi, trei de crescut, adica copiii respectivi rămân cu părinţii pentru o perioadă mai lungă de timp, când poate ei se vor împăca. Este o şansă pe care statul trebuie să o acorde familiei.

C.M.: În primul rând ei ar trebui să-şi acorde această şansă şi sigur că raportarea la Dumnezeu, la Biserică ar trebui sa fie cea care îi susţine. Dar acum să trecem la un alt subiect, o să revenim şi la problema Bisericii şi a familiei, dar într-unul din studiile dvs., pentru că sunteţi biofizican, v-aţi ocupat foarte mult de cultura mediatică, aţi studiat impactul ei asupra societăţii si asupra familiei în general. Aţi afirmat la un moment dat că cultura mediatică este anti-familie. În ce sens?

V.G.: În primul rând, cultura mediatică susţine cultura de consum si cultura de consum evident este un vector indreptat impotriva familiei, pentru că familia este un prost consumator. Intelegeti? Familia are în vedere viitorul copiilor, investeşte în acesta, nu investeşte în lucruri care nu le sunt necesare într-atât cât ar trebui pentru cultura de consum. Christopher Lasch, un autor american de succes, are o carte „Cultura narcisismului” şi arată că una din caracteristicile culturii moderne şi a publicităţii este exact acest vector de disolutie al familiei. Publicitatea este interesată ca femeia să fie autonomă, să iasă din sfera relaţiilor cu soţul şi copilul din sfera relaţiilor cu părinţii, tocmai pentru a putea fi manipulaţi în direcţia consumului. Deci este o lege a pieţei în virtutea căreia familia trebuie cumva disipată, trebuie cumva distrusă pentru a putea să creşti nivelul consumului. Asta este o problemă, aceeaşi cultură conduce la hipertrofierea ego-ului, narcisismul. Se adresează individului: „tu esti cel mai important”, dar asta nu merge cu familia, pentru că în familie trebuie să existe şi o notă de altruism, celălalt trebuie să aibă o minimă importanţă în raport cu tine.

C.M.: Şi în condiţiile astea, mass-media ar trebui să renunţe la această cultură de consum sau la publicitate? Că totusi pe asta se întemeiază până la urmă…

V.G.: Eu nu spun ca să renunţe, eu nu fac o astfel de analiză, pe mine mă interesează care sunt efectele  – dacă evaluăm, cultura de consum conduce la distrugerea familiei. Mai este cultura divertismentului, care iarăşi, scoate familia din interior, din acest nucleu, o îndepărtează, separă pe soţ şi soţie. Orice separă pe termen lung soţul si soţia duce la disoluţia familiei. Este un lucru firesc. Pe de altă parte, vin din spate pornografia şi erotismul.

C.M.: Pentru că tocmai vroiam să atingem acest subiect, despre pornografie şi erotism, care sigur să-şi pună şi el impactul asupra familiei, totuşi există persoane care consideră, dimpotrivă, că pornografia şi erotismul conduce la o anumită educaţie a individului.

V.G.: Cercetările recente, din 2008, demonstrează că bărbaţii atunci când văd femei dezbrăcate le tratează ca şi obiecte, din punct de vedere neurologic. Sunt anumite zone din creier asociate raportării la o persoană şi altele asociate raportării la un obiect. În momentul în care el se exersează în această relaţie subiect-obiect, în momentul în care el va vedea orice femeie o va trata ca pe un obiect. Pornografia şi erotismul conduc la o depreciere a relaţiilor personale, nu numai bărbatul se va raporta la femeie ca la un obiect, dar şi femeia care este tratată ca un obiect, îl va instrumenta pe bărbat ca pe un obiect. Este o mare problemă, pentru că nu mai suntem persoane şi într-o familie dacă bărbatul şi femeia nu se cultivă în relaţia lor, în relaţia lor personală, familia aceea este… pentru că pe familie n-o susţine relaţia sexuală, e o prostie, niciun studiu nu dovedeşte lucrul acesta, satisfacţia maritală nu este legată de satisfacţia sexuală, ci este legată de comittment, de asumarea celuilalt, de climatul acesta: „este tatăl copiilor mei, este mama copiilor mei, avem împreună o familie si pe asta trebuie să o susţinem” şi deja devin una. Altceva susţine familia, se numeşte „ataşament”, nu dragostea pasională pe baza căreia mass-media creează întreaga cultură a divertismentului.

C.M.: Şi cum ar trebui în opinia dvs. să arate mass-media creştină? Vă întreb aceasta întrucât dvs. colaboraţi cu presa scrisă, sunteţi conducător ştiinţific, coordonator ştiinţific la revista „Familia ortodoxă”, o revistă care vine în sprijinul familiei şi pe care v-o prezentăm, o revistă care, aşa cum spuneam, promovează relaţia dintre bărbat şi femeie, o relaţie care se desfăşoară după învăţătura Bisericii. Sunt în această revistă tot felul de articole în acest sens. Deci cum ar trebui să arate mass-media creştină, ce ar trebui să facă mass-media ca să vină în sprijinul familiei?

V.G.: Mass media este ca sângele, trece printr-un organism şi aduce toxinele sau aduce oxigen şi substanţe necesare organelor. Dacă aceasta transportă toxine, evident că familia se va duce la disoluţie. Problema este a adevărului, la ora aceasta nici măcar nu se mai pune problema sută în sută a credinţei, pentru că democratic nu trebuie să forţezi nimic, dar măcar adevărul să se spună. Şi revista aceasta încearcă să spună pe de o parte adevarul privind problemele acestea ale familiei, raporturile psihologice şi într-o altă direcţie mass media ar trebui să ţină cont de faptul: dacă e să susţinem familia ca stat şi familia este cel pe care se intemeiază statul, că Biserica sau viaţa religioasă este cea care în toate cercetările de până acum (sunt sute de studii) dă cea mai bună stabilitate şi satisfacţie maritală, ea constituie coeziunea cea mia bună a unei familii. În toate culturile, persoanele cu un grad înalt de religiozitate au un grad scăzut de permisivitate sexuală. Permisivitatea sexuală înseamnă infidelitate sexuală ca şi consecinţă. Deci dacă vrem ca o familie să se menţină in aceşti termeni ai fidelităţii, înseamnă că ea trebuie să aibă un sistem axiologic, un sistem de valori şi acesta este cel mai important, este credinţa pentru că este un sistem ontologic, te leagă de Dumnezeu, ai o seamă de porunci. În sensul acesta, religia cu siguranţă joacă un rol important şi dacă e să vorbim de familie, chiar sintagma din titlu, „Familia ortodoxă” – până la urmă, Biserica este o Familie Ortodoxă şi familia se susţine prin actul creştin, prin relaţia aceasta creştină dintre soţi, în temeiul poruncilor dumnezeieşti.

C.M.: Pe cine salvează, pana la urmă, familia? De fapt, întrebarea mea ar fi, ca o concluzie la ceea ce am discutat: care este la ora actuală cel mai mare duşman al familiei şi cine salvează, până la urmă, familia?

V.G.: Fidelitatea, copiii multi, viata religioasă, timpul petrecut împreună – sunt lucruri foarte simple si foarte practice pe care omul modern nu le mai ia in considerare şi când le înţelege este prea târziu – am cunoscut oameni care după prima ruptură s-au întors către Biserică, ştiţi că omul atunci când are necazuri atunci se îndreaptă mai mult către Biserică, şi au redescoperit alte sensuri ale vieţii lor. Nu se poate să trăieşti conectat la o cultură a erotismului şi să ai o viaţă, să fii satisfăcut de viaţa ta de familie, pentru că acea cultura presupune altceva.

C.M.: Până la urmă, societatea îţi impune un anumit ritm de viaţă, trebuie să faci faţă acestui ritm şi până la urma este virba de lupta pentru existenţă, de lupta pentru întreţinerea familiei, a copiilor. În ce condiţii mai poate duce un cuplu o viaţă religioasă? Nu este vorba de credinţa pe care bărbatul şi femeia o au în suflet, ci despre o anumită viaţă religioasă care presupune o practicare a credinţei: mers la biserică, post, rugăciune, în mod regulat, după învăţătura Bisericii.

V.G.: Nu cred că acestea iau timp foarte mult, nici să posteşti, nici să mergi la biserică două-trei ore pe săptămână, trebuie să existe o ierarhie a priorităţilor pe care dacă nu o avem ne vom trezi într-o stare de criză şi pe urmă ne va fi mult mai greu să dăm înapoi. Această ierarhie înseamnă că trebuie să ştim ce este important pentru familia noastră. Dacă ştim ce este important pentru familia noastră, le adăugăm pe celelalte. Sigur că este important să mergem să muncim, dar trebuie să ştim că proporţional cu banii pe care-i câştigăm, furăm din timpul familiei. Furând din timpul familiei, intrăm în criza de familie; intrând în criză de familie, vom fi din ce în ce mai stresaţi, vom da randament din ce în ce mai mic şi la un moment dat chiar se va putea bloca chiar accesul nostru la un post sau la o inaintare. Deci trebuie să ştim că cel mai important lucru, cel puţin din punctul meu de vedere, pentru om este FAMILIA, ea dându-i cea mai mare sursă de satisfacţie, de fericire, de stare de bine omului. Dacă este în stare omul modern să-şi conserve familia şi cred că este ultima valoare, cel puţin şi în statul romanesc, unde practic toate valorile au fost încet-încet demolate, este ultima valoare care poate sa fie consistentă şi care poate să asigure ontologic mersul omului înainte, bineînţeles în relaţie cu Biserica, pentru că Biserica, până la urmă, este cea care ne spune adevărul.

C.M.: Este adevărat, Biserica este cea care ne spune adevărul şi raportarea noastră la Biserică şi a familiilor în general este cea care ne salvează, dar să zicem că trăieşti în societate, ai o funcţie importantă într-o companie, te afli în Postul Paştelui sau într-un alt post, ai primit un anumit canon de la duhovnic şi te obligă contextul respectiv să încalci postul, să zicem că te afli la o recepţie unde se servesc tot felul de mâncăruri. Poţi să spui „domnule, eu nu mănânc, că sunt în post?”

V.G.: În occident, dacă spui „sunt vegan”, vine imediat cu mâncare; şi pe avion, oriunde, poţi să spui „sunt vegetarian, eu mănânc vegetarian”. Dacă nu, înseamnă că tu nu-ţi respecţi poziţia.

C.M.: Sau la ora respectivă este o slujbă importantă la biserică, sau pur şi simplu trebuie să mă duc la o slujbă. Şi în acelaşi timp serviciul nu-mi permite să fac asta. Deci există totuşi o greutate pe care o întâmpină familia.

V.G.: Aşa este, trebuie şi un sacrificiu mic, trebuie şi un sacrificiu, dar şi discernământ. Trebuie văzut ce este mai important în momentul respectiv. Însă eu cred că de cele mai multe ori, dacă dăm prioritate Lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne va da prioritate în viaţă.

Sursa: Provita TV http://www.provitatv.ro/familia-moderna-si-provocarile-ei-emisiune-tvr-cu-virgiliu-gheorghe/

Publicitate

---