AJUTOR – Dorinel îşi doreşte să (ne) vadă

IMG_1511

Bună ! Eu sunt Dorinel,am 4 ani şi asta e povestea mea…

De foarte mulţi ani mama nu mai spera că va mai avea vreodată baietel, dar eu m-am gândit să-i fac o surpriză. Am 12 săptămâni şi ea încă nu ştie. Abia aştept să o cunosc !

Sunt în burtica ei de 28 de săptămâni, mă simt bine şi ocrotit dar tare nedumerit sunt când ceva mă smulge de acolo iar eu nu sunt pregătit. Aş vrea să ţip dar nu pot să respir până când o doamnă doctor mă ajută şi reuşesc să scot un sunet dar încă nu pot respira. Iau şi o notă, nota 2 si 5 la cinci minute; nu este o notă mare dar eu sunt mare, am 1200 gr.

Mama e tare fericită dar eu nu ştiu dacă voi supravieţui primei nopţi. Plămânii mei nu sunt destul de dezvoltaţi nici măcar pentru a primi oxigenul ce intră prin tubul ăsta mare din guriţa mea.

E dimineaţă ! Am reuşit dar îmi este înţepat tot corpul, tubul mă deranjează şi mama nu e lângă mine. Nu e tocmai aşa cum mi-am imaginat că va fi, iar când am cunoscut-o pe mama, plangea, dar nu de fericire. La scurt timp m-am şi botezat, de atunci mă cheamă Dorinel Tilica.

Zilele trec… multe perfuzii, transfuzii care o fac din nou pe mama sa plângă, dar eu voi lupta în continuare. După două săptămâni mama îmi intinde un deget şi eu îl prind în manuţă şi n-aş mai vrea să-i dau drumu’. A trecut o luna şi jumatate … e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi înlocuit cu o măscuţă. E mult mai bine aşa ! La câteva zile mama mă ia în braţe pentru prima oară. Sunt fericit ! Stau nemişcat şi n-aş mai vrea să mă mai dezlipesc de pieptul ei. Parea că totul va reveni la normal, ba mai mult, il cunosc şi pe tata . Ii aud vocea şi mă străduiesc să deschid ochii şi să privesc în direcţia lui. Tata îmi vede pentru prima oară ochii negri şi mari. E copleşit de emoţie. În curând îmi verifică ochişorii şi d-nul dr. oftamolog să vadă dacă vederea mea este în regulă dar n-a putut sa ne dea nici o veste bună. Făcusem retinopatie şi îmi pierdeam vederea într-un ritm alert.

După 3 luni, părinţii mă iau acasa, îmi cunosc surioara, sunt alintat şi răsfăţat deşi din pacate nu-i vad chipul mamei doar o aud.Cumplite au fost acele zile dar mai cumplit pentru ca in jurul meu auzeam doar voci:mami,tata,surioara si multe alte voci.

O oază de speranţă se întrevede printr-o operatie la o clinica din America: William Beaumont din Detroit care trebuie început de la o vârstă cât mai fragedă, însă costurile sunt cu mult peste posibilităţile financiare ale parinţilor mei. Dacă la început timpul se scurgea în favoarea mea şi cu fiecare zi ce trecea şansele să supravieţuiesc erau tot mai mari, acum timpul s-a întors împotriva mea şi cu fiecare zi care trece se scurg şi şansele mele de a putea vedea vreodată.

Aşa m-am gandit să scriu povestea mea în speranţa că o va citi destui oameni cu inima bună ce mi-ar putea acorda o şansă să nu mă întreb niciodată de ce sunt diferit de ceilalţi copii, de ce nu mă pot juca, de ce nu pot să-mi îmbrăţisez mama …

Vă mulţumesc că mi-aţi citit povestea , vă mulţumesc din suflet pentru ajutorul vostru !

Cu drag,
Dorinel Tilica
http://dorintilica.blogspot.ro/


Cum poti ajuta
Doneaza
Titular cont Tilica Mariana (mama copilului)
RO68RNCB0579040596800001 -cont Lei
RO41RNCB0579040596800002cont in EURO

Cod SWIFT:RNCB ROBU
Sucursala Stefan Luchian Botoșani
0231.549.150-Tilica Mariana
0726.453.127-mama Tilica Mariana.



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s