Rezervele femeilor faţă de îndemnurile la decenţă şi buna-cuviinţă

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos „Antiphonitria” de la Sf. M. Manastire Vatopedi, Sf. Munte Athos

Sunt foarte multe sfaturile sfinţilor, ale unor părinţi contemporani îmbunătăţiţi sau chiar ale unor simpli mireni, adresate femeilor, cu privire la modul acestora de a se comporta în societate, în familie etc.: cuviincios. Unele dintre aceste sfaturi sunt scrise cu mai mult tact, altele mai neglijent, dar reacţiile pe care le dezvoltă asupra femeilor de astăzi, sunt, în mare, cam acestea: pare că femeile s-ar fi săturat să li se tot spună / impună ce să (nu) facă şi pe de altă parte ar vrea să scape de această responsabilitate care li se pune în cârcă, anume a ispitirii bărbaţilor. Şi într-o anumită măsură au dreptate, pentru că bărbaţii nu sunt neputincioşi, au şi ei aceleaşi „arme” de luptă împotriva ispitelor: paza ochilor, paza minţii, rugăciunea, Sfintele Taine ş.a.

Observând aceste reacţii, chiar la unele dintre femeile ortodoxe, care participă la Sfintele Slujbe: lehamite, indiferenţă la suferinţa celuilalt (pentru că e vorba de o suferinţă), mă întreb în general dacă mai putem să primim un cuvânt, gândindu-ne doar la folosul acelui cuvânt pentru noi înşine? Nu sunt foarte optimist în privinţa răspunsului şi nu-mi face niciun fel de plăcere să constat asta, anume că aceste îndemnuri sunt primite cu foarte mare greutate… Se găsesc fel şi fel de motive, orice, în afara puţinei noastre credinţe şi a lipsei de voinţă de a înţelege, a lipsei intenţiei noastre bune. În cazul de faţă, femeile spun că „piedica” de a accepta îndemnurile la mai multă pudoare vine din faptul că acele sfaturi se adresează doar lor, iar ele le percep doar ca pe nişte reproşuri, pe când bărbaţii ar beneficia de prea mare înţelegere… Dar nu prea este aşa: şi bărbaţii au parte de foarte multe „recomandări”, pentru că e vorba de păcate şi de mântuire, ori la Hristos şi în Biserică păcatul nu este trecut cu vederea dacă aparţine unui bărbat, şi înfierat dacă e al unei femei…

Vina bărbaţilor

De ce să nu recunoaştem că bărbaţii sunt mai uşor de atras în ispită şi sunt, poate, mai pătimaşi? Aceasta este o realitate. Bărbaţilor se adresează Hristos: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.„

Da, sigur că bărbatii sunt de vină pentru căderea lor. Ei ar trebui să fie mai puternici, dacă ar fi mai apropiaţi de Dumnezeu, dacă mintea lor ar sta doar la cele înalte. Dar aceştia sunt sfinţii – şi sunt şi din aceştia printre noi. Dar marea majoritate a bărbaţilor sunt oameni obişnuiţi, atraşi prea mult de cele lumeşti, dintre acestea făcând parte şi ce este trupesc, iar ispitele trupeşti nu sunt deloc uşoare. Nevoia sexuală este una dintre nevoile primare şi Sf. Apostol Pavel spune că „din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său„, iar Sf. Nicolae Velimirovici: „Cu adevărat este amăgire de sine ca un om să creadă că o femeie îl atrage. Viaţa nefolosită din om îl atrage, căci viaţa nu vrea să rămână nefolosită„, deci este vorba de o lege a firii, pe care nu putem să o negăm sau să o ignorăm.

Da, bărbaţii sunt mai slabi când e vorba de acest păcat, sunt mai atraşi de frumuseţea femeilor, decât sunt femeile atrase de frumuseţea bărbaţilor, dar poate că alta era situaţia acestor bărbaţi „slabi”, dacă ar fi avut ajutor şi din partea mamelor şi taţilor lor, dacă ar fi avut în părinţii lor exemple bune, dacă le-ar fi dat educaţia potrivită, le-ar fi inspirat un comportament moral, înfrânarea, dorinţele cele bune. Să ne aducem aminte de sfaturile bune ale mamelor noastre – le mulţumim puţin în cuvinte, totuşi o facem cu fiecare respiraţie a noastră şi cu fiecare rugăciune! Gândiţi-vă ce-am fi făcut fără acele sfaturi ale lor şi ce oameni am fi fost dacă ne-ar fi privat de acele sfaturi, dacă nu le-ar fi păsat de noi şi ne-ar fi împins ei înşişi în focul lumii acesteia desfrânate.

Da, bărbaţii sunt vinovaţi pentru căderea în ispită, dar să ne amintim şi cuvântul Mântuitorului: „Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala„.

Chiar dacă nu înţelegeţi bărbaţii – fiind diferite (femeile) de noi ca alcătuire, complexitate a sentimentelor, emoţiilor, diferiţi ca activitate hormonală etc. – de ce nici măcar nu îi credeţi, când, într-un strigăt de ajutor cum sunt unele articole sau comentarii, se încearcă un apel la voi? N-aş putea concluziona chiar că nu vă pasă, atunci când spuneţi că este doar „treaba voastră, a bărbaţilor” cum se face faţă acestor ispite. Bărbaţii vor da seamă pentru căderile lor, dar şi femeile care s-au făcut pricini ale acelor căderi vor da socoteală. Asta nu demonstrează decât că nu este doar treaba noastră, a bărbaţilor…

Părinţii

Să revin puţin la părinţi – şi cu ocazia aceasta precizez că nu vreau să îşi piardă careva dragostea faţă de proprii părinţi, ci să ne responsabilizăm pe noi şi de a deschide ochii la ce se întâmplă în jurul nostru. De ce este greu unora să primească aceste îndemnuri la mai multă decenţă: pentru că de cele mai multe ori aşa au fost obişnuiţi din copilărie. Vedem şi noi: chiar mamele sunt cele care-şi „educă” fiicele cum să fie mai bine îmbrăcate (a se citi: mai în pas cu moda, care vedem câtă legătură are cu decenţa, nu mai zic cu Biserica!), mai parfumate, chiar machiate, cu cercei cat mai vizibili sau cu alte bijuterii, îşi îmbracă şi coafează fetiţele astfel încât să fie cât mai „atrăgătoare”, să „ia ochii” de mici. De ce oare cedează mamele atât de uşor, atunci când lumea, televiziunea, mass-media în general, reclamele, revistele – fac presiuni asupra mentalului colectiv, impunând noi tipuri de modele: femeile şi bărbaţii-model, cât mai „sexy” şi mai „cool”, având ca scop creşterea consumului (de servicii, de marfuri), iar printre efectele adverse aducând pervertirea morală, promiscuitatea, inversarea valorilor, pierderea sensului vieţii?

Am scris despre mame, dar taţii? Bărbatul are un rol foarte important în familie, iar situaţia de faţă se „datorează” în mod sigur şi lor. Taţii sunt amorţiţi şi slabi în credinţă şi în purtare în faţa soţiilor şi fiicelor lor, cărora nu sunt în stare să le explice demn, cu tact, de ce au de la ele pretenţia să se comporte într-un anume fel. Dar câţi soţi/taţi au această „pretenţie” de la soţiile şi de la fiicele lor, când, din contră – foarte mulţi cer chiar ei soţiilor şi fiicelor să arate cât mai „bine”? Şi câţi taţi înţeleg cât de important este să îşi ţină fiii departe de aceste ispite? Şi ei (taţii) sunt anesteziaţi de acelaşi duh al indiferenţei, fiind departe de Biserică, „departe” de familie, înrobiţi de fel şi fel de patimi, poate având chiar din copilărie exemple nepotrivite.

Faţă în faţă

Foarte puţini ne gândim la suflet, sau la aceea că ne purtăm / îmbrăcăm într-un anume fel în primul rând pentru a-i fi pe plac Lui Hristos, nu vecinei, nu colegilor de serviciu, nu altora. Majoritatea suntem doar în pas cu moda lumii, dar indiferenţi faţă de „celalalt”, încercând să pasăm responsabilitatea: bărbaţii spun că privesc pătimaş după femei pentru că ele le dau ocazia (dar în acelaşi timp cer ei înşişi soţiilor, iubitelor lor să fie cât mai atrăgătoare), iar ei nu se pot abţine, iar femeile spun că nu pot să nu arate „provocator”, pentru că acestea sunt solicitările bărbaţilor, ale societăţii.

Mi-aş dori să văd din partea femeilor care citesc astfel de sfaturi măcar un pic de milă şi bunăvoinţă (chiar dacă nu înţeleg la propriu despre ce e vorba), pentru că, în ciuda faptului că pare că ne referim la trup, de fapt e vorba despre suflet, păcat şi mântuire: a fiecăruia, dar este valabil pentru toţi – femei şi bărbaţi deopotrivă.

Trebuie să ne aducem aminte şi de faptul că în cuprinsul Ortodoxiei sunt câteva locuri unde femeile nu au acces, doar bărbaţii – în primul rând Sf. Munte Athos, unde călugării trăiesc departe de orice ispită trupească, femeiască. Acolo, Maica Domnului însăşi, a impus lucrul acesta şi prin intermediul unei icoane (icoana de la începutul articolului) a reţinut, în anul 382, pe viitoarea împărăteasă Aelia Galla Placidia, fiica marelui Theodosie I şi soţia lui Constantius să intre în Sf. Mânăstire Vatopedi, cu cuvintele: „Opreşte’te femeie! Şi să nu cutezi a mai intra vreodată pe acest pământ sfânt!” şi de atunci nu a mai intrat nicio femeie în Sf. Munte.

Vrem sau nu vrem să acceptăm, e vorba de un război nevăzut şi nu putem reuşi decât împreună: adică să ne pese unora de alţii, să nu fim indiferenţi, să avem milă pentru cel care suferă din pricina firii şi a păcatelor sale – tot aşa cum spunem că avem milă când citim despre unii păcătosi vindecaţi de Hristos, în Sfânta Evanghelie. Bărbaţii să aibe milă când se adresează femeilor şi să ia în calcul că ele nu înţeleg ce este în mintea unui bărbat, iar femeile să aibe milă de această latură „slabă” a bărbaţilor şi să nu abandoneze sfiala şi buna-cuviinţă – două dintre însuşirile care le caracterizau pe toate sfintele femei.

Ar fi bine ca şi bărbaţii şi femeile să consultăm mai mult duhovnicii, nu doar oglinda – aceasta din urmă nu ne leagă cu nimic de Dumnezeu, doar de pământ. Duhovnicul ne leagă de Cer.

Publicitate

---