Prin confort crescendo, încotro?

La un articol despre un experiment de supraveghere totalitară din Mexic (instalarea unor scannere de retină, care să identifice locuitorii în timp real), într-un comentariu se spune că nu reprezintă niciun pericol cardurile, la care poţi renunţa la un moment dat (!), ci doar acel biocip, care va fi implantat pe mână sau pe frunte. Îmi permit să extind acest exemplu cu alte lucruri la care ai putea renunţa la un moment dat: televizor, calculator, distracţiile de tot felul etc. La toate acestea se poate renunţa la un moment dat – dar când? Aş vrea să-i răspund că până la biocip mai sunt nişte paşi, paşi prin care oamenii sunt pregătiţi (căliţi, înmuiaţi, sau mai bine zis anesteziaţi) pentru momentul potrivit, când vor fi incapabili de a recunoaşte şi de a opune rezistenţă adevăratului pericol.

Lucrurile vin pe rând, nu de-a valma, pentru că atunci ar fi prea simplu. Şi dacă acceptăm cu uşurinţă orice „noutate” de acest gen, nu cumva avem o slăbiciune cel puţin vizavi de comoditate, pe care o căutăm oriunde, indiferent dacă „noutatea” este necesară sau nu?

• E mai comod să ai banii pe card, pentru că (aşa suntem educaţi) nu mai stai cu teancul în buzunar sau la saltea, poţi vedea oricând extrasul de cont şi ţine mai uşor o evidenţă a banilor tăi, în plus… nu-ţi mai sunt la fel de uşor de furat, cum e cash-ul. Mai mult, angajatorul tău nu mai stă cu grija transportului banilor de la bancă la sediu, cu munca manuală de împărţire, verificare, punere în plic, evidenţa semnăturilor de primire; scade şi numărul de înregistrări contabile etc.
• E mai comod să ai card de RATB şi metrou, pentru că nu mai stai la coadă când e aglomeraţie la intrare la metrou, ai doar un card în loc de două, se deteriorează mai greu (teoretic). În plus, se reîncarcă foarte uşor, e mai greu de falsificat faţă de vechile abonamente RATB ş.a.
• Comod este şi să ai card de credit, cu perioada de graţie cât mai mare, pentru că la nevoie poţi cheltui mai mult decât ai disponibil, obţinând mai uşor banii necesari.
• Comod pare şi să ai card de sănătate, eşti găsit repede în sistem, istoricul bolilor, internărilor, medicamentelor, în caz de urgenţă se află repede substanţele la care eşti alergic. Pe de cealaltă parte, controlul şi evidenţa tuturor acestora se face mai uşor decât dacă s-ar folosi formulare.
• E mai comod să pontezi cu cardul, decât să semnezi condica la venire şi la plecare. Evidenţa e mai sigură, mai uşoară, intră direct în sistem – numai avantaje…
• E mai uşor să ai card de acces în scara blocului, la şcoală, în parcare. Eviţi astfel neplacerile create de accesul persoanelor neautorizate in incintele respective, eviti cheltuieli suplimentare cu persoanele care ar fi trebuit, poate, sa asigure paza, eviti in general niste griji.
• Dacă ai card de fidelitate/client la farmacie, magazin, cinema etc. beneficiezi de reduceri, spre deosebire de cei care nu au.
• E mai uşor să cumperi direct de pe internet, din confortul căminului sau de la serviciu, comandând ca produsele dorite să-ţi ajungă exact unde doreşti, putând opta şi pentru ora la care să-ţi fie livrate.
• E foarte uşor şi comod să-ţi transformi telefonul (smartphone-ul) într-un adevărat gadget multi-funcţional, cu care să poţi face extrem de multe lucruri, de la accesarea/comandarea de la distanţă a dispozitivelor electronice de acasă, până la cumpărături online sau în eventualitatea unui furt, localizarea şi spionarea hoţilor prin pornirea automată a camerei video din dotarea telefonului. Acelaşi lucru se poate face şi cu alte dispozitive electronice, în funcţie de dotări.
• Până de curând, deblocarea şi accesarea telefoanelor nu se făcea prin parolă (nici acum nu se face, la cele mai simple), acum, însă, au aparut fel de fel de multi-parole compuse, până la recunoaşterea amprentei sau scanarea irisului. La calculatoare este mai uşor de văzut asta, puteţi căuta un laptop pe un site specializat şi veţi vedea câte beneficiază de facilitatea de “recunoaştere prin amprentă”. De ce s-a ajuns aici? Nevoia de siguranţă, desigur.
• E mai confortabil să ai cont pe Facebook, unde pui poze din locurile pe unde-ai fost în vacanţe, unde poţi povesti cu rudele şi prietenii diverse lucruri, în loc să te întâlneşti cu ei, să-i vizitezi, să vezi cum sunt ei, iar ei să te vadă cum eşti tu, de fapt. De ce? Pentru că vrei să dai bine, să ştie lumea că eşti bine, fericit/ă, că te descurci – poate chiar aşa te vezi. Şi ce contează că tot ce pui acolo rămâne stocat forever? Nu te interesează, pentru că nu ai nimic de ascuns, eşti doar parte dintr-un întreg.

Exemplele pot continua.

De menţionat că în aproape niciunul din cazurile de mai sus (excepţie: cardurile de sănătate, sau Facebook-ul) nu se vorbeste de dezavantaje sau de probleme, de faptul că se pot deteriora/defecta foarte usor, înlocuirea lor necesitând un cost pe care în general îl suportă utilizatorul, că nu sunt atât de sigure, că datele tale nu sunt atât de în siguranţă şi că fraudele sunt foarte uşor de facut. Un singur exemplu: pentru a cumpăra ceva online, n-ai nevoie de card, ci doar de POZA unui card, astfel încât să ai datele care sunt trecute (scrise!) pe card.

Una dintre probleme este că suntem legaţi de mediul electronic şi virtual foarte mult şi avem un dezvoltat simţ al proprietăţii – dezvoltat greşit, în sens că ne temem prea mult să nu fim furaţi, în schimb, de sufletul nostru nu ne pasă decât foarte puţin spre deloc; apoi, avem impresia că tot ce am dobândit (atenţie!) ni se cuvine şi ne aparţine de drept (prin urmare, ce contează că fratele meu suferă lângă mine?); nu în ultimul rând, în orice facem, căutăm să fim eficienţi in “the easiest way” – vorba americanului. De toate acestea ne leagă aplecarea (înclinaţia) spre comoditate şi confort, înţelese într-un mod greşit, având ca scop hrănirea propriului orgoliu (prin compararea cu alţii) şi satisfacerea plăcerilor. Şi dacă nu suntem încă dependenţi de aceste facilităţi pe care ni le oferă tehnologia de consum (cel putin ea), vom deveni foarte curând, marea majoritate dintre noi, pentru că acesta este trendul, într-acolo ne îndreptăm: spre totalitarism în pas vioi, pentru că ne place.

Şi atunci să vedem care dintre cei împătimiţi vor avea puterea să recunoască şi să înfrunte pericolul real, să refuze nu doar confortul, bunăstarea, ci chiar dreptul la viaţă – acela pe care-l vor avea doar în schimbul unui anumit lucru… Cine s-a dedat în voie până atunci patimilor, cu greu va discerne ce va trebui sa facă.

Încă ceva: nici măcar nu ştim câţi dintre noi vom prinde acele vremuri care, după spusele Părintilor, nu sunt departe. Grija noastră ar trebui să fie, însă, pentru clipa prezentă (adică pentru despătimire, ACUM), întrucât pe cea care urmează nu ne-o poate garanta NIMENI. Şi e foarte ciudat (şi omeneste, într-un fel) cum ne gândim atât de mult la proprietăţile pe care nu le luăm cu noi, ne îngrijim ca să nu ne fie prădate/furate, dar de suflet n-avem nicio grijă…

Închei printr-un citat din Sf. Ioan Gură de Aur, despre grija faţă de pericolele prezente şi necesitatea de a nu amâna pocăinţa, despătimirea.

<<De aceea şi Hristos, când au venit ucenicii Lui şi au voit să cunoască ziua sfârşitului lumii, nu le-a spus, pentru că prin necunoaşterea celor viitoare să ne facă să fim necontenit pregătiţi, pentru că fiecare din noi să fie mai sârguincios, aşteptând, totdeauna sfârşitul, cu nădejdea venirii lui Hristos. De aceea cineva ne îndeamna, zicând: “Nu întarzia a te întoarce la Domnul şi nu amâna din zi in zi, ca nu cumva să fii zdrobit tot amânând“. Necunoscut este sfârşitul; şi pentru asta este necunoscut, ca totdeauna să fii sârguitor. De aceea, ca un fur noaptea, aşa vine ziua Domnului. Nu ca să ne prade, ci ca să ne facă mai vigilenti. Că cel care se gândeşte că are să vină hoţul stă treaz, aprinde lumina şi veghează mereu. Tot aşa şi noi, aprinzând lumina credinţei şl a unei drepte vieţuiri, să ţinem aprinse luminile noastre într-o continuă priveghere. Şi pentru că nu ştim când vine Mirele, trebuie să fim mereu pregătiţi, ca atunci când va veni să ne găsească treji.>>

Publicitate

---