Paradigma Crucii

cruce

„Cruce” numim suferinţa, necazurile noastre de zi cu zi, care ne curăţă cu răbdare, ca aurul în topitoare. O numim „cruce” de la Crucea pe care S-a răstignit Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Şi ce a făcut El pe Cruce? După ce şi-a purtat-o până pe Dealul Golgotei şi S-a lăsat întins şi ţintuit, de om, pe ea, ca un Miel pe altarul de jertfă, i-a binecuvântat pe cei ce-L chinuiau şi L-a rugat pe Tatăl Ceresc să-i ierte, pentru că “nu ştiu ce fac”. Aşa s-a sfinţit altarul (Crucea) şi s-a produs cutremurul în toată aşezarea duhovnicească şi morală a acestei lumi şi a celeilalte: prin iubirea totală şi smerenia desăvârşită a Lui. Odată cu Jertfa pe Cruce, de la legea talionului s-a trecut la legea iertării vrăjmaşilor şi întoarcerea celuilalt obraz, calea răzbunării devenind calea iertării şi a dragostei pentru duşmani, iar adevăratele comori s-au dovedit a fi nu cele de aici, de pe pământ, ci acelea din ceruri. Suferinţa a căpătat sens. Conform noii învăţături, nu cei puternici şi bogaţi şi plini de competenţe sau abilităţi universal-recunoscute de această lume (profesionişti, eficienţi, proactivi, cu calităţi de lider, buni vorbitori, culţi, performeri) sunt de lăudat/fericit, ci acei care flămânzesc şi însetează de dreptate, cei blânzi, cei milostivi, cei curaţi cu inima, cei prigoniţi pentru dreptate, cei smeriţi, cei făcători de pace – nu primii, ci cei din urmă vor moşteni pământul, vor vedea Împărăţia Cerurilor, se vor mângâia, se vor sătura şi se vor bucura de vederea Lui Dumnezeu. A fost o totală revoluţie, în toată puterea cuvântului, revoluţie care a inclus coborârea Domnului în iad, la duhoarea şi vaietul de acolo, şi s-a încheiat cu biruinţa ridicării Sale prin Înviere şi apoi, prin Înălţarea la cer.

Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi din greşalele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har suntem mântuiţi!” (Sf. Ap. Pavel, către efeseni)

Noi trăim roadele acelei Jertfe, prin toate transformările noastre, date de pocăinţa lăuntrică şi celelalte Sfinte Taine din Biserică.

Hristos a fost trădat de unul dintre cei mai apropiaţi ai Săi. El, Dumnezeul-Creator, a pătimit atâtea de la om – creatura Sa, căreia i-a dat suflare de viaţă ca să populeze Raiul, să se bucure de el! Şi pătimeşte pururea, prin fiecare păcat al nostru fiind pălmuit, jignit, suferind nespus, cu atât mai mult cu cât durerea Sa este amplificată de dragostea Sa.

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 16-17)

Pentru noi, ce poate fi mai cumplit, decât ca cel iubit, cel apropiat, să te trădeze? Nu poate fi acesta, iadul nostru de aici? Cât este de greu, atunci, să te mai identifici cu aproapele tău, să treci peste neputinţele, peste patimile lui, şi să-l iubeşti nu pentru ceea CE este, ci pur şi simplu pentru CĂ… ESTE? Dar ce-ar fi fost viaţa ta fără el şi ce sens ar avea suferinţa ta, dacă nu tocmai să înţelegi slăbiciunea omului şi mai ales slăbiciunea ta, omule şi puterea ta de a te identifica cu cel iubit şi de a face totul pentru binele lui, adică exact testul suprem al iubirii? Aşa ne învaţă Hristos.

Nu, aici nu este vorba de clişeul “să fim mai buni, să fim mai iertători etc.”, atât de uzitat, mai ales cu prilejurile marilor Sărbători, de către mulţi dintre noi, puţini însă preocupaţi într-adevăr de ce înseamnă “bun” şi “iertător”, în era digitalizării şi a reţelelor de socializare online devenind obişnuinţă să dai „share„, „like„, „tweet” la orice pare mai „de suflet”, în fond doar erodându-se sensibilitatea noastră la adevăratele lucruri importante… Departe de acel gând, aici este vorba de a înţelege necesitatea de a integra suferinţele noastre în suferinţa Lui Hristos, de a-I acorda încrederea noastră şi de a pune viaţa noastră pe Calea pe care nu suntem niciodată singuri, pe Calea care odihneşte, de a ne trăi viaţa în Hristos, pentru că numai în Hristos totul capătă sens şi nimic şi nimeni nu este pierdut, ci fiecare devine unic şi are maximă importanţă. Acesta este singurul mod de a găsi izbăvirea, de a găsi ieşirea din greutăţile vieţii, din încercări, singura modalitate de a ierta, de a găsi bucuria adevărată, de a iubi.



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s