Despre Eva si Maria

byzantine-detail-the-virgin-adam-and-eve-crete

Eva şi Maria

Pentru noi, Eva şi Maria înseamnă de fapt înţelepciunea trupească şi înţelepciunea duhovnicească. În cântările bisericeşti auzim: „femeia s’a făcut pricină suferinţei, femeia s’a făcut şi pricină mântuirii.” Eva a dorit mai mult decât ce puteau să-i dea soţul ei şi Dumnezeu fără să o primejduiască. Şi, împreună cu diavolul, a sărit în prăpastie, trăgând după sine întregul Rai. Această prăpastie este istoria. În mijlocul acestei prăpăstii a patimilor arzânde, unde pomul ispitei s’a înmulţit ca viermele, Maria şi-a înălţat sufletul său mult deasupra istoriei şi l-a logodit cu Duhul Sfânt. Roada jocului Evei cu diavolul a fost întâiul ei născut, omul ucigaş. Roada logodnei Mariei cu Duhul Sfânt a fost întâiul ei născut: omul-Dumnezeu. Eva a întors roata vieţii în jos, iar Maria a îndreptat-o în sus. Întreaga tragedie a Evei şi a Mariei nu ar avea nici pentru mine, nici pentru tine, prietene, neapărat o însemnătate, dacă n’ar fi întocmai înfăţişarea tragediei sufletului nostru!

Citește în continuare »


„Fugiţi de desfrânare!”. Soluţie practică

dans-in-ploaie

Patima desfrânării este întrebuinţarea patologică pe care omul o da sexualităţii sale. De la început omul a fost bărbat (Adam) şi femeie (Eva), dar folosirea sexualităţii s-a produs după căderea protopărinţilor noştri în păcat şi nu ţine de originea omului. Abia după cădere şi după izgonirea din Rai, Adam şi Eva s-au dorit şi s-au unit trupeşte (cf. Fac. 3, 16; 4, 1).

Folosirea greşită a sexualităţii este atunci când omul se foloseşte de ea numai pentru dobândirea plăcerii, atunci când face din plăcerea sexuală un scop în sine. Sf. Maxim Mărturisitorul spune că “Nimic nu este rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de-a cultiva cele fireşti”, iar Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă pe toţi, imperativ: “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârsi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumparaţi cu preţ! Slaviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în sufletul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6: 18-20).

Poate ca acestea sunt detalii prea grele, prea dificile, pentru noi, oameni din vremuri moderne, care trăim în lume, fiind familiarizaţi cu televizorul, reclamele de tot felul şi moda… Voi fi ceva mai direct, dar nu stiu dacă noi chiar conştientizăm modul în care ne afectează toată informaţia pe care o receptăm şi mă refer în special la informaţia cu continut sexual. Azi, ca o consecinţă a desfrânării, nu mai ştim să iubim, dragostea s-a pervertit. Nu apreciem femeia ca om, ci „apreciem” (a se citi „evaluăm”) părţile „componente”: picioarele, sânii, părul, ochii, gura, buzele etc. prin urmare amănuntele fizice, după nişte „standarde”; din când în când mai suntem impresionaţi şi de inteligenţa vreunei femei, dar nici aşa nu o vedem ca pe un „tot” unitar, ca „om” creat, ca şi noi, de Acelaşi Dumnezeu, pentru acelaşi scop: mântuirea. Uităm cu totul de suflet. Din păcate, am ajuns să evaluăm femeia mai mult după potenţialul ei de a oferi plăcere, până şi ea se complace în situatia asta, înţelegand în timp că aceasta poate fi o cale mai uşoară de a-şi atinge alte scopuri. Nu doar femeile, până şi bărbaţii profită în acelaşi mod păcătos, de „atu”-urile lor fizice…

Citește în continuare »


Rezervele femeilor faţă de îndemnurile la decenţă şi buna-cuviinţă

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos „Antiphonitria” de la Sf. M. Manastire Vatopedi, Sf. Munte Athos

Sunt foarte multe sfaturile sfinţilor, ale unor părinţi contemporani îmbunătăţiţi sau chiar ale unor simpli mireni, adresate femeilor, cu privire la modul acestora de a se comporta în societate, în familie etc.: cuviincios. Unele dintre aceste sfaturi sunt scrise cu mai mult tact, altele mai neglijent, dar reacţiile pe care le dezvoltă asupra femeilor de astăzi, sunt, în mare, cam acestea: pare că femeile s-ar fi săturat să li se tot spună / impună ce să (nu) facă şi pe de altă parte ar vrea să scape de această responsabilitate care li se pune în cârcă, anume a ispitirii bărbaţilor. Şi într-o anumită măsură au dreptate, pentru că bărbaţii nu sunt neputincioşi, au şi ei aceleaşi „arme” de luptă împotriva ispitelor: paza ochilor, paza minţii, rugăciunea, Sfintele Taine ş.a.

Observând aceste reacţii, chiar la unele dintre femeile ortodoxe, care participă la Sfintele Slujbe: lehamite, indiferenţă la suferinţa celuilalt (pentru că e vorba de o suferinţă), mă întreb în general dacă mai putem să primim un cuvânt, gândindu-ne doar la folosul acelui cuvânt pentru noi înşine? Nu sunt foarte optimist în privinţa răspunsului şi nu-mi face niciun fel de plăcere să constat asta, anume că aceste îndemnuri sunt primite cu foarte mare greutate… Se găsesc fel şi fel de motive, orice, în afara puţinei noastre credinţe şi a lipsei de voinţă de a înţelege, a lipsei intenţiei noastre bune. În cazul de faţă, femeile spun că „piedica” de a accepta îndemnurile la mai multă pudoare vine din faptul că acele sfaturi se adresează doar lor, iar ele le percep doar ca pe nişte reproşuri, pe când bărbaţii ar beneficia de prea mare înţelegere… Dar nu prea este aşa: şi bărbaţii au parte de foarte multe „recomandări”, pentru că e vorba de păcate şi de mântuire, ori la Hristos şi în Biserică păcatul nu este trecut cu vederea dacă aparţine unui bărbat, şi înfierat dacă e al unei femei…

Vina bărbaţilor

De ce să nu recunoaştem că bărbaţii sunt mai uşor de atras în ispită şi sunt, poate, mai pătimaşi? Aceasta este o realitate. Bărbaţilor se adresează Hristos: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.

Citește în continuare »


Sf. Ignatie Briancianinov – Cum să ne folosim în chip mântuitor de patimile lui Hristos (Predică în Vinerea Mare, la Vecernie)

00

Şi tot norodul ce venise împreună la priveliştea aceea, văzând cele ce se făcuseră, se întorceau bătându-şi piepturile” (Luca 23, 48).

Ce privelişte să fi fost aceea care îi adusese pe privitori în cea mai desăvârşită nedumerire? Ce privelişte să fi fost aceea care pecetluise cu tăcerea gurile privitorilor şi le cutremurase, totodată, sufletele? Ei veniseră ca să-şi îndestuleze pofta de iscodire, şi au plecat bătându-şi piepturile şi ducând cu sine o înfricoşătoare nedumerire… Ce privelişte să fi fost aceea?

La acea privelişte priveau nu numai oamenii: priveau la ea cu spaimă şi cu cea mai adâncă evlavie toţi îngerii lui Dumnezeu; lucrurile cereşti nu le mai atrăgeau luarea-aminte; privirile lor erau atrase, ţintuite de priveliştea care se arăta pe pământ. Soarele a văzut ceea ce nu mai văzuse până atunci şi, neputând suferi, şi-a ascuns razele cum îşi ascunde ochii omul în faţa unei privelişti pe care nu o poate îndura: el s-a înveşmântat în întuneric adânc, arătând prin acest întuneric întristarea sa amară, precum moartea. Pământul s-a clătinat şi s-a cutremurat sub întâmplarea săvârşită pe el. Templul Vechiului Legământ şi-a sfâşiat măreaţa catapeteasmă cum nu îşi cruţă omul hainele cele mai de preţ în faţa celor mai mari nenorociri. Şi tot norodul ce venise împreună la priveliştea aceea, văzând cele ce se făcuseră, se întorceau bătându-şi piepturile… Ce privelişte să fi fost aceea?

Citește în continuare »


Ceea ce contează

Iisus Hristos biciuit - flagelarea pe stalp, Manastirea Afteia, Alba

Iisus Hristos biciuit – flagelarea pe stalp, Manastirea Afteia, Jud. Alba

Pe scurt…

La un training despre eficacitate li s-a predat participanţilor o lecţie despre importanţa principiilor corecte şi a modului în care le percepe fiecare individ, precum şi despre comportamentul pe care-l deprindem in urma formării unor obiceiuri, exersarea acestora în timp ducând la formarea unui caracter frumos, a unor trăsături personale durabile, capabile să asigure fiecăruia împăcarea cu sine, cultivarea relaţiilor şi drept urmare, succesul. Autorul a ajuns la concluziile respective în urma unui studiu îndelungat şi amănunţit, literatura prin care a trecut fiind dintr-un orizont de timp de aprox. 200 de ani, din mai multe domenii (inclusiv religioasă), urmărind să afle ce anume aduce succesul personal. Concluzia lui este că sunt 7 obiceiuri care, dacă sunt exersate, duc la îndeplinirea principalelor dorinţe – sintetizate în aşa-numita „Misiune personală”: 1. fii proactiv (eşti produsul alegerilor tale); 2. începe cu gândul la final (cunoaşte-te pe tine foarte bine, pentru a şti cine eşti cu adevărat şi care este scopul tău în viaţă – adică „Misiunea personală” de mai sus, şi în funcţie de asta stabileşte-ţi priorităţile); 3. pune priorităţile pe primul loc (să ştii care lucruri sunt importante, care sunt urgente, care sunt importante şi urgente etc. şi în funcţie de asta să poţi alege să le faci pe acelea care nu te abat de la scopul tău principal); 4. gândeşte câştig-câştig (în relaţii să căutăm să câştige ambele părţi); 5. încearcă întâi să înţelegi şi apoi să fii înţeles; 6. acţionează în sinergie (într-o echipă, crează valoare şi din diferenţele dintre oameni); 7. ascute ferăstrăul (întreţine-te: fizic, mental, spiritual, întreţine relaţiile etc.).

Dar…

Citește în continuare »


Trei Duminici: trei oameni, Un Domn

Georgiy Kolosov."Wonder-worker"

Dacă duminica a patra după Paşte este dedicată slăbănogului din Vitezda, cel care nu avea om care să-l arunce în scăldătoarea vindecătoare, în duminica a cincea am învăţat despre femeia samarineancă, cea căreia Domnul îi cere apă de băut, iar în a şasea Hristos îl vindecă pe un orb din naştere, trimiţându-l la scăldătoarea Siloamului pentru definitivarea acestei vindecări. În toate cazurile este vorba despre Hristos-Dumnezeu, Cel Care cu Smerenie se pleacă pentru a sluji făpturilor Sale în suferinţă.

Cu ochii trupeşti şi înţelegerea normală, raţională, noi recunoaştem în cele trei Evanghelii ori vindecarea unor nevoi trupeşti (slăbănogul din Vitezda, orbul din naştere) ori a unora sufleteşti (femeia samarineancă, desfrânată, dar care îngrijorată de cele ale sufletului şi mânată de o curiozitate sinceră, îndrăzneşte să-L întrebe pe Domnul despre adevărata închinare). Totuşi, Domnul şi Biserica Sa ne arată că este vorba de ceva mai mult, anume că tămăduirea este în primul rând a duhului, a sufletului. De importanţă primordială este dispoziţia omului, voinţa lui, recunoaşterea stării sale şi strigătul lăuntric al celui în nevoie. Doar atunci vine vindecarea – mai întâi a duhului, iar de aici toate celelalte binecuvântări, inclusiv vindecarea bolii trupeşti.

Bolnavul de la scăldătoarea Vitezda aştepta de 38 de ani un om care să-l arunce şi pe el în apă, dar de atâta vreme i-o luaseră alţii înainte, pentru că numai un singur om se putea vindeca într-un an, doar primul care apuca să intre în scăldătoare după tulburarea apei de către îngerul Domnului. Samarineanca era o femeie credincioasă, dar era de neam străin şi se închina unui Dumnezeu deformat, străin de Cel al iudeilor; cu toate acestea, ea Îl recunoaşte pe Hristos mai întâi ca prooroc, apoi ca Dumnezeu şi mărturiseşte despre El şi celorlalţi samarineni, care o cred şi vin şi ei să-L vadă şi să-L asculte. Citește în continuare »


Toate să le facem spre slava lui Dumnezeu. Fiindcă în El viem, către El ne îndreptăm, vrând-nevrând

Alexander Shurlakov."Liberty wherewith Christ"

Ascultând o conferinţă a Părintelui Amfilohie Brânză la Librăria Sophia din Bucureşti: „Pocăinţa în viaţa duhovnicească”, mi-a atras atenţia în mod deosebit o frază chiar la începutul cuvântării părintelui: „Toate sa le facem spre slava lui Dumnezeu. Fiindca in El viem, catre El ne indreptam, vrand-nevrand”. Şi m-am întrebat: cum vine asta, ne îndreptăm spre El toţi, chiar fără voia noastră? Poate că de la nivelul gândirii raţionale, logice, de la nivelul vieţii noastre centrată pe acoperirea nevoilor de zi cu zi, nevoi trupeşti, mai primare sau mai elevate, ne este greu să înţelegem asta. Dar dacă ne amintim de spusele Părintelui Cleopa: “moartea, moartea, moartea”, dacă ne amintim de inevitabilul sfârşit al vieţii acesteia, perspectiva se schimbă întrucâtva… Şi în funcţie de credinţa noastră, vedem în acest sfârşit al vieţii ori o pierdere în neant, ori un sfârşit care înseamnă, de fapt, un nou început. Pentru creştini, sfârşitul vieţii înseamnă intrarea în veşnicie: ori în viaţa veşnică, ori în moartea veşnică.

Într-o altă conferinţă („Invierea lui Hristos, bucuria noastra”, apr. 2012, Craiova), P.S. Sebastian spunea unor tineri: “suntem obsedaţi de rău, de probleme, şi nu căutăm să le privim în perspectiva vieţii de dincolo. În perspectiva vieţii de dincolo, viaţa de aici pare o joacă cu păpuşi, pare o copilărie. Aduceţi-vă aminte ce este copilăria pentru omul de mai târziu: o joacă. Toţi aţi avut copilărie şi vă amintiţi câtă fericire: […] ne jucam şi toată lumea era a noastră. În perspectiva vieţii de dincolo, viaţa de aici pare o joacă. Noi facem o tragedie din ea, ca şi cum ar fi singura viaţă. Ne agăţăm cu toate speranţele noastre numai de viaţa de aici şi nu vrem să înţelegem nici măcar la nivel de subconştient că viaţa de dincolo merită mai mult, sau contează mai mult decât asta. Eu cred că dacă vom privi mai atent către bucuria vieţii de dincolo, vom trece mai uşor peste greutăţile vieţii de aici. Toate greutăţile trec. Citește în continuare »