„Standard & Poor’s a retrogradat 4 bănci greceşti”. Impactul în România

Într-o sinteză de ştiri din zilele trecute, de pe războiîntrucuvânt, citeam că: „focul grecesc, altădată o armă redutabilă a armatei bizantine, este acum o metaforă plastică pentru a desemna plaga falimentului – inevitabilă pentru Grecia şi … zonele limitrofe, cum am fi noi şi bulgarii, întâmplător toate 3… ţări ortodoxe. Dupa scrisoarea “secretă” a ministrului de finanţe german, decizia Standard and Poor’s este al doilea semnal că Grecia trebuie să intre în faliment. Practic, ce s-a întâmplat: Standard and Poor’s a degradat ratingul Greciei la CCC, semn că agenţia de rating consideră că va fi forţată să coboare ratingul Atenei la default (D) – de vreme ce este posibil ca creditori privaţi să fie implicaţi în următorul pachet de ajutor. Grecia este acum cea mai slab cotată din lume, sub Ecuador, Jamaica, Pakistan sau Grenada.

În afara de S&P, „atacuri” vin şi din Europa, unul dintre ele este declaraţia noului preşedinte al Bundesbank, Jens Weidmann, care opinează că “euro poate depăşi fără nicio problemă eventualul faliment al Greciei”, de fapt referindu-se la faptul că băncile greceşti au cote de piaţă semnificativ de mari doar în România şi Bulgaria, în celelalte ţări prezenţa lor fiind destul de slabă, deci impactul acolo ar fi unul minor. Deşi sunt şi bănci occidentale care au expunere pe Grecia, marea parte a crizei greceşti s-ar opri, însă, la porţile zonei Euro, unde băncile greceşti deţin cele mai mari cote.

Citește în continuare »

Reclame

Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei privind CAUZELE crizei, ale tulburărilor sociale, despre PLANUL DE INROBIRE mondială şi SOLUŢIILE DUHOVNICEŞTI

„CĂTRE POPOR”
enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei

Ierarhia Bisericii Greciei care s-a întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010 simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, pentru a vorbi pe limba adevărului şi a dragostei.

Zilele pe care le trăim sunt grele şi critice. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să ia poziţie asupra evenimentelor la care suntem martori.

Este adevărat că ceea ce se întâmplă în patria noastră este inedit şi cutremurător. Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru. Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-creditorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.

Citește în continuare »


Îndemn la RUGĂCIUNE STĂRUITOARE în vremurile tulburi pe care le traversăm

Postez mai jos un mesaj din partea Pr. Teofan de la Măn. Putna către fraţii de la Război întru Cuvânt şi către toţi fraţii şi surorile întru Hristos, un mesaj deosebit de important pentru această perioadă de mari framântări, cu perspective dintre cele mai rele, inclusiv în ce priveşte prigoana împotriva Bisericii şi a sufletelor credincioşilor. Vă rog să primiţi acest îndemn la rugăciune şi la pocăinţă din partea Părintelui Teofan şi să-i daţi curs. De asemenea, după cum spune părintele mai jos: „vă rog să adresați acest îndemn la cât mai multă lume„.

Fraților!

Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toți cei care puneți suflet și vă implicați în rezolvarea și lămurirea unor probleme arzătoare cu care ne confruntăm noi, românii, în timpurile de acum.

Am aflat că, în data de 15 septembrie, s-a pus pe site-ul Război întru cuvânt, o parte dintr-un interviu pe care l-am dat anul trecut celor de la România Actualități. Aș dori ca, în completarea celor pe care le-am spus atunci, să mai fac unele mici precizări și,totodată, să dau un răspuns celor care întreabă ce este de făcut.

Chiar dacă nu văd care este legătura dintre cip și 666, asta nu înseamnă că recomand să se ia actele biometrice. Cine se poate descurca fără ele, bine face. Cu cât se încetinește funcționarea acestei mașinării malefice (pe care unii o numesc pușcăria mondială), cu atât este mai bine.

Nu trebuie să uităm însă că, de multe ori, în istoria popoarelor creștine, Dumnezeu a îngăduit pierderea libertății exterioare, atunci când majoritatea creștinilor nu au mai avut râvnă să lupte pentru libertatea interioară. Cine este liber interior nu transmite panică, nu transmite un duh negativist, ci prezența și demersurile lui aduc ceva din pacea lui Hristos, chiar dacă se confruntă cu probleme foarte grave.

Citește în continuare »


„Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!” – Între bravadă şi smerenie

Yurii Makarov."...accept me as a communicant..."

Yurii Makarov."...accept me as a communicant..."

Noi, nu! (Nicolae Labiş)

O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza.

Generaţii secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?

Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?

Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rînduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

***

Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti. Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos. Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate.” (Filipeni 3,18-21)

Noi, ca şi creştini, afirmăm că NU suntem dintr-aceia care „se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos […] ca unii care au în gând cele pământeşti„, dar trebuie să luptăm continuu tocmai pentru ca acest „NU” să fie legitim, să fie întru Adevăr, întru Hristos. Pentru că dacă din gură spunem una, iar faptele ne vădesc că suntem altfel, ce folos dobândim, pe cine amăgim? Ar însemna ca suntem exact dintre aceia care „se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos„, dar atunci „Sfârşitul acestora este pieirea” şi „mărirea lor este întru ruşinea lor.

Citește în continuare »


„Şi duhul lui s-a deşteptat” – cuiva care se plânge de nedreptăţile omeneşti

Alexander Ivasenko."Brothers and parishioners".

Alexander Ivasenko."Brothers and parishioners".

Odată a venit la Sfântul Nicolae Velimirovici (la acea vreme – Episcopul Nicolae) un bărbat care s-a plâns de nedreptatea omenească, întrucât fusese închis pe nedrept, fiind considerat, de către tribunalul lumesc, vinovat pentru o faptă pe care nu a comis-o. Răspunsul sfântului este surprinzător poate, pentru majoritatea dintre noi, căci gândiţi-vă: de câte ori n-am cerut şi noi socoteală celorlalţi (şi prin aceasta, inclusiv Lui Dumnezeu!) pentru nedreptăţile de care avem parte în viaţă? Aşadar, să luăm aminte la cuvintele sale, căci „sfinţii vor judeca lumea” (1 Cor. 6,2). O vor judeca nu în sensul de a osândi pe unul şi pe altul dintre păcătoşi, ci fiecare se va osândi singur, pe el însuşi, când va sta faţă către faţă cu acele stele ale curăţiei, ale credinţei, având în centrul lor steaua cea neasemuită, pe Hristos, Cel a Cărui jertfă s-a făcut pentru mântuirea noastră, a oamenilor, pentru ca noi să credem şi să înţelegem că într-adevăr există salvare şi că SINGURA salvare în care trebuie să credem şi pe care trebuie să o dorim este viaţa Întru El, cu credinţă vie, încununată de fapte, PE VEŞNICIE. Nicio lipsă din viaţa aceasta nu ne poate lua mântuirea, nimic nu justifică deznădejdea care duce la gesturi extreme, de lepădare de Dumnezeu şi de noi înşine, refuzând Darul ce ne este pus înainte. Din contră – cu cât omul este mai apăsat de greutăţi, de necazuri, cu atât îi este mai lesne a se apropia de Dumnezeu şi Acela îi ajută mai repede, căci „care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere peşte, oare îi va da, în loc de peşte, şarpe? Sau dacă-i va cere un ou, îi va da scorpie?” (Luca 11, 11-12). Cu atât mai mult Tatăl nostru, din Ceruri! Aşadar, să încercăm din toate puterile a vedea greşelile noastre şi a le corecta, a vedea păcatele noastre şi a lupta împotriva lor, şi atunci vom osândi mai puţin pe ceilalţi, vom acuza mai puţin “nedreptăţile” de care avem parte şi cu ajutorul Domnului, poate chiar Îi vom mulţumi la vreme de necaz şi ispită, cerându-I, totodată, ajutorul, cu nădejde că-l vom şi primi negreşit.

Citește în continuare »


„A cui n-am fost, a cui n-oi fi”. Îndemn la responsabilitatea cea adevărată: faţă de suflet

În vremurile acestea deosebit de grele, când suntem ispitiţi din atâtea părţi, suportăm din ce în ce mai greu aerul acesta otrăvit, căruia lumea (ne)bună îi zice trend/tendință. Mai ales când tendința este sugerată, iar uneori chiar impusă.

Vedem la televizor sau citim în presă despre din ce în ce mai multe dezastre, despre cazuri de sinucideri ale căror motive sunt date de pierderea avutului propriu. Aflăm despre cutare om – înglobat în datorii – că nu a mai putut rezista și și-a pus capăt zilelor, lăsînd un bilet de adio… Foarte mulţi dintre aceştia au avut datorii la bănci și sub presiunea acestora au cedat psihic.

Dar acestea sunt vremuri în care nu numai cei cu datorii la bănci au de suferit cumplit, ci și alţii care în urma calamităţilor au rămas fără case, fără animale, fără bunuri, unii chiar fără fraţi, părinţi, bunici… Şi sunt vremuri în care chiar şi celor care au reuşit să agonisească un ban din greu sau celor pentru care ridicarea unei case a durat 15-20 ani și care acum ar trebui să se “bucure” de agoniseala lor, le va fi foarte greu, neputând să-şi achite datoriile zilnice, fiind nevoiţi să „strângă punga” din ce în ce mai mult. Și atunci ce e de făcut? Cum să te salvezi din aceste împresurări? Cum să îți dezlipești sufletul de lumea aceasta şi cum să aplici acel “Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Luca 18:22)?

Cum altfel, decât prin credintă nestrămutată și o mare nădejde în Mantuitorul Iisus Hristos și Maica Domnului? Cum altfel decât prin gândire duhovnicească? Pentru că dacă nu vom gândi duhovniceşte ne vom asemăna bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip.

Citește în continuare »


Reeducarea din comunism şi continuarea ei de acum

Aflăm, de la supravieţuitorii anchetelor, temniţelor şi lagărelor de muncă bolşevice care au apucat să lase mărturie despre infernul prin care au trecut, că „reeducarea” s’a făcut ştiinţific, după reţetă. Astfel, pe lângă bătăi, frig, foame şi izolare, două erau metodele cele mai eficiente. Prima era să te facă să nu mai ai încredere în nimeni, nici măcar în tine, să nu mai fii sigur pe nimic, nici pe oameni, nici pe principii. Modul în care se obţinea acest lucru era, de exemplu, introducerea în celula ta, adică în mica ta lume, a unor deţinuţi noi. Timp de o lună, de exemplu, noii deţinuţi erau complicii, prietenii tăi. Totul decurgea normal, discutai cu ei şi păreau că au cam aceleaşi idei cu tine, sau măcar că îşi argumentau normal diferenţele de opinie, sufereai împreună cu ei, combăteai împreună cu ei, regăseai împreună cu ei, chiar şi în acele împrejurări carcerale, un grăunte de umanitate şi de normalitate. Într’un miez de noapte însă, brusc, aceşti prieteni năvăleau peste tine, cu bâte, lanţuri şi urlete bestiale acuzându-te de cele mai fantastice sau reproşându-ţi cele mai normale lucruri. Erau, brusc, alţi oameni. Întorşi cu 180 de grade. Tot ce discutaseşi cu ei până atunci era folosit impotriva ta, şi, în plus, îţi erau aruncate în cârcă tot felul de acuzaţii noi.

Şi asta te ducea către a doua metodă de reeducare. Trebuia fie să „recunoşti,” uneori nici nu ţi se spunea ce anume să „recunoşti” şi trebuia să găseşti tu ceva de care să te acuzi singur şi eventual să-i implici şi pe alţii în imaginarul complot, fie să repeţi papagaliceşte mârşăviile pe care ţi le dictau sau impuneau anchetatorii (dacă erai preot, să „slujeşti” o liturghie alterată blasfemiator), fie să repeţi la infinit afirmaţii mincinoase. Unii, după cum povestesc D. Bacu sau Gh. Bordeianu, ajungeau chiar să creadă ceea ce spuneau. Citește în continuare »