Despre Eva si Maria

byzantine-detail-the-virgin-adam-and-eve-crete

Eva şi Maria

Pentru noi, Eva şi Maria înseamnă de fapt înţelepciunea trupească şi înţelepciunea duhovnicească. În cântările bisericeşti auzim: „femeia s’a făcut pricină suferinţei, femeia s’a făcut şi pricină mântuirii.” Eva a dorit mai mult decât ce puteau să-i dea soţul ei şi Dumnezeu fără să o primejduiască. Şi, împreună cu diavolul, a sărit în prăpastie, trăgând după sine întregul Rai. Această prăpastie este istoria. În mijlocul acestei prăpăstii a patimilor arzânde, unde pomul ispitei s’a înmulţit ca viermele, Maria şi-a înălţat sufletul său mult deasupra istoriei şi l-a logodit cu Duhul Sfânt. Roada jocului Evei cu diavolul a fost întâiul ei născut, omul ucigaş. Roada logodnei Mariei cu Duhul Sfânt a fost întâiul ei născut: omul-Dumnezeu. Eva a întors roata vieţii în jos, iar Maria a îndreptat-o în sus. Întreaga tragedie a Evei şi a Mariei nu ar avea nici pentru mine, nici pentru tine, prietene, neapărat o însemnătate, dacă n’ar fi întocmai înfăţişarea tragediei sufletului nostru!

Citește în continuare »


Semnul

De peste 2000 de ani, Hristos stă, cu braţele deschise, înaintea tuturor…

Dumnezeu S-a întrupat în acest Om Care, cu un glas ce stinge furtunile şi înviază morţii, strigă tuturor noroadelor: PÂNĂ AICI! DINCOLO DE MINE E PRĂPASTIA CEA NESFÂRŞITĂ a IADULUI!

Şi puţini Îşi întorc privirile spre El… Şi mai puţini, văzându-L, îşi încordează auzul ca să-L asculte… Şi mai puţini, ascultându-L, Îl cred şi se opresc… Iar, din cei ce se opresc, puţini sunt cei ce se întorc din drum, înfruntând până la capăt, suferinţa de a merge „împotriva curentului”, a maselor care, din pricina rumorii, a zgomotului vieţii acesteia pătimaşe, nu aud înfiorătoarele urlete ale celor din faţă; ale celor ce, râzând, glumind, dormind, bând şi mâncând, preocupaţi în fel şi chip de sine, se trezesc, deodată, fără putinţă de întoarcere… deasupra Abisului!…

Citește în continuare »


Astăzi, 5 august – Sf. Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul): PRICINILE DEZNĂDEJDII ŞI NĂDEJDEA CELOR CĂZUŢI

„Prin nadejde ne-am mantuit, zice Sfantul Apostol Pavel. A intrebat un frate pe un batran zicand: “Parinte, ce insemneaza Proorocul prin cuvintele acestea: „Nu este mantuire lui, intru Dumnezeul lui!’?” Si a zis batranul:

Insemneaza gandurile deznadajduirii, cari vin de la draci la cel ce greseste si zic: De acuma nu iti este tie mantuire intru Dumnezeu! Prin asta il ispiteste de vrajmasi, ca sa-l arunce intru deznadajduire. Asupra lor trebuie sa se lupte omul zicand: Domnul este mantuirea mea si El va scoate din cursa picioarele mele„.

Cred ca le este cunoscuta la toti pilda cea din Pateric cu fratele care cadea in pacatul desfranarii in toate zilele si iarasi in toate zilele imblanzea pe Domnul prin pocainta lui cea cu multe lacrami si rugaciuni. Se pocaia si iarasi cadea in noroiul pacatului, insa nu se deznadajduia de mantuire niciodata. Desi se arata mincinos intru fagaduinta lui, dar Prea Milostivul Dumnezeul nu se intorcea de catre el, ci rabda faradelegea fratelui si astepta intoarcerea lui. Si aceasta cadere a fratelui insotita de mustrare a urmat vreme de 10 ani de zile si mai mult. Desigur ca vrajmasul mantuirii s-ar fi bucurat sa-l vada pe frate ca vine la deznadajduire dupa atatea caderi si dupa atatea fagaduinte mincinoase. Se astepta de asemenea, pizmasul sa vada ca si Domnul se manie si nu-l mai primeste pe cel care isi calca mereu fagaduinta si nu se indreapta, insa cu parere de rau vede ca nici fratele nu se deznadajduieste de mantuire si nici Milostivul Dumnezeu nu se manie, ci il primeste in toate zilele cand se pocaieste.

Citește în continuare »


Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt, pentru că e des-personalizare

Păcatul împotriva Sfântului Duh: cel care nu se iartă

Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru — care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urându-l şi batjocorindu-l, reducându-l la rang de obiect, adică tratându-l ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atât de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?

Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului.

Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că „justiţia e o formă a luptei de clasă” şi procesele cu „mărturisiri complete”, unde omul e pus să se terfelească singur până la capătul nopţii (Iuda Îl vinde pe Hristos noaptea, la capătul căreia ne duce şi Celine) unde trebuie să ajungă să-i fie scârbă de el însuşi şi să se urască de moarte (astfel încât viaţa pe care şi-a salvat-o prin trădare să nu mai preţuiască nimic), unde trebuie să-şi dea seama că a coborât până pe treapta cea mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul — şi se leapădă de libertate -, unde nu mai poate nici să iasă din sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate punţile cu lumea stihiilor, nu constituie ele pilda vie şi întreagă a misteriosului păcat, singurul pentru care Iisus spune lămurit că nu poate fi iertare?

Citește în continuare »


Despre chemarea lui Dumnezeu adresată oamenilor (Părintele Cleopa – Predică la Duminica a II-a după Rusalii)

Ev. Matei 4, 18-23  

Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.
Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.
Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
  

Ap. Romani 2, 10-16  

Dar mărire, cinste şi pace oricui face binele: iudeului mai întâi, şi elinului.
Căci nu este părtinire la Dumnezeu!
Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi.
Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi.
Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege,
Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără,
În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.
  

Citește în continuare »


Duminica Sfinţilor Români – a doua duminică după Rusalii

Dupa ce in prima duminica de dupa Rusalii sunt praznuiti Toti Sfintii Bisericii lui Hristos, dintotdeauna si de pretutindeni, in duminica urmatoare Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a randuit praznuirea speciala a Tuturor Sfintilor Romani, aducandu-ne aminte ca neamul nostru s-a nascut crestin si a pastrat credinta cea adevarata, ca daca Sfintii i-au lipsit multa vreme din calendar, totusi ei au existat in fiecare veac, stiuti sau nestiuti de oameni: cuviosi si cuvioase, martiri si martire, arhierei si voievozi, propovaduitori si aparatori ai Sfintei Cruci, neincetat au punctat istoria neamului nostru si au adus dinaintea lui Dumnezeu prinosul evlaviei romanesti. Acest neintrerupt sir de Sfinti daruiti de Dumnezeu neamului nostru, dintre care o parte se regasesc astazi si nominal in calendarul bisericesc,  ne innobileaza si ne obliga deopotriva ca neam crestin. Iar multi dintre ei isi asteapta canonizarea oficiala, ca bunaoara martirii credintei din secolul 20, care s-au jertfit pentru Cruce si Neam in lunga infruntare cu comunismul ateu si antinational.

Duminica Sfintilor Romani – Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat, la 20 iunie 1992, ca Duminica a doua dupa sa fie numita „Duminica Sfintilor Romani„. In anul 1950, Sfantul Sinod a hotarat inscrierea in randul sfintilor a unor vrednici traitori, marturisitori si aparatori ai dreptei credinte, recunoscand si confirmand cinstirea pe care poporul dreptcredincios o aducea acestor sfinti de mult timp, pentru ca in anul 1955-1956 sa proclame prin Tomos sinodal canonizarea lor. Tinand seama ca poporul a continuat sa cinsteasca si pe alti alesi ai lui Dumnezeu, o comisie sinodala si-a indreptat cercetarile si catre acestia, propunand Sfantului Sinod lor ca sfinti.

Citește în continuare »


Despre iconoclasm (Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sf. Luca al Crimeei – p.3)

Sfânta Ortodoxie, biruind toate ereziile, s-a întărit pe veci.

Mulţi învăţători mincinoşi, făcători de schisme şi eretici, a cunoscut creştinismul, începând din vechime. Unele erezii – cum ar fi cele ale lui Arie, Macedonie, Dioscor, Nestorie şi cea iconoclastă – au zguduit Biserica veacuri întregi. Ele au adus Bisericii suferinţe nenumărate şi foarte grele; mulţi au fost mărturisitorii şi mucenicii care şi-au vărsat sângele pentru adevărul Ortodoxiei în lupta cu aceşti învăţători mincinoşi şi eretici. Mulţi ierarhi mari au fost surghiuniţi, unii au fost chiar alungaţi de câteva ori de la catedrele lor – iar Flavian, Patriarhul de Constantinopol, a fost bătut atât de crunt la sinodul numit „tâlhăresc”, condus de către ereticul Dioscor, încât a murit după trei zile.

Citește în continuare »


Despre soarta ereticilor (Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sf. Luca al Crimeei – p.2)

În cea dintâi Duminică a Marelui Post, care se numeşte Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfânta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osândiţi de cele şapte Sinoade Ecumenice.

Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strâmbat sfânta credinţă ortodoxă, învăţând mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – şi mulţi au urmat păgânătăţii lor, mulţi au pierit cu moarte veşnică.

Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Ce i-a răscumpărat, îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2, 1-2). Şi sfântul apostol Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei (Fapte 20, 29-30).

Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui Hristos – iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (v. In. 10, 14-16). Şi în rugăciunea Sa arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-21).

Citește în continuare »


Despre fericiri (Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sf. Luca al Crimeei – p.1)

Am vorbit cu voi despre faptul că diavolul făureşte un îngrozitor lanţ de fier din patimile noastre, lanţ care coboară în adânc, trăgându-i acolo pe cei care, neexersând înfrânarea, dau frâu liber patimilor. Acum vreau să vorbesc despre un alt lanţ, lanţ de aur, lanţ sfânt, care a fost făurit pentru noi de către însuşi Domnul Iisus Hristos. L-am numit lanţ de aur, dar numele acesta este prea mărunt pentru el, fiindcă e nesfârşit mai preţios decât aurul. Lanţul acesta ne poate ridica uşor la înălţime, la însuşi Tronul Dumnezeirii. Din ce verigi e făurit lanţul acesta? Din poruncile fericirilor, pe care le auziţi la fiecare Liturghie şi pe care trebuie să le păstraţi adânc în inima voastră.

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor (Mt. 5, 3). Cine sunt săracii cu duhul? Cei ce duhovniceşte se aseamănă oamenilor sărmani, flămânzi, săraci trupeşte, care nu au nici un avut; cei care cu sinceritate, din toată inima socot că nu au nici un fel de calităţi duhovniceşti şi morale. Dacă fac vreun lucru bun, aceştia cred, plini de smerenie, că nu l-au făcut ei, ci harul lui Dumnezeu, care este cu ei (vezi l Cor. 15, 10).

Citește în continuare »


Dacă vrei, poţi (să-ţi păstrezi fecioria)

„Bucurie”! Suntem în „anotimpul iubirii”, vine ziua de Sf. Valentin, „sărbătoarea” de import şi apoi a Dragobetelui autohton, şi am putea pretinde ca asistăm la o adevarată feerie a dragostei! „Bucurie!”, căci asta pretindem toţi, că suntem bucuroşi, fericiţi, deşi în interior suntem găunoşi şi neştiind ce să mai facem ca să nu fim singuri, comitem greşeli mari, facem compromisuri care ne costă apoi multe nopţi de nesomn, multe gânduri ce nu ne vor da pace, preţul plătit fiind chiar pătarea conştiinţei noastre, pierderea bucuriei adevărate de a avea o conştiinţă curată, de a fi mângaiaţi în singurătate (deşi nu doar în singurătate suntem mângâiaţi), de Însuşi Domnul nostru! Însă nimic nu e pierdut!

La intrebarea dintr-un articol: “SE MAI MERITA SA-TI TII FECIORIA IN ZIUA DE AZI?”, o tanara a postat un comentariu prin care a exprimat ceea ce cred multi dintre noi – de fapt, acesta este glasul acelora care nedandu-si seama intre ce au de ales, opteaza pentru renuntarea la floarea unica a fecioriei in schimbul “intrarii in lume” (problema astazi este mai ales ca multi chiar nu-si mai dau seama ca sunt in fata unei optiuni – caci a-ti pastra fecioria este nu numai o optiune, ci chiar de dorit, dar astazi s-a “trecut” deja şi de faza “libertatii” de gandire care-ţi oferea dreptul să crezi că ai de ales, ajungandu-se la impunerea ideii ca renuntarea la feciorie cat mai timpuriu este o necesitate!).

Citește în continuare »


Sfătuiţi drept, dar cu dragoste! (consideraţii logice asupra milosteniei prin cuvânt)

Astăzi  s-a ajuns la o dispută între “iubire” şi “dreptate”. Trecând peste “dreptatea” pe care o poate avea orice persoană prin simpla exprimare a unei păreri, care poate fi “bună” sau “greşită” şi care (părerea) este, de obicei, subiectivă, cuvântul DREPTATE are legătură directă cu ADEVĂRUL, provenind din acela nu etimologic, ci ca înţeles.

Astfel, pentru că ortodocşii susţin (pe bună dreptate, acest lucru reieşind în primul rand din Sfânta Tradiţie – complementara Sfintei Scripturi, şi din practica Bisericii) că Biserica Ortodoxă este de fapt şi de drept Unica Biserică a Lui Hristos, această susţinere bazându-se pe lucrarea Sfântului Duh în Sfintele Taine şi în cei ce iau parte, în Duh şi în Adevăr, la ele, au apărut aceia care, pe principiul că iubirea e mai mare decât dreptatea, încep să pună la îndoială dreptatea, prin urmare Însuşi Adevărul revelat – pe Hristos!

Aceştia uită, însă, că “iubirea” este de fapt, dumnezeiască şi că este imposibilă în afară de Adevăr. Să vedem de ce.

Citește în continuare »


„Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” (tâlcuire la Crez, partea IV)

492px-00058_christ_pantocrator_mosaic_hagia_sophia_656x800_edited

Proorocul si vizionarul a privit către eternitate şi a văzut că nu existau soarele, luna sau stele; si totuşi, era o lumină inefabilă care pătrundea totul şi lumina totul (Luca 60,19 şi Apoc. 21, 23). Ştiţi voi, o, aleşilor, ce fel de lumină era aceasta ? Bănuiţi: este lumina eternă a chipului Celui Preaînalt. Este lumina eternului Tată, lumina eternului Fiu şi lumina eternului Duh Sfânt – o Lumină, o Dumnezeire, o Frumuseţe.

Sfinţii Părinţi de la Niceea (325), luminaţi de această eternă Lumină, au arătat prin următoarele şase expresii care este legătura dintre Domnul nostru lisus Hristos, Tatăl ceresc şi creaţie.

Prima expresie, „Lumină din Lumină”, a fost rostită de un mare tâlcuitor al misterelor: „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (I loan 1, 5). Dacă un tată este lumină, ce altceva poate fi fiul său decât numai lumină ? Dacă Tatăl veşnic este Lumină, Fiul Său este de asemenea Lumină. Fiul, mărturisindu-ne despre El, ne spune: „Eu sunt Lumina lumii” (loan 8, 12). Binecuvântaţi veţi fi de veţi putea fi numiţi măcar luminaţi de această Lumină!

Citește în continuare »


A existat Hristos?

Hristos

Să nu vă aşteptaţi cumva la o predică! Deşi pot fi citite şi în cărţi sau reviste, locul lor este în biserică şi mulţi sunt cei care o pot face mai bine ca mine.

Nu aşteptaţi nici cuvinte frumoase, alese de autor cu scopul de a trezi şoapte de admiraţie de genul: „Ce bine le mai zice!” şi din care fiecare să rămână cu ceea ce ştia dinainte. Intenţia mea este alta: aceea de a arăta că această credinţă pe care o păstram noi, creştinii, se bazează pe adevăr şi pe realitate, iar nu pe mit şi ficţiune.

Ţineţi minte anii trecuţi? Până în 1989 eram sufocaţi în scoli, la locul de muncă, în şedinţe, prin mass-media, cu aprecieri tendenţioase la adresa creştinismului: „Dumnezeu nu există, Hristos – ce sa mai vorbim de el -, nu a fost persoană istorică;, iar religia şi credinţa sunt simple basme, bune doar pentru cei neştiutori. Noi, acum – ni se spunea – suntem altfel decât înaintaşii, suntem culţi şi folosim din plin rezultatele cercetărilor ştiinţifice, care nu au găsit vreo urmă de-a lui Dumnezeu, aşa ca El nu există”.

Aduceau apoi argumentul suprem: „L-am căutat şi în cer, cu rachetele, şi nici acolo nu l-am găsit!”. Bieţii de ei nu înţelegeau un adevăr atât de elementar: spre a putea analiza ceva sau pe cineva, se impune folosirea de mijloace compatibile. Astfel, nu poţi măsura volumul folosind unităţi de lungime, tot aşa cum nu poţi măsura nivelul radiaţiilor utilizând balanţa sau viteza, folosind altimetrul. Dumnezeu este cognoscibil, dar, spre a-L putea detecta, trebuie folosită inima… Aşa cum noi, oamenii, ne deşertăm inimile în palmele celor pe care îi iubim, tot aşa şi Dumnezeu Se dăruieşte celor care Îl iubesc; El nu Se ascunde de ceilalţi, ci ei nu au ochi sa-L vadă.

Citește în continuare »


Tinerii fata in fata… cu moartea

201

Într-o cetate numită Nain, moartea nemiloasă răpise sufletul unui tânăr, singurul copil al unei mame văduve. Cine ar putea spune durerea ce sfâşia inima acestei mame! Strigătele ei de durere şi rugăciunile fierbinţi storceau lacrimi şi din inimile cele mai împietrite. Această mamă îndurerată dusese pe acelaşi drum spre cimitir şi pe iubitul ei soţ, iar acum îşi ducea spre mormânt pe unicul său fiu care se găsea în primăvara vieţii. Cufundată în plâns mergea în urma sicriului, către mormântul care trebuia să-i primească fiul ei scump.

Deodată în faţă pe acelaşi drum, se arată un alt cortegiu tot aşa de numeros însă cu totul deosebit. Bucuria strălucea pe toate feţele, iar toate privirile erau aţintite asupra unui om care mergea înconjurat de ucenicii Săi. Era Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în al doilea an al propovăduirii Sale, în vremea Cincizecimii.

Citește în continuare »