Libertatea ca o crimă perfectă

„Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (IOAN 16,33)

În Gulagul comunist condamnarea la moarte însemna, cel mai adesea, un glonte în ceafă. În gulagul capitalist condamnarea la moarte a trupurilor a fost scoasă în afara legii. Dar, în libertatea dăruită din plin trupurilor, a prosperat condamnarea la moarte a sufletelor.

O imagine pornografică este un glonte tras în „ceafa” sufletului. Conform cercetătorului Steven Most de la Yale University, pentru opt zecimi de secundă, ochii privitorului de fantasme erotice, orbesc: se blochează circulaţia în creier. Semnul unui „foc de armă” psihologic direct în minte: o execuţie aseptică, civilizată: o crimă perfectă. Iar arma e în mâna de fier a Libertăţii, ultimul şi cel mai mai tare idol: mama lui Rambo şi a lui Terminator… Şi a superpoliticienilor de azi…

După acestă execuţie sumară porţi în tine un suflet epileptic: un suflet înfometat de „lumina” care l-a rănit. A gustat laptele morţii şi nu se mai satură: mai vrea…

Citește în continuare »

Reclame

Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt, pentru că e des-personalizare

Păcatul împotriva Sfântului Duh: cel care nu se iartă

Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru — care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urându-l şi batjocorindu-l, reducându-l la rang de obiect, adică tratându-l ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atât de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?

Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului.

Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că „justiţia e o formă a luptei de clasă” şi procesele cu „mărturisiri complete”, unde omul e pus să se terfelească singur până la capătul nopţii (Iuda Îl vinde pe Hristos noaptea, la capătul căreia ne duce şi Celine) unde trebuie să ajungă să-i fie scârbă de el însuşi şi să se urască de moarte (astfel încât viaţa pe care şi-a salvat-o prin trădare să nu mai preţuiască nimic), unde trebuie să-şi dea seama că a coborât până pe treapta cea mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul — şi se leapădă de libertate -, unde nu mai poate nici să iasă din sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate punţile cu lumea stihiilor, nu constituie ele pilda vie şi întreagă a misteriosului păcat, singurul pentru care Iisus spune lămurit că nu poate fi iertare?

Citește în continuare »