Întâmpinarea Domnului în inimile noastre

 

De multe ori ne întrebăm de ce ne este aşa dragă sărbătoarea „Întâmpinarea Domnului”? De multe ori înţelegem, dar apoi iarăşi intrăm într-un con de umbră din cauza neluării aminte şi a îndepărtării de Dumnezeu şi avem nevoie, iarăşi şi iarăşi, de a ni se reaminti, în fiecare an, cele ce trebuie să purtăm pururea, în gând şi în inimă.  

Şi acest praznic este unul măreţ – tocmai prin smerenie, căci întocmai ca şi la Naşterea Domnului, pe cât este de mare smerenia, pe atât de mare este Slava Sa, la care îi face co-participanţi şi pe robii Săi.  

La Naştere, în ieslea cea neştiută, pe Pruncul nou născut L-au vestit îngerii, şi L-au întâmpinat păstorii, I s-au închinat Magii, daruri de preţ aducându-I, cu toţii mărturisind naşterea Împăratului şi Mântuitorului lumii.  

La patruzeci de zile de la Naştere, când noi prăznuim Întâmpinarea Domnului, regăsim aceeaşi smerenie, căci Maica Domnului, însoţită de dreptul Iosif, vine la Templu pentru a împlini totul conform Legii, şi încă aduce jertfa celor săraci. Nimic nu pare aici ieşit din comun, nimic care să atragă atenţia. Dar şi aici, Pruncul este întâmpinat şi mărturisit ca Mesia. De această dată, cei care-l întâmpină pe Fiul lui Dumnezeu nu sunt păstorii sau magii, ci doi bătrâni venerabili, iubitori de Dumnezeu: dreptul Simeon şi proorociţa Ana. În smerenia lor, aceşti doi martori ai prezentării lui Iisus la templu strălucesc prin darul lui Dumnezeu. Ei sunt prăznuiţi a doua zi, pe 3 februarie.  

Citește în continuare »


Despre frustrarea în faţa variantelor multiple. Costurile de oportunitate

Am constatat cu toţii că dacă avem de ales între 100 de canale TV pentru a găsi ceva la care să ne uităm, că serile se desfăşoară cam aşa: începem prin a vedea ce e pe canalul al treilea, apoi pe al cincilea, apoi trecem pe canalul 1 si tot aşa. Iar la sfârşit constatăm că n-am văzut nimic. Ne petrecem timpul trecând de la un canal la altul, fără să stăm mai mult de 30 de secunde pe unul.

Tot aşa se întâmplă şi pe internet, chiar când navigăm printre site-uri ortodoxe, pentru că am început să căutăm senzaţionalul, am început chiar şi din credinţa noastră sfântă sa alegem numai ce e mai ieşit din comun, căutăm ce ni “se potriveşte”. Doar aşa-i la modă, nu?

Serile noastre seamănă, în felul acesta, cu un mozaic de scene neterminate si ne simţim frustraţi si nesatisfăcuţi, sau din contră, amăgindu-ne că am înţeles, când de fapt n-am înţeles mare lucru sau şi mai rău, n-am înţeles nimic! Pentru că ortodoxia nu e senzaţională, ci este smerită – şi tocmai aici este senzaţionalul ei, dar această latură nu poate fi cunoscută decât prin revelaţie…

Citește în continuare »


Vorba dulce, blândeţea şi caracterul paşnic şi rugător al Sfântului Ierarh Nicolae

Ne confruntăm astăzi cu fel şi fel de „păreri”, venite atât din afara Bisericii, cât şi din interior, păreri proprii ce exprimă adevăruri de credinţă greşit înţelese, din varii motive, de cele mai multe ori din înălţarea minţii şi mândria de a gândi ceva în mod autonom.

Sf. Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, ne oferă un exemplu de comportament în discuţiile cu aceştia şi în general, cu toţi semenii noştri. Episodul cu Arie, dacă la acesta vă aşteptaţi – este şi acela este un exemplu, însă palma aceea vine după îndelungi discuţii, după multe rugăciuni şi postiri – şi nu despre acel episod intenţionam să scriu. Ci despre blândeţea Sf. Nicolae, despre acea blândeţe despre care spune Sf. Ioan Hrisostom că „vine dintr-un suflet mărinimos şi dintr-o cugetare sănătoasă”, căci se cuvine să fim blânzi în discuţiile cu toţi, dar să ţinem credinţa, căci spune Sf. Vasile Cel Mare: „Tuturor întreprinderilor să le premeargă credinţa în Dumnezeu” – şi despre Care Dumnezeu putea să vorbească Marele Vasile, dacă nu de Cel pe Care-L marturisim în Simbolul de Credinţă?

Citește în continuare »


În faţa oglinzii duhovniceşti

Pentru că am de scris despre un lucru mai greu de înţeles, m-am gândit să vă amintesc o întâmplare, care poate să ne lămurească mai bine cuvântul nostru. În preajma unui târg de vite (sau iarmaroc) se afla un magazine mare de sticlărie. Între alte lucruri scumpe de sticlă, erau şi diferite soiuri de oglinzi mari de perete.

Într-o bună zi, când venea lume multă la iarmaroc, erau întinse la arătare în vitrina magaziei cele mai frumoase obiecte de sticlă, între care se afla şi o oglindă mare cu ramă.

Toţi târgoveţii care treceau pe alături de magazine îşi vedeau chipul în oglindă. Unii dintre ei se opreau anume ca să-şi potrivească pălăriile în faţa oglinzii.

Din întâmplare, a trecut pe alături şi un negustor de vite, care ducea de funie un ţap voinic şi nişte capre la iarmaroc.

Citește în continuare »


„Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om” (tâlcuire la Crez, partea V)

nasterea-domnului-rubliov2

Precum o mamă care se apleacă şi se înclină asupra copilului care plânge în leagăn, aşa este şi coborârea Creatorului între oamenii din această lume temporală şi văzută, coborârea din existenţa Sa miraculoasă în istorie. Noi, oamenii, şi mântuirea noastră am fost cauza coborârii Sale şi a modului cum s-a făcut aceasta: născut din Fecioara Maria şi din Sfântul Duh. Cine spune aceasta? Dacă noi, oamenii, am afirma aceasta, ar mai rămâne loc şi de îndoială. Dar El Insuşi a spus-o, Unul, lucru de care nu se poate îndoi nici unul dintre cei ce poartă icoana lui Dumnezeu în sine.

El Insuşi, Unul, Adevăratul, a spus despre Sine că a venit „ca să slujească El şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Adică, ca să servească oamenilor şi să Se dea pe Sine ca răscumpărare pentru oameni. Acesta este scopul coborârii Sale. Şi nu un om a arătat modul în care El a coborât (nimeni nu l-ar fi crezut), ci un arhanghel al lui Dumnezeu. Gavriil, arhanghelul lui Dumnezeu, a descoperit aceasta Fecioarei Maria din Nazaret: „Vei lua în pântec şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui lisus„. Citește în continuare »


Cateheza păcatului, partea III: Despre păcatele împotriva Duhului Sfânt

tacere1

Pregatirea aperceptiva:
In cuvintele noastre din trecut am vorbit despre pacat si am vazut ca Biserica le imparte in: usoare si grele, iar pe cele grele in: capitale, impotriva Sf. Duh si strigatoare la cer. In incheiere la pacatele capitale am raspuns la intrebarea de ce uraste Dumnezeu si Biserica, pacatul? Pentru ca el ne strica si ne ucide pe noi.

Anuntarea:
Astazi cand vom vorbi despre „Pacatele impotriva Sf. Duh” vom vedea cum duce pacatul la distrugerea noastra.

Tratarea:
Intrucat toata lucrarea de sfintire si mantuire se implineste de Duhul cel trimis de la Tatal de Mantuitorul, atunci acelea vor fi pacatele impotriva Sf.Duh, care se impotrivesc lucrarii Lui, mai ales impotriva credintei, nadejdii, dragostei.

Cel dintai pacat impotriva Sf. Duh este nepocainta pana la moarte cu indreptatirea indrazneata ca Dumnezeu este iubire si trebuie sa ierte. Credinta slabeste, faptele bune lipsesc si sfarsitul te gaseste in pacat si asa te fixeaza in aceasta stare – despartit de Dumnezeu.

Citește în continuare »


„va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri” (O criză economică, financiară, politică, morală globală p.5)

disaster

Tot auzim in ultimii ani vesti despre razboaie, despre boli, despre tot felul de dezastre, vesti care ne demoralizeaza, care ne descurajeaza, care ne arunca in deznadejde. Mass-media a creat imaginea unei lumi in care totul e frica, moarte, boala si dezastru. De fiecare data dupa o succesiune de stiri negative, urmeaza… pauza de publicitate si este dovedit ca oamenii speriati si cu stima de sine scazuta cumpara usor, orice. Majoritatea dintre noi ne comportam ca niste victime eterne, nu actionam de frica pentru a ne crea viata ce o dorim, avem povesti pline de scuze, insa nu avem rezultate.

Criza care a cuprins toate domeniile vieţii este o criză a omului care trăieşte sub domnia inteligenţei şi a raţiunii. Se vorbeşte despre o criză a statului, a credinţei, a Bisericii şi a religiei, tocmai pentru că această criză este o criză a omului. Semnul timpului nostru este haosul. „Trăim ca în timpul unui cutremur, când stabilitatea pământului începe să fie nesigură şi oamenii fug într-o panică de nedescris, nemaiştiind nici unul unde să se salveze” (Heinemann, op. cit. p. 12.). Şi asta din cauză că omul modern a rupt legătura cu Dumnezeu, prin Care viaţa lui căpăta sens şi înţeles, şi acum stă deznădăjduit în faţa nimicului, în care viaţa lui este pe cale de a se prăvăli.

Citește în continuare »