Cât mai suntem, cât mai sunt, mângâiaţi-i pe părinţi

Sfintii Ioachim si Ana cu Prunca

Sfintii Ioachim si Ana cu Prunca

Era o dată un bătrân căruia, murindu-i soţia, copiii i-au propus să-şi vândă casa, averea şi să se mute la ei. O vreme a dus-o bine, dar cum banii bătrânului s-au cheltuit, cei din casă nu-l mai băgau în seamă, ba mai mult, le-a căzut silă şi într-o bună zi s-au hotărât să-l izgonească de acasă. Bătrânul şi-a luat trăistuţa la spinare şi la plecare i-a zis fiului: „Dragul moşului, o ultimă rugăminte mai am la tine: mergi şi mă însoţeşte pân’ la sprânceana dealului, că şi eu, cu ani în urmă, am alungat pe tatăl meu de acasă şi acolo m-am despărţit de el„. Fiul, înţelegând că tot ceea ce ai făcut ţi se întoarce într-o bună zi, a spus tatălui cu lacrimi în ochi: „Iartă-ne, tată, pentru ce ţi-am făcut, şi vino din nou acasă.

Sf. Scriptură despre cei care nu îşi respectă părinţii

Dacă ne aplecăm cu luare aminte asupra poruncii a 5-a, observăm că Dumnezeu a așezat-o chiar la mijlocul Decalogului, i-a conferit așadar un loc central, de legătură, de trecere de la poruncile ca datorii față de Dumnezeu, la cele ce-l privesc pe aproapele.

Cuvintele Sfintei Scripturi sunt extrem de dure la adresa copiilor care nu-şi respectă părinţii: „Cel ce se poartă rău cu tatăl său şi alungă (din casă) pe mama sa, este fiu aducător de ocară şi de ruşine” (Pilde 19,26). „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea (ce este dator) maicii sale, să-l scoată corbii care sălăşluiesc lângă un curs de apă, iar puii de vultur să-l mănânce” (Pilde 30,17). „Ca un hulitor este cel care îşi părăseşte tatăl şi blestemat de Domnul este cel care o ocărăşte pe mama sa”(Sir 3, 16). Iar Sf. Apostol Pavel îi scrie lui Timotei că neascultarea de părinţi va fi unul din semnele care prevestesc sfârşitul lumii (II Tim 3,1-5).

Citește în continuare »

Reclame

“Doamne, om nu am ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa” (Omilia 37 a Sf. Ioan Gură de Aur la Evanghelia de la Ioan)

Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul i-a răspuns: Doamne om nu am ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa” (Cap. 5, Vers. 6,7 – Vers. 13).

1. Cât este de mare folosul care se scoate din Sfintele Scripturi. Resemnarea paralizatului sfântului Ioan se deosebeşte de cea a sfântului Matei.

2. Credinţa paralizatului

***

Folosul care se scoate din Sfintele Scripturi este mare, câştigul este nemăsurat, cum o spune Sf. Ap. Pavel: „Căci tot ceea ce s-a scris mai înainte s-a scris spre învăţătură, ca prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde” (Rom. 15,4, Cor. 10,11), aceste cărţi divine sunt o comoară cu tot felul de medicamente. Trebuie să înlăturăm mândria, să stingem pofta trupului, să călcăm în picioare bogăţiile, să dispreţuim durerile, să ridicăm inima, să-i dăm curajul ei şi tărie, s-o întărim în răbdare? Acolo vom afla pentru fiecare ajutorul cel mai sigur şi mai puternic. Care om, în sfârşit, printre cei ce de multă vreme luptă împotriva sărăciei sau pe care-i ţine o boală grea în patul lor, citind aceste frumoase cuvinte ale apostolului, nu se va simţi pătruns de o vie mângâiere?

Acest paralizat de treizeci şi opt de ani îi vede pe alţi bolnavi dobândindu-şi în fiecare an sănătatea; el se vede mereu în neputinţa sa şi nu se lasă abătut, şi nu se descurajează deloc, cu toate că greul de a fi văzut trecând atâţia ani în zadar îl apăsa, şi aşteptarea unui viitor nesigur, în care nu se arăta nicio licărire de nădejde, putea să-i mărească chinul. Citește în continuare »


Vorba dulce, blândeţea şi caracterul paşnic şi rugător al Sfântului Ierarh Nicolae

Ne confruntăm astăzi cu fel şi fel de „păreri”, venite atât din afara Bisericii, cât şi din interior, păreri proprii ce exprimă adevăruri de credinţă greşit înţelese, din varii motive, de cele mai multe ori din înălţarea minţii şi mândria de a gândi ceva în mod autonom.

Sf. Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, ne oferă un exemplu de comportament în discuţiile cu aceştia şi în general, cu toţi semenii noştri. Episodul cu Arie, dacă la acesta vă aşteptaţi – este şi acela este un exemplu, însă palma aceea vine după îndelungi discuţii, după multe rugăciuni şi postiri – şi nu despre acel episod intenţionam să scriu. Ci despre blândeţea Sf. Nicolae, despre acea blândeţe despre care spune Sf. Ioan Hrisostom că „vine dintr-un suflet mărinimos şi dintr-o cugetare sănătoasă”, căci se cuvine să fim blânzi în discuţiile cu toţi, dar să ţinem credinţa, căci spune Sf. Vasile Cel Mare: „Tuturor întreprinderilor să le premeargă credinţa în Dumnezeu” – şi despre Care Dumnezeu putea să vorbească Marele Vasile, dacă nu de Cel pe Care-L marturisim în Simbolul de Credinţă?

Citește în continuare »


În faţa oglinzii duhovniceşti

Pentru că am de scris despre un lucru mai greu de înţeles, m-am gândit să vă amintesc o întâmplare, care poate să ne lămurească mai bine cuvântul nostru. În preajma unui târg de vite (sau iarmaroc) se afla un magazine mare de sticlărie. Între alte lucruri scumpe de sticlă, erau şi diferite soiuri de oglinzi mari de perete.

Într-o bună zi, când venea lume multă la iarmaroc, erau întinse la arătare în vitrina magaziei cele mai frumoase obiecte de sticlă, între care se afla şi o oglindă mare cu ramă.

Toţi târgoveţii care treceau pe alături de magazine îşi vedeau chipul în oglindă. Unii dintre ei se opreau anume ca să-şi potrivească pălăriile în faţa oglinzii.

Din întâmplare, a trecut pe alături şi un negustor de vite, care ducea de funie un ţap voinic şi nişte capre la iarmaroc.

Citește în continuare »


„Autojustificarea prin credinţă” – un articol şi un concept periculos

Laziness_by_ANTONINA_art

Am găsit zilele acestea un articol ce mi s-a părut interesant, despre care am gândit că ar fi potrivit multora dintre noi.

Articolul original, cel pe care l-am pus acum două zile (pe 12 nov.) pe blog şi pe care l-am retras astăzi, pentru câteva ore, era lipsit de orice precizari, fără de care se putea cădea foarte uşor exact în înşelarea de care se vorbeşte acolo: autojustificarea prin credinţă! Adică noi, cei credincioşi, recunoşteam în exemplele din articol pe mulţi dintre cunoscuţii noştri, şi chiar pe noi! Nu ar fi o problemă să te recunoşti pe tine într-o povestire, dar este o problemă atunci cănd povestirea e scrisă greşit şi duce la concluzii greşite şi la confuzie, până la o mărturisire (spovedanie) răsturnată. Înşelarea este forte subţire, intr-adevăr, şi poate pătrunde atât de uşor dacă nu luăm aminte…

Articolul cu pricina, al carui autor este Bogdan Mateciuc, este mai jos.

Ana lucrează la o firmă privatizată recent. Noul management este străin si implementează un alt stil de lucru, mai eficient. Vechile deprinderi ale angajatilor trebuie să se schimbe. Ca si în alte domenii ale vietii, cine nu se adaptează, trebuie să părăsească sistemul, într-un fel sau altul.

Pe lângă problemele de adaptare, Ana mai are o problemă. Cu putin timp înainte de privatizare, a luat acasă un copiator care părea să nu mai fie necesar în birou.

Noua conducere a luat notă de disparitia copiatorului si, pe lângă problemele de adaptare la schimbare, i-a pus în vedere Anei să îl aducă înapoi. Ana însă l-a vândut unui vecin.

Citește în continuare »


Unui comerciant, care se plânge că „Dumnezeu nu îl ascultă”

Copy of Copy of Store at Short Tract

Citind cuvântul de mai jos al Sf. Nicolae Velimirovici către un credincios, mă gândeam: oare câţi suntem asemenea aceluia, rugându-ne numai la nevoie, la necaz, dar imediat cum trece nevoia Îl înlăturăm uşor pe Dumnezeu de pe locul ce I se cuvine? Dacă la necaz ne rugăm, ne punem nădejdea in Domnul, cum putem după aceea să-L dăm la o parte, ca şi când n-am mai avea nevoie de „serviciile” Sale? Problema noastră, astăzi, nu este doar aceea că ne rugăm Domnului doar la necaz, dar am început să nu ne mai rugăm nici atunci! Din ce cauză? Ne-a înşelat vreodata Domnul? NU. Doar că începem a-L relativiza, a-L transforma din ce în ce mai mult, coborându-L până la nivelul unei instituţii lumeşti, pe care vrem nu vrem, e acolo şi ne aşteaptă. Îl privim noi, pe Domnul, ca pe un simplu prestator de servicii, procedând astfel? Din păcate, da. Şi cred că cele de mai jos se potrivesc multora, majorităţii chiar.

„Te plângi că Dumnezeu nu îţi ascultă rugăciunile. În multe restrişti te-ai rugat lui Dumnezeu, şi niciodată nu te-a izbăvit! Cum nu te-a izbăvit, mă mir, când, iată, tu ai supravieţuit restriştilor, nu ele ţie? Îngăduie-mi însă o întrebare: tu îl asculţi pe Dumnezeu? În amândouă Testamentele, atât în cel Vechi cât şi în cel Nou, Cel Preaînalt a făgăduit să-i asculte pe oameni cu condiţia ca oamenii să asculte de El. Îl asculţi tu pe Dumnezeu atunci când cauţi ca Dumnezeu să te asculte pe tine? Împlineşti tu legile lui Dumnezeu şi ţii tu rânduielile Lui? De nu faci asta, e de mirare cererea ta ca Dumnezeu să te audă şi să te asculte. Citește în continuare »


Avem nevoie de spirit ascultător?

ascultarea_MD

În ultimii ani, toata atentia stiintei pedagogice este orientata la cultivarea unei personalitati cu spirit critic. Un spirit care cerceteaza, judeca, pune la îndoiala, creeaza proiecte inovative, orienteaza spre schimbari.

Psihologii afirma ca societatea are nevoie oricând de elementul critic, dar într-o masura care nu ar depasi 20%. Acesta este de fapt elementul revolutionar, cei care vad exceptia. Spiritul critic este partea motorie a societatii, dar daca procentajul ei creste excesiv, societatea se misca de la revolutionism spre haos. Temelia societatii o constituie spiritul mai conservativ, cel în care predomina elementul de ascultare. Acestia cerceteaza, primesc valorile, experienta, sunt cei ce respecta legea, o apara si manifesta prudenta la schimbari. Ei merg la schimbari datorita presiunilor ce le exercita asupra lor elementul critic al societatii care neutralizeaza tendinta acestora spre stagnare, conservare excesiva. Este nedorita pentru societate cresterea elementului conservativ mai mult de 80%, asa cum ponderea acestui element poate provoca o retinere daunatoare pentru procesul social. Deci societatea are nevoie atât de spiritul critic, cît si de cel ascultator. Citește în continuare »