Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt, pentru că e des-personalizare

Păcatul împotriva Sfântului Duh: cel care nu se iartă

Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru — care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urându-l şi batjocorindu-l, reducându-l la rang de obiect, adică tratându-l ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atât de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?

Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului.

Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că „justiţia e o formă a luptei de clasă” şi procesele cu „mărturisiri complete”, unde omul e pus să se terfelească singur până la capătul nopţii (Iuda Îl vinde pe Hristos noaptea, la capătul căreia ne duce şi Celine) unde trebuie să ajungă să-i fie scârbă de el însuşi şi să se urască de moarte (astfel încât viaţa pe care şi-a salvat-o prin trădare să nu mai preţuiască nimic), unde trebuie să-şi dea seama că a coborât până pe treapta cea mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul — şi se leapădă de libertate -, unde nu mai poate nici să iasă din sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate punţile cu lumea stihiilor, nu constituie ele pilda vie şi întreagă a misteriosului păcat, singurul pentru care Iisus spune lămurit că nu poate fi iertare?

Citește în continuare »

Reclame

Hristos ca gentleman şi cavaler. Încrederea – prima calitate a boierului, cavalerului şi gentlemanului. Bănuiala – trăsătura fundamentală a şmecherului

nicolae20steinhardt

O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.

Din relatările Evangheliilor – fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta probă contrarie – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

Citește în continuare »