Au doar şi noi suntem orbi? (despre gândurile păcatului)

Poate că ştim că în Duminica Orbului se vorbeşte despre orbirea sufletească, dar am pătruns, oare, atât de bine cuvintele Sfintei Evanghelii şi ale sfinţilor care vorbesc despre această zi, încât să ne recunoaştem măcar întrucâtva suferinzi de orbire, deşi vedem? Fariseii au întrebat pe Hristos, cu viclenie: „Au doar şi noi suntem orbi?”, iar noi, îndreptăţindu-ne pe noi înşine nu „îndrăzim” să ne punem această întrebare: „Au doar şi noi suntem orbi?„.

De multe ori citim, dar aceasta nu ne foloseşte decât ca să ştim, însă fără a pătrunde în duh, căci de fapt citim pentru a ne alimenta slava deşartă, pentru a avea ce arăta altora. Ne minţim singuri… Cu toţii avem de suferit de pe urma slavei deşarte, o patimă subţire de care e foarte greu să te fereşti, putând fi alimentată de cel mai mic cuvânt de laudă sau de reproş. Aproape de fiecare dată ne îndreptăţim, atât citind cuvintele sfinte, cât şi în relaţiile cu ceilalţi; căutăm să ne atribuim nouă laudele, să le amplificăm chiar (în loc să le pasăm altora, sau Domnului) şi să respingem vehement criticile (în loc să ni le asumăm – pentru că cele ce facem nu prea le facem pentru Hristos, ci pentru a alimenta nişte orgolii personale). Ne credem mai presus decât acei farisei, dar dacă pătrundem din cuvintele sfinte nimic mai mult decât litera, fără să coborâm nicio treaptă spre înţelesul tainic, duhovnicesc, al cuvântului, nemaiputându-L primi cu adevărat pe Dumnezeu, cât suntem de „mai presus”?

Citește în continuare »

Reclame

Întâmpinarea Domnului în inimile noastre

 

De multe ori ne întrebăm de ce ne este aşa dragă sărbătoarea „Întâmpinarea Domnului”? De multe ori înţelegem, dar apoi iarăşi intrăm într-un con de umbră din cauza neluării aminte şi a îndepărtării de Dumnezeu şi avem nevoie, iarăşi şi iarăşi, de a ni se reaminti, în fiecare an, cele ce trebuie să purtăm pururea, în gând şi în inimă.  

Şi acest praznic este unul măreţ – tocmai prin smerenie, căci întocmai ca şi la Naşterea Domnului, pe cât este de mare smerenia, pe atât de mare este Slava Sa, la care îi face co-participanţi şi pe robii Săi.  

La Naştere, în ieslea cea neştiută, pe Pruncul nou născut L-au vestit îngerii, şi L-au întâmpinat păstorii, I s-au închinat Magii, daruri de preţ aducându-I, cu toţii mărturisind naşterea Împăratului şi Mântuitorului lumii.  

La patruzeci de zile de la Naştere, când noi prăznuim Întâmpinarea Domnului, regăsim aceeaşi smerenie, căci Maica Domnului, însoţită de dreptul Iosif, vine la Templu pentru a împlini totul conform Legii, şi încă aduce jertfa celor săraci. Nimic nu pare aici ieşit din comun, nimic care să atragă atenţia. Dar şi aici, Pruncul este întâmpinat şi mărturisit ca Mesia. De această dată, cei care-l întâmpină pe Fiul lui Dumnezeu nu sunt păstorii sau magii, ci doi bătrâni venerabili, iubitori de Dumnezeu: dreptul Simeon şi proorociţa Ana. În smerenia lor, aceşti doi martori ai prezentării lui Iisus la templu strălucesc prin darul lui Dumnezeu. Ei sunt prăznuiţi a doua zi, pe 3 februarie.  

Citește în continuare »