„Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!” – Între bravadă şi smerenie

Yurii Makarov."...accept me as a communicant..."

Yurii Makarov."...accept me as a communicant..."

Noi, nu! (Nicolae Labiş)

O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza.

Generaţii secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?

Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?

Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rînduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

***

Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti. Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos. Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate.” (Filipeni 3,18-21)

Noi, ca şi creştini, afirmăm că NU suntem dintr-aceia care „se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos […] ca unii care au în gând cele pământeşti„, dar trebuie să luptăm continuu tocmai pentru ca acest „NU” să fie legitim, să fie întru Adevăr, întru Hristos. Pentru că dacă din gură spunem una, iar faptele ne vădesc că suntem altfel, ce folos dobândim, pe cine amăgim? Ar însemna ca suntem exact dintre aceia care „se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos„, dar atunci „Sfârşitul acestora este pieirea” şi „mărirea lor este întru ruşinea lor.

Citește în continuare »


Suntem atenţi cu adevărat la dorurile sufletului?

Frati crestini,

Dacă sufletul este lucrul cel mai de pret al fiintei noastre, cea dintâi si cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie grija fată de suflet si fată de mântuirea lui. Sufletul trebuie să fie centrul de greutate al tuturor preocupărilor si străduintelor noastre.

Bine si firesc este să ne îngrijim si de cele ale trupului: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost si de celelalte.

Dar în primul rând Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să ne ocupăm de suflet, de hrana si de mântuirea lui: ”Au nu este sufletul mai mult decât hrana si trupul decât îmbrăcămintea? (…) Căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adăuga vouă”, ne învată Mântuitorul (Matei 6; 25, 33). Iar atunci când a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: ”Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Adică pâinea este într-adevăr trebuincioasă pentru hrana trupului, dar ea nu îndestulează, nu satură întreaga fiintă a omului. Căci omul are si un suflet, iar sufletul acesta are si el nevoie de hrana si de băutura lui, pe care dacă nu i-o dai, tânjeste si slăbeste, ca si trupul lipsit de pâine si apă.

Într-una din Fericiri, Mântuitorul fericeste pe ”cei ce flămânzesc si însetosează de dreptate”; deci există si o altă foame decât cea de după pâine si o altă sete decât cea după apă. Sufletul flămânzeste si însetează ca cerbul după izvoarele apelor; el însetează după adevăr, bine si frumos, ca planta după lumina si căldura soarelui. El nu poate creste si nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii si ale bunei întelegeri între oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăintei si rugăciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune si al harului dumnezeiesc aflător în Biserică.

Citește în continuare »


Despre părerea de sine şi smerita cugetare (Predică în Duminica Orbului – Sf. Ignatie Briancianinov)

Iubiţi fraţi! După vindecarea orbului, despre care am auzit astăzi în Sfânta Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos a zis: Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (In. 9, 39). Nişte trufaşi înţelepţi şi drepţi ai acestei lumi, cum erau fariseii iudei, nu puteau să asculte netulburaţi aceste cuvinte ale Domnului. Iubirea lor de sine şi înalta părere pe care o aveau despre ei înşişi s-au socotit jignite. La cuvintele Domnului ei au răspuns printr-o întrebare în care se făceau vădite în acelaşi timp şi nemulţumire, şi părere de sine, şi zeflemea, şi ură către Domnul, toate unite cu dispreţ faţă de El. Au doar şi noi suntem orbi? – au zis ei. Prin răspunsul Său la întrebarea fariseilor, Domnul a zugrăvit starea lor sufletească, ce fusese pricina începătoare a întrebării. De aţi fi fost orbi, le-a grăit El, n-aţi avea păcat. Voi, însă, ziceţi: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne (Ioan 9, 40-41).

Ce înfricoşătoare boală sufletească este părerea de sine! În treburile omeneşti, ea îl lipseşte pe cel mândru de ajutorul şi sfatul aproapelui, iar în lucrarea lui Dumnezeu, în lucrarea mântuirii, ea i-a lipsit şi îi lipseşte pe trufaşii farisei de cea mai preţioasă comoară, de darul lui Dumnezeu adus din cer de Fiul lui Dumnezeu: i-a lipsit şi îi lipseşte de dumnezeiasca Descoperire şi de cea mai apropiată împărtăşire cu Dumnezeu, care este unită cu primirea acestei Descoperiri.

Fariseii se socoteau pe sine văzători, adică stăpâni în treapta cea mai înaltă şi pe deplin îndestulătoare ai adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, care nu au nevoie de nici o altă sporire şi învăţătură – şi pe acest temei au lepădat învăţătura despre Dumnezeu, pe care o predanisea chiar Dumnezeu în chip nemijlocit.

Citește în continuare »


Buna Vestire a vieţii noastre

bunavestire

Dragi fraţi şi surori întru Domnul,

Astăzi prăznuim aniversarea faptei celei mai mari pe care a făcut-o Dumnezeu în lume, arătarea nemărginitei Sale iubiri faţă de oameni prin întruparea Fiului Său, Iisus Hristos, în pântecele Fecioarei Maria. Şi această sărbătoare este numită în Sfânta noastră Biserică Buna Vestire, adică ziua când Fecioara Maria a fost vestită de Sfântul Arhanghel Gavriil, că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu prin încuviinţarea Fecioarei.

Dacă Sfântul Ioan Evanghelistul descrie naşterea cea de veci a Cuvântului care s-a pogorât din sânul lui Dumnezeu, zicând:

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.

 

Sfântul Evanghelist Luca ne spune din ce mamă, în ce loc şi în ce chip s-a făcut Cuvântul trup ca să locuiască printre noi păcătoşii. Din toată Sfânta Evanghelie, această pagină este cea mai mişcătoare şi mai importantă; pentru că ea este împlinirea proorocilor care au vorbit cu sute şi mii de ani înaintea întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioară. Acesta a fost aşteptat să izbăvească biata omenire căzută şi subjugată de păcatul strămoşesc.

Citește în continuare »