„Adu-ţi aminte că vei muri şi nu vei mai păcătui”. Cu gândul la suferinţa japonezilor

Se pare că ceva în genul cuvintelor Sf. Antonie cel Mare ar fi răsunat la un moment dat în mintea unuia dintre guvernatorii japonezi când a spus unor reporteri că  tsunami-ul a fost “pedeapsă divină” pentru “egoismul” japonezilor. Dar iată, dragi fraţi şi surori în Domnul, că inclusiv în aceste momente de maximă tensiune primează tot corectitudinea politică. Din respect pentru victimele dezastrului, nu este momentul să strigi acum păcatele în gura mare, pare că i s-ar fi spus guvernatorului Ishihara, ci păstrează-ţi sângele rece şi treci la treabă, dacă mai vrei un al patrulea mandat la viitoarele alegeri!

http://english.kyodonews.jp/news/2011/03/78168.html

Shintaro Ishihara, guvernatorul Tokyo, a fost forţat să îşi ceară scuze pentru remarca făcută luni, raportează Kyodo News. Se pare că acesta a spus reporterilor că tsunamiul a fost “pedeapsă divină” pentru “egoismul” japonezilor. Luni, Ishihara a spus reporterilor, “Politica Japoniei este pângarită de egoism şi populism. Ar trebui să folosim tsunamiul pentru a şterge egoismul, egoism care s-a infiltrat precum rugina pe mentalitatea japonezilor de-a lungul unei perioade lungi de timp.

Omul a spus iniţial ceva bun şi corect din multe puncte de vedere, departe de lipsa de dragoste şi compasiune de care a fost acuzat şi pe care şi-a „asumat-o” ulterior.

Iată că Dumnezeu nu-i lasă nici pe cei care sunt departe de El, care nu Îl cunosc prin Biserica Sa. Iată că le dă şi lor ocazia de a-şi recunoaşte greşelile şi de a se schimba, dar, ca şi în cazul nostru, al creştinilor, totul depinde de om, dacă primeşte sau dacă nu primeşte cum se cuvine cuvântul sau gândul bun. Pentru că omul receptează „informaţia” dar apoi o interpretează după mintea sa, o foloseşte după cum îi e inima şi ce prisoseşte în inima sa, aceea şi pune în faptă sau în cuvânt. Precum în parabola semănătorului, unele seminţe cad între spini, altele pe drum, altele pe stâncă, altele în pamânt bun. Domnul trimite gândul cel bun şi ne ajută să înţelegem din orice ne înconjoară şi să ne cutremurăm de măreţia Sa, dar noi deşi vedem şi auzim, tot nu intelegem, simţind parcă mustrarea Sa: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte” (Sf. Ev. Marcu 8, 18).

Dacă ne-am strădui să privim mai mult către noi şi mai puţin către ceilalţi, am fi mai împăcaţi, atât cu noi înşine, cât şi cu ceilalţi, dar nu doar atât: ci cu toate cele ce ne înconjoară, animalele, natura. Pentru aceasta este esenţială dispozitia bună a inimii noastre, pentru că numai atunci înţelegem ceva din chemarea care ne sună în ureche. Guvernatorul Ishihara a fost într-o dispoziţie bună la un moment dat, şi-a facut nişte mustrări de conştiinţă şi chiar i-a păsat de victimele dezastrului în momentul în care a facut declaraţia cu pricina. Numai că, ulterior, în urma observaţiilor unor colegi şi mânat parcă de principiile samurailor, pare să fi revenit la starea iniţială, de pragmatism în faţa sentimentelor profund umane de regret faţă de greşelile care în starea de disperare şi compasiune i s-au arătat în parte a goliciunii lor. Şi iată cum momentul de a ne îndrepta gândul către ajutorul divin se amână odată în plus… Departe de mine gândul de a-l judeca!

În ce ne priveşte pe noi, ca şi creştini ortodocşi aflaţi în plin Post Mare, nu putem să nu observăm că Domnul a îngăduit această mare încercare pentru poporul japonez (si nu numai pentru ei) tocmai acum, în acest Post şi în acest început de primăvară. Mă refer şi la gravitatea în creştere a problemelor de la centralele nucleare japoneze şi la faptul că de radiaţii sunt afectaţi cel mai repede copiii, gravidele şi batrânii. Toate conduc spre aceeaşi concluzie.

Aceste evenimente din Japonia aduc mai pregnant înaintea noastră necesitatea reflecţiei asupra unei teme ignorate (într-o măsura mai mare sau mai mică) de fiecare dintre noi: păcatul şi consecinţele sale, având ca finalitate moartea. Toţi păcătuim şi moartea poate fi, de fapt, dezastrul cel mai mare pentru fiecare om. Poate fi un dezastru dacă îl găseşte nepregătit, în păcat, certat cu Dumnezeu sau într-o stare de indiferenţă faţă de Cel Căruia trebuie sa-i dea slavă prin fiecare cuvânt, prin fiecare faptă sau gest. Atunci va fi ”Vai de cele însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea!„, iar „cel ce va fi pe casă” nu va avea răgaz să „se coboare, ca să-şi ia lucrurile din casă” (Sf. Ev. Matei, 24, 17), pentru că moartea nu-şi alege momentul, nimeni nu cunoaşte când va fi ultima clipă a vieţii sale. Sfârşitul lumii este de fapt sfârşitul fiecăruia, individual, până atunci având fiecare om şansa să aleagă în care parte doreşte să se afle şi va acţiona în consecinţă: „Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.” (Sf. Ev. Matei 25, 31-46). Pentru aceasta, pocăinţa este ceea ce ne interesează cel mai mult şi pentru a o dobândi este nevoie de cercetare de sine, de rugăciune, de participare la sfintele slujbe (acum, în post, pe cât posibil şi la cele din timpul săptămânii) şi de alte fapte bune, aşa-zis exterioare (de ex. milostenia, iertarea celor ce ne greşesc, abtinerea de la judecarea celorlalţi).

În zilele noastre, ca și atunci, nu se vorbește despre necesitatea ridicării unor ziduri interioare care să potolească furia urii, a dezbinării, a tendinţelor de dezintegrare a familiei și, implicit, a neamului. Nu se vorbește decât firav, parcă ne-ar fi rușine, despre înălţarea unor ziduri educaţionale și legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet și trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.

Cutremurul din Japonia și alte dezastre ale stihiilor naturii sunt și un avertisment adresat omenirii pentru a se întoarce cu faţa către Dumnezeu.

(din Pastorala Î.P.S. Teofan „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul” (Isaia 24, 19))

Atât de mult ne-am îndepărtat de Dumnezeu, atât de calculaţi am devenit, încât avem impresia că viaţa acesta este totul, încât uităm de Dumnezeu (ajungând sa-l considerăm, chiar fără voie, un zeu îndepărtat, o forţă care doar stă undeva şi ne priveşte pasiv, fără să intervină în vreun fel!!) şi chiar dacă unii pretindem că suntem credincioşi păcătuim fără orice urmă de regret măcar, pocăinţa noastră fiind formală iar drumul la spovedanie un act exterior, făcut pentru a ne satisface un moft, considerându-ne mai presus decat alţii. Nici urmă de dorinţă sinceră de curăţire, nici urmă de plâns lăuntric pentru păcate şi pentru lipsa faptelor bune!

Îl înlocuim pe Dumnezeu cu cifre, cu calcule, cu idoli de tot felul şi uşor-uşor Îl dăm afară din lumea, din viaţa şi din inima noastră! Şi când Domnul nu are loc, ştim ce anume umple acel „gol” de Dumnezeu şi care sunt urmările. Nu dăm importanţă realităţii şi gravităţii păcatului în general. Nu avem dorinţa de a-I face loc Domnului şi de a urma Calea către El cea arătată de sfinţi, ci mai degrabă facem „pogorăminte” dintr-o părută îngăduinţă, toleranţă pentru cei aşa-zis mai mici, mai slabi sau din contră, mai puternici, cărora ne supunem mai înainte decât Lui Dumnezeu, pe care-L lăsăm să aştepte… MOARTEA, ÎNSĂ,  NU AŞTEAPTĂ!

Iată ce ne învaţă Sf. Iustin Popovici (text foarte recent, din secolul trecut!):

Ştiţi voi, fraţilor, care este arma cea mai puternică a omului pe pământ, o armă de nebiruit şi pururea victorioasă, ştiţi? Rugăciunea! Da, rugăciunea! Aşa este, rugăciunea! Deoarece cu ajutorul rugăciunii omul îşi închină tot sufletul său, toată inima şi întreaga sa viaţă lui Dumnezeu, iar Dumnezeu devine apărătorul şi călăuzitorul său. Ce-i mai pot face oamenii or demonii atunci? Nimic! Absolut nimic! De aceea, Domnul ne porunceşte în Evanghelia Sa: „Rugaţi-vă neîncetat„.

De ce există oare atât de mult rău în lumea de azi? Deoarece oamenii au aruncat cea mai de nădejde armă a lor, arma atotbiruitoare prin care orice rău, orice păcat şi orice demon sunt sigur biruiţi pe toate câmpurile de luptă. Iar această armă este rugăciunea – rugăciunea şi postul. Este armura cea mai de preţ, fiindcă este armura lui Dumnezeu; cea mai sigură şi atotbiruitoare armură, pentru că este armura Mântuitorului Hristos – armura singurului adevărat Dumnezeu pe toate tărâmurile. Iar El?

El ne-a oferit această armură nouă, creştinilor; ea se păstrează în Biserică şi este dăruită în Biserică. Dumnezeiasca gură a Mântuitorului a descoperit tuturor locuitorilor pământului acest adevăr absolut: prin rugăciune şi post orice necurăţie, orice păcat şi orice demon sunt îndepărtaţi de oameni. Atunci când oamenii dau deoparte această armă a Mântuitorului Hristos, ei devin uşor pradă a oricărei răutăţi, a oricărui păcat. Vai! Ei devin pradă oricărui demon”.

Despre pocăinţă şi despre lipsa ei vorbeşte Domnul aici: ”Acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.” (Luca 13, 4-5). Ca şi în Sodoma şi Gomora, sau Tir şi Sidon, şi acum este vorba de avertismente valabile pentru toţi oamenii, de a se întoarce la pocăinţă (a se vedea şi Matei cap. 11, Luca cap.10).

Observaţi contrastul evidenţiat mai sus, de către Sfântul Iustin Popovici, între „beneficiile” aduse de rugăciune şi post şi pericolele la care poate fi supus omul în lipsa lor. Astfel, prin rugăciune şi post ORICE necurăţie şi păcat, ORICE demon sunt ţinuţi la distanţă de om; iar în lipsa acestora, omul devine pradă ORICĂRUI demon.

Închei citându-l tot pe Î.P.S. Teofan, din continuarea cuvântului de mai sus, text în care vreau să atrag atenţia asupra aceleiaşi chemări la schimbarea lăuntrică a omului, în Hristos, cu urmări benefice asupra întregii creaţii:

Este necesar să primim în sufletul nostru pe Hristos Dumnezeu, pentru ca El să ia chip în noi și să ne mântuiască. Altfel, nu se știe ce dezastre vom plânge în viitor.

Orice zâmbet plin de tandreţe adresat nefericiţilor acestei lumi, orice atitudine de iertare pentru cel ce ne-a greşit, orice mângâiere pentru bătrânul răvăşit, orice copil nou născut, orice rugăciune pentru cei ce „ne iubesc şi pentru cei ce ne urăsc pe noi“, orice experienţă a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră se transformă în binecuvântare pentru noi, pentru ceilalţi și pentru întreaga creaţie.


Pe aceeaşi temă:


6 comentarii on “„Adu-ţi aminte că vei muri şi nu vei mai păcătui”. Cu gândul la suferinţa japonezilor”

  1. MunteanUK spune:

    Te felicit pentru articolul foarte bun!

    Din nou, prins cu atatea, nu am apucat sa scriu nimic pe blog privitor la subiectul ‘fierbinte’ al acestor zile.

    Dar, din nou, nu e nicio paguba! O sa pot indrepta putinii cititori de pe blogul meu catre un articol mult mai bun – cel de fata!

    ***

    Foarte interesanta observatia Sf Iustin Popovici ca, fara rugaciune, oamenii devin prada oricaror rautati.

    Vedem la nivel global consecintele unei lumi in care putini se mai roaga (si multi din cei care o fac nu se roaga Dumnezeului Celui Viu, ci nascocirilor lor).

    Si nu o data vad si la nivel personal cum, in caz de rugaciune neluata in serios, si viata mea, in cele mai marunte aspecte, parca deraiasa… ceva nu mai functioneaza, nu mai e in regula; vine tulburarea si deznadejdea.

    Doamne, ajuta!

  2. Florin M. spune:

    @MunteanUK,
    iti multumesc pentru gandurile impartasite, dar simt nevoia sa-ti marturisesc ca mi-a venit destul de greu sa scriu acest articol. De ce? Pentru ca se scrie mult, se explica mult, se vorbeste mult (ceea ce e f. bine!), dar se face putin si „se roaga” si mai putin.

    Daca am pune problema altfel, si la noi au fost destule „lectii” de genul acesta, destule calamitati, desi nu de dimensiunile acelea. Sa ne amintim de inundatii, de alunecarile de teren etc. Sau de „calamitatile” din fiecare zi ale celor cu salariile taiate, ramasi fara niciun ajutor, ale bolnavilor care nu au spitale si lista poate continua!

    Gasesti interesanta observatia Sf. Iustin Popovici (si eu am gasit-o la fel), dar nu acelasi lucru Il spune Domnul dintotdeauna, ori El Insusi, ori prin sfintii Sai?
    Eu am scris pt ca am gasit un prilej „deosebit” si chiar nu am mai putut tacea, dar as vrea sa las pe sfinti sa vorbeasca, iar noi sa-i ascultam in liniste si sa ii urmam, pe ei si pe Domnul. In timp ce sfintii ne pot vorbi noua, fiind „vrednici” sa ne invete si sa ne arate Calea Imparateasca, noi scriem smeriti cu dorinta sincera ca scriind vom incepe sa si punem in practica ceva.

    Mai scriem pentru ca vedem, in ciuda multimii pacatelor noastre, ca (si) prin dezastrul asta Domnul ne da PILDA despre necesitatea urgenta a intoarcerii noastre catre El. Continuam sa scriem pt ca se pare ca nu ne mai misca lucrurile mici, ci avem nevoie de pilde cat mai mari, mai „grave”. Si atunci, cand putem mai scriem, pentru ca vedem cum impietresc inimile si daca nu strigam acum, vor ajunge pietrele sa strige…

  3. Florin M. spune:

    Un comentariu de la articolul Pr. Mihail Stanciu (sublinierile sunt ale mele):

    roman:
    Zicea un parinte ca cei duhovnicesti invata din sfaturile pe care le primesc. Cei mindri, vor sa se convinga, prin propria experienta. Daca invatam ceva din ce a fost la ei, e foarte bine. Daca nu, probabil ca fiecare dintre noi va primi cite un cutremur, pentru a-si reveni in sine. Acesta este si mesajul postului Mare, de a ne (re)evalua relatia pe care o avem cu Dumnezeu si cu semenii si, prin cutremurul pocaintei, sa ne venim in noi insine si sa ne transformam, dupa asemanare cu Dumnezeu.

  4. MunteanUK spune:

    Draga Florin,

    Ai mare dreptate in ceea ce spui, ca „scriem smeriti cu dorinta sincera ca scriind vom incepe sa si punem in practica ceva”😦

    Oare om reusi candva sa si punem in practica?!

    ***

    Am facut ce am facut, si tot am scris si eu ceva… incheind articolul meu (ca in alta ocazie) cu o trimitere inspre al tau:

    http://munteanuk.blogspot.com/2011/03/din-senin-out-of-blue_15.html

    Sa ne binecuvanteze Domnul cu farame de pocinta adevarata in acest Mare Post!

  5. Florin M. spune:

    L-am citit si cred ca cele doua se completeaza foarte bine. L-am adaugat sus, la articolele pe aceeasi tema, langa cel al Pr. Mihail.
    Sa ne ajute Domnul sa punem inceput in acest Post, mai ales ca ne ofera atatea si atatea prilejuri de intoarcere!

  6. […] această temă, iată un îndemn – “Adu-ţi aminte că vei muri şi nu vei mai păcătui” – pentru cei care, de când Dumnezeu ne-a vorbit tuturor, în Japonia, poate că n-or fi […]


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s