Cateheza păcatului, partea III: Despre păcatele împotriva Duhului Sfânt

Pregatirea aperceptiva:
In cuvintele noastre din trecut am vorbit despre pacat si am vazut ca Biserica le imparte in: usoare si grele, iar pe cele grele in: capitale, impotriva Sf. Duh si strigatoare la cer. In incheiere la pacatele capitale am raspuns la intrebarea de ce uraste Dumnezeu si Biserica, pacatul? Pentru ca el ne strica si ne ucide pe noi.

Anuntarea:
Astazi cand vom vorbi despre „Pacatele impotriva Sf. Duh” vom vedea cum duce pacatul la distrugerea noastra.

Tratarea:
Intrucat toata lucrarea de sfintire si mantuire se implineste de Duhul cel trimis de la Tatal de Mantuitorul, atunci acelea vor fi pacatele impotriva Sf.Duh, care se impotrivesc lucrarii Lui, mai ales impotriva credintei, nadejdii, dragostei.

Cel dintai pacat impotriva Sf. Duh este nepocainta pana la moarte cu indreptatirea indrazneata ca Dumnezeu este iubire si trebuie sa ierte. Credinta slabeste, faptele bune lipsesc si sfarsitul te gaseste in pacat si asa te fixeaza in aceasta stare – despartit de Dumnezeu.

Impietrirea in pacat duce la o asa intunecare, incat oricat de limpede ti se descopera adevarul lui Dumnezeu – atat in viata Mantuitorului cat si in viata Bisericii Sale – dar pacatul fie trandavie, fie lacomie, mandrie, pizmuire, face zid intre tine si Dumnezeu izvorul vietii. Exemple: cersetorii, Anania si Safira, fariseii si carturarii. Dupa ce ti-a slabit puterile sufletului si te-a lipsit de harul lui Dumnezeu, te arunca in deznadejde.

Exemplu : Iuda – el a pacatuit impotriva lui Iisus prin aceea ca L-a vandut si pentru acest pacat putea fi iertat prin cainta. A pacatuit impotriva Sf. Duh – spanzurandu-se, distrugand viata, cel mai pretios dar al Sf. Duh.

Asocierea:
Comparatia intre un crestin in care straluceste puternic harul Sf. Duh prin credinta, nadejde, dragoste – si un nefericit pacatos, care e despartit prin pacat de Dumnezeu, moare in  desnadejde.

Generalizarea:
Astazi, asadar am invatat ca pacatele impotriva Sf. Duh sunt: nepocainta, lipsa faptelor bune, impietrirea in rau incat nu mai vezi adevarul si desnadejdea pana la sinucidere.

Aplicarea:
Pacatul ne desparte intai de Dumnezeu si apoi ne ucide. „Lemnele fac focul si apoi el le mistuie” – Asa face pacatul cu noi. Sa veghem la toate partile sufletului ca sa nu intre inauntru – aprinzand lumina credintei, nadejdei, iubirii – asa precum talharii nu vor intra intr-o casa in care este lumina.

PACATELE IMPOTRIVA SFANTULUI DUH

Iubitii mei frati,
Nu-i asa ca ori de cate ori ne aflam aici in Biserica, ne simtim parca mai departe de pacat? Si aceasta pentru ca suntem mai aproape de Dumnezeu, suntem doar in Casa Lui si aici toti, toti care ne-am strans laolalta in Casa Domnului, n-avem nici un gand strain, ci „cu o gura si cu o singura inima” slavim numele Lui. Spun aceasta, pentru ca precum stiti, de catva timp noi vorbim despre pacat, pacatul – marele dusman al vietii noastre. Si va aduceti aminte cum in ultimele noastre convorbiri duhovnicesti noi am staruit pe larg asupra pacatului.

Am vazut ca unele pacate sunt mai usoare, dar altele sunt grele, grele de tot, incat pot aduce si moartea sufletului. Pe aceste pacate grele Biserica le imparte in trei feluri: pacatele capitale, pacatele impotriva Sf. Duh si pacatele strigatoare la cer. Si dupa ce rand pe rand am cunoscut noi pacate capitale-cu multe din urmarile lor triste-ca de pilda: mandria, desfranarea, mania, lacomia, zgarcenia, invidia, lenea – la urma, ca un fel de incheiere, am raspuns la intrebarea pe care unii oameni foarte adesea si-o pun, chiar crestinii: De ce uraste Dumnezeu pacatul? De ce lupta Biserica impotriva pacatului? „De ce urasti Doamne pacatul – zic ei – cand noua ne este atat de dulce, atat de drag?”

V-am raspuns in numele Bisericii Domnului, in numele unui cuget care iubeste adevarul: Dumnezeu uraste pacatul si l-a pus pe cruce, pentru ca pacatul strica frumusetea noastra, a fapturilor Lui, pentru ca pacatul ne sluteste, ne desfigureaza, mai mult ne ucide, ne aduce moartea. „Prin pacat a intrat moartea”. Pacatul arunca in om samanta descompunerii, a putreziciunii, inca inainte de a muri.

Ganditi-va cum intipareste pacatul – al betiei, al desfraului, al maniei – pe fata omului: in locul unui chip de inger, un chip de fiara…

Am vazut noi aceasta cand am vorbit de pacatele capitale, dar fratii mei, vom vedea mai adanc, mai puternic, cum pacatul strica si chiar nimiceste viata noastra-astazi, cand vom vorbi despre „pacatele impotriva Sf.Duh”.

Frati si surori crestine,

Mantuitorul a spus odata acest greu cuvant: „Orice pacat si orice hula vor fi iertate oamenilor, dar pacatul impotriva Duhului Sfant nu va fi iertat”(Matei XII,31). Totdeauna cand citesc sau aud aceste cuvinte ale Domnului, simt ca patrund ca o sageata in inima si ma intreb: care sa fie aceste pacate atat de grele incat sa raneasca asa, de adanc inima lui Dumnezeu, sa nu fie iertare pentru ele? Sf. Ev. Marcu adauga la cuvantul Mantuitorul de mai sus, un amanunt care arunca deodata lumina si anume: „Domnul a spus acest lucru, pentru ca fariseii si carturarii ziceau despre El, despre Mantuitorul, ca „are duh necurat” – ca toate faptele Lui minunate, vindecari, izbaviri de duhuri necurate, invieri din morti s.a. le savarsea nu cu Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu care locuia intr-Insul, ci – auziti hula – cu duhul necurat. Doamne ce batjocura!Prin aceasta huleau ei impotriva Sf. Duh, adica impotriva intregii lucrari dumnezeiesti pe care o implinea Mantuitorul prin Duhul Sau cel Sfant.

Si de aceea noi credem, credem ca acelea sunt pacatele impotriva Sf. Duh, care se impotrivesc lucrarii Sf. Duh in viata Mantuitorului ca si in Biserica Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care este intemeiata de El, care este trupul Lui, prelungirea vietii Domnului in lume. Precum atunci fariseii si carturarii pacatuiau amarnic neincrezand ca Domnul facea lucruri minunate cu Duhul Sfant – ei ziceau – are duh necurat, tot la fel intotdeauna s-au gasit sarmani oameni care n-au crezut in lucrarea sfintitoare si mantuitoare a Sf. Duh prin Sf. Taine in Biserica Mantuitorului nostru.

Au tagaduit puterea dumnezeiasca a Sf. Duh in Biserica, adica invatatura, darurile Sfinte, Tainele Sfinte, viata cereasca pe care ni le impartaseste.
Poate, ca sa intelegem mai bine acest lucru, ar trebui sa patrundem putin mai adanc, sa ne mai aducem aminte si din cele invatate despre lucrarea Sf. Duh in Biserica Domnului si atunci vom putea descoperi mai bine care sunt si pacatele care se impotrivesc acestei lucrari dumnezeiesti.

Prin urmare, ce lucreaza Sf. Duh in Biserica? Dar oare poate fi ceva bun pe lume si sa nu fie savarsit de Duhul lui Dumnezeu? Mai intai, prin Sfantul Sau Duh ne da Dumnezeu viata : „Duhul este care face viu”, spune Mantuitorul Noi il marturisim in Crez: „Domnul de viata facatorul”, iar la Imparate Ceresc ne rugam: „Datatorule de viata, vino si te salasluieste intru noi”, Duhul Sfant ne-a trezit, ne-a chemat la viata. El ne-a adus aici in Biserica, El ma indeamna sa va vorbesc, El ne aprinde inima sa credem in Dumnezeu. „Prin har sunteti mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni,II,8).

Vedeti, credinta, dorul, setea de a capata viata vesnica, de a invata, vin de la Sf. Duh. El este scanteia aruncata in inima care arde si ilumineaza, navodul, undita lui Dumnezeu care ne-a prins si ne atrage.

El inaripeaza nadejdea sufletelor noastre, aprinde focul viu al rugaciunii in noi, „caci noi nu stim cum sa ne rugam. Insusi Duhul se roaga in noi cu suspinuri negraite”(Romani VIII,26) si ne face sa strigam lui Dumnezeu „Tata” (Romani VIII,25), iar Fiului Sau prea iubit „Doamne Iisuse Hristoase”(I Corinteni XII,5) miluieste-ne.

Si mai mult, cine incinge cu lantul iubirii sufletele noastre, cine a incalzit pe sfintii apostoli, martiri si cuviosi, cine a infocat inima Sf. Pavel ca sa strige: „Nici o faptura nu va fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu care este in Iisus Hristos Domnul nostru” (Romani VIII,39) daca nu Sf. Duh? De aceea Biserica striga sarbatoreste: „Prin Sf. Duh vine bogatia cunostintei de Dumnezeu…Duhule Sfinte, Tu esti viata, dorinta, lumina, mintea, Tu bunatatea, Tu imparatesti in veci. Si de sufla El spre cineva, curand il ridica din cele de pe pamant, il inaripeaza, il creste si sus il aseaza” (antifoane).

Atat de minunata este lucrarea Sf. Duh in Biserica Mantuitorului nostru, incat un mare sfant al ortodoxiei noastre, Serafim de Sarov, zice ca insasi scopul vietii crestine, toata osteneala noastra este sa dobandim pe Duhul Sfant, adica harul prea Sfantului Duh. Si acum, dupa ce in putine cuvinte am vazut noi lucrarea Sf. Duh,vom intelege si pacatele care se impotrivesc acestei dumnezeiesti lucrari. Bunaoara stim ca Duhul Sfant aprinde in noi credinta, nadejdea, iubirea lui Dumnezeu, in El ne-am botezat, ne rugam venim in Casa Lui Dumnezeu, ne impartasim cu Sfintele Taine. Dar cate unul isi zice: frumoasa, inalta este religia, credinta, lucrarea Bisericii, dar pare ca prea-i aspra. De ce pedepseste atat de aprig pacatul? Se intreaba ca si parintele nostrum Adam – de ce este oprit pacatul? Dulceata lui mincinoasa il atrage, cade in desfrau, betie, lacomie, trufie si-i aduce aminte si de Dumnezeu, dar isi zice: Dumnezeu este iubire, iarta, trebuie sa ierte. Si David, proorocul David, a fost ispitit de un asemenea pacat.

Cine – in vremea lui – cunostea mai bine decat el voia lui Dumnezeu si totusi a cazut in desfrau si ucidere, precum stiti, dar a fost trezit de Dumnezeu printr-un alt prooroc Natan, s-a cait si-a strigat: „Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta. Nu ma lepada de mine de la fata Ta si Duhul Tau cel Sfant, nu-l lua de la mine”. Si la un asemenea om trimite Dumnezeu pe preotul lui, dar el e cuprins, e stapanit de pacat. Harul Sf. Duh prin slabe licariri de credinta e inabusit, aproape stins de furtuna patimilor. Ii aduce aminte cate cineva de Dumnezeu, dar el raspunde: apoi, nu cred eu in Dumnezeu? – „Da, arata-mi insa credinta ta din faptele tale”. Atunci el spune cu indrazneala: – „Nu-i Dumnezeu chiar asa de aspru. El este bun! Si-apoi, am ucis pe cineva?”

Imi zic in suflet: Doamne, ce curaj la unii oameni. Nu numai ca pacatuiesc, dar sunt si obraznici. Isi fac singuri dreptate. – „Dumnezeu ma iarta” isi zic. Si-mi aduc atunci aminte de cuvantul Scripturii: „Daca pacatuim cu voie dupa ce am primit cunostita adevarului, nu mai ramane nici o jertfa pentru pacate, ci doar o asteptare infricosata a judecatii”.

Intr-un asemenea pacat cade omul care nu vrea cu nici un chip sa se pocaiasca. Duhul il cheama neincetat si…moartea il fixeaza in pozitia in care l-a gasit: cu fata spre Dumnezeu sau despartit pe veci de El. „In ce te vei fi aflat, in aceea vei fi judecat”, zice Domnul. Iata un pacat impotriva Sf. Duh. Nepocainta pana la moarte, pentru ca este fara fapte, fara pocainta.

Dar sa trecem la un alt pacat, tot atat de grav, impotriva Sf. Duh. Ati vazut cum orice ispita si pacat ne departeaza de Dumnezeu. Ati vazut de asemeni cum dupa o stapanire indelungata a pacatului, in locul harului Sf. Duh, pune pacatul stapanire pe suflet. Omul pierde aproape complet dulceata harului lui Dumnezeu si se hraneste numai din dulceata amagitoare pacatului.

Am auzit de istoria a niste cersetori infirmi dintr-un oras, care umplusera lumea de mila. Ei bine, acesti cersetori, auzind ca prin orasul lor se va face o sfanta procesiune cu moastele unui sfant, de teama ca nu cumva sa fie tamaduiti prin puterea lor dumnezeiasca, au fugit, au parasit orasul fara urma. Vedeti, atat de mult se invatasera, devenisera incremeniti in infirmitatea, mizeria, cersetoria lor pierdusera simtul, gustul sanatatii si n-au vrut sa mai fie vindecati.

Asa se intampla cu toti sarmanii pacatosi, impietriti, invartosati in rau. Dumnezeu vrea sa le dea sanatate si viata sufletului. Omul vede adevarul – cum isi dadeau cersetorii seama de pretul sanatatii – dar a incremenit in rau. De un asemenea pacat s-au facut vinovati si Anania si Safira sotia lui, care precum stiti din Faptele Sf. Apostoli, vazand pamantul lor, au ascuns o parte din pret, iar de partea cealalta au pus-o la picioarele apostolilor, mintind prin aceasta inaintea adevarului, inaintea lui Dumnezeu, stapaniti de invechitul lor pacat -lacomia. -„Anania pentru ce ti-a umplut satana inima ca sa minti pe Duhul Sfant? -a spus Sf.Petru catre el. N-ai mintit pe oameni, ci pe Dumnezeu”. Anania cand a auzit cuvintele acestea, a cazut jos si si-a dat sufletul. La fel a murit si femeia lui(Fapte V,1-2).

De aici intelegem noi ca minciuna, impotrivirea fata de adevar, impietrirea in rau este un pacat fata de Duhul Sfant. Dar cei ce au cazut si mai rau intr-un asemenea pacat, au fost fariseii si carturarii. Ei s-au impotrivit cu cea mai mare indarjita vrajmasie adevarului, adica Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Pana acolo au mers, precum a-ti vazut, sa huleasca Duhul lui Dumnezeu, zicand despre Domnul ca re duh necurat si -„cu domnul demonilor scoate pe demoni”.

Doamne, ma intreb: ce pacat pusese stapanire pe ei ca sa nu mai poata vedea de loc adevarul? Pe cersetorii despre care am amintit pusese stapanire lenea; pe Anania si Safira lacomia; dar pe farisei si carturari, invidia, pizmuirea. Da, asta le imbolnavise inima.

Nu vi s-a intamplat? Ia ganditi-va: sunt oameni care iti iarta orice – sa fii lacom, betiv, desfranat.

Nu te vor lovi. Un singur lucru nu-ti va ierta niciodata: sa fii mai bun ca ei. Bunatatea ta ii arde mai mult ca orice. Ei bine, asta ii ardea pe farisei si carturari si nu putea suferi bunatatea Lui, intelepciunea, puterea, dumnezeiasca Lui. De aceea Domnul le-a zis: „Daca n-asi fi facut intre ei lucrari, pe care nimeni altul nu le-a facut si M-au urat si pe Mine si pe Tatal Meu”(Ioan XV,2-9).

Iar Sf. Stefan ii infrunta astfel: „Oamenii tari la cerbice, voi totdeauna va impotriviti Duhului Sfant” (Fapte VII,58).

Iata dar, iubitii mei, un alt mare pacat impotriva Sf. Duh. Sa vezi adevarul si viata, sa vezi stralucind Duhul lui Dumnezeu, stralucind in Mantuitorul Hristos si in Biserica Lui si totusi sa nu crezi – nici in Hristos, nici in Biserica. Te desparti de Duhul cel Sfant, de adevar si viata, caci „duhul da viata”.

In sfarsit, vom mai face cunostinta acum cu un pacat fata de Duhul Sfant, care dupa marturia Sf. Scripturi Domnul l-a numit chiar de-a dreptul-sa ascultam: „Oricine va vorbi (pacatui) impotriva Fiului Omului nu va fi iertat nici in in veacul de acum, nici in cel viitor”(Matei XII,32).

La ce oare s-a gandit Mantuitorul cad a rostit asemenea hotarare atat de grava? Noi credeam ca a avut in vedere fapte precise si mai mult chiar o anumita fiinta omeneasca. Ia sa ne amintim: cunoastem noi oare vreun suflet care sa fi pacatuit si impotriva Mantuitorului prin aceea ca L-a vandut si impotriva Sf. Duh, pentru ca s-a spanzurat, si-a luat viata, viata care este cel mai de pret dar al Sf. Duh, datatorul de viata.

Da, iata cel mai cumplit pacat impotriva Sf. Duh, sinuciderea, nimicirea vietii tale, care nu este a ta, ci este darul lui Dumnezeu.

De multe ori ne-am intrebat: oare, daca de la Dumnezeu a fost randuit sa se jertfeasca Fiul Sau pentru noi, iar Iuda ca unealta a vanzarii, a rastignirii, a drumului spre jertfa, nu era cu putinta sa capete si el iertare? Ba da! Mantuitorul a stiut ca mai inainte raspunsul. Acesta este: „Tot pacatul impotriva Fiului-Omului, impotriva SF. Duh nu va fi iertat niciodata”. Parca Iisus ar zice: „Iudo, tu vei pacatui impotriva Fiului-Omului, impotriva Mea, Ma vei vinde. Ei bine, Eu te iert, te-am iertat de pe acum, inainte chiar de a fi facut pacatul. Dar tu vei pacatui. Dar tu vei pacatui si impotriva Sf. Duh. De aceasta Eu nu te mai pot ierta, este un pacat facut de tine impotriva ta, a vietii tale”.

Auziti, noiam al iubirii dumnezeiesti: Iudo, de iei viata Mea, Eu te iert…dar nu-ti lua singur viata ta – impotriva voiei tale, nici Eu si nici nimeni nu te poate mantui. Teribil pacat! Toate se mai pot ierta, daca cel putin in pragul sfrasitului se trezeste constiinta si intra in lumina pocaintei. Sinuciderea nu se mai poate ierta. Nu mai este timp de pocainta, moartea vine deodata cu pacatul, trece din intunericul deznadejdii, in intunericul vesnic.

Iata, dragii mei frati, asa se strecoara usurel pacatul in sufletul omului si-l momeste: „Gusta si tu nitel din dulceata lui, n-o fi foc!” Si dulceata lui te cucereste, pune stapanire pe tine, te desparte de Dumnezeu, de Duhul Lui cel datator de viata si putere, de Biserica Lui, te ruineaza si in cele din urma, slabit, istovit, cazi in deznadejde si in pieire vesnica.

Doamne, ce putere de viata, ce siguranta, ce tinta luminoasa iti dau credinta, nadejdea, dragostea, aceste chemari ceresti a lui ale Sf. Duh. „Alerg la tinta pentru premiul chemarii ceresti a lui Dumnezeu in Hristos Iisus”(Filipeni III,14) striga Sf.Pavel.

Sa putem fata de fata, daca vreti sa ne convingem mai puternic, darurile Duhului Sfant impartasite in Biserica Domnului si cumplitele urmari ale pacatelor impotriva Sf. Duh. Sa ascultam: voi aduce marturia unui om al lui Dumnezeu, care desi era bolnav de patul zacerii tintui, dar patruns adanc de credinta, de nadejde si iubire fata de Domnul, se simtea coplesit de bucuria darurilor dumnezeiesti.

„Eram bolnav – zice el – si simteam o mare nevoie sa ma impartasesc. Dupa impartasirea cu Sf. Taine, duhul meu se inaripa cu o nadejde negraita in Dumnezeu, iar inima mea se umplea de o multumire catre Domnul nostru Iisus Hristos. Iubirea Lui parca vorbea intru mine, inauntru finite mele cu atata putere, ca eu nu mai simteam nici o suferinta. Rugaciunea, aducerile aminte de viata Mantuitorului produceau in mine un cutremur plin de bucurie si innoiau inima mea. Domnul era aproape, il simteam duhul, dragostea Lui cea nemarginita, sufletul meu traia prin El.

Intelegeam cum Domnul a sfintit totul pentru mine: si aerul ce ma inconjoara, si apa care am baut-o, si patul pe care zaceam si mormantul in care ma pregateam sa cobor…Eram coplesit de dragostea lui Dumnezeu.

Iata ce face Duhul Sfant al lui Dumnezeu in inima omului. Si fata de un suflet atat de daruit, imbunatatit prin Duhul Domnului, iata si icoana unui alt suflet, despartit de Dumnezeu: Am auzit de un om care o viata intreaga n-a trait decat robind pacatului-betie, desfrau, jocuri de noroc, placeri, nopti pierdute, ca fiul risipitor. Puterea, toate incheieturile vietii i-au slabit inainte de a imbatrani. Cazu la pat. Nici un reazim. Pe Dumnezeu il parasise el, pe dansul il parasesc prietenii fatarnici. In sfarsit, se gaseste totusi unul din ei, vine, incearca sa-l intareasca:

-„Ai curaj frate, curaj, ai nadejde!”…

– “As vrea sa am nadejde, sa nadajduiesc, raspunse nefericitul, – dar in cer?”…

– “Nadejdea” celui necredincios va pieri”, zice Psalmistul.

Deci, iubiti mei frati, as vrea sa pun la inima noastra cu mult apas cele ce am invatat astazi: a te impotrivi Sf. Duh, inseamna a lupta impotriva propriei tale vieti, propriei tale mantuiri.

– Nepocainta, lipsa a cat de putine fapte bune, te despart de Dumnezeu care este chipul a toata bunatatea.

– Impotrivirea la chemarea lui Dumnezeu, a Bisericii, a adevarului (ca fariseii) fie dintr-o impietrire a inimii in lacomie, lene, fie dintr-o trufie, pizmuire, ura, fac din tine un vrajmas al adevarului, al Duhului Sfant.

– In sfarsit, deznadejdea, sa te lasi doborat de norii negri ai ispitelor- dupa ce pacatul ti-a supt toate puterile – sa pierzi increderea, nadejdea in iubirea cea fara margini a lui Dumnezeu, iata cel mai cumplit pacat impotriva Sf Duh.

Dar, sa nu fie niciodata, fratilor! Departe de noi. Mult doresc si ma rog lui Dumnezeu pentru aceasta, sa invatam ceva din cuvantul nostru de astazi. Toti pacatuim, dar cel putin sa nu cadem atat de adanc si grav incat sa pierdem harul lui Dumnezeu, sa nu pierdem pe Duhul Sfant, sa nu pierdem adica credinta, nadejdea, dragostea. Caci, un lucru sa-l cunoastem bine: noi singuri ne pierdem indepartandu-ne de harul lui Dumnezeu, de viata. “ pe cel rau, rautatea lui il ucide”(Ps.XXXIII,21). Aceasta mai ales ne invata pacatele impotriva Sf Duh. “Pacatul isi cauta vinovatul”, zice poporul. Si nepocainta si impietrirea in rau, in pizmuire bunaoara, si deznadejde, noi le odraslim, le crestem la san si apoi ele ne otravesc si ne ucid.

“Lemnul nu are din fire viermi, ci numai prin putrezire i se intampla sa nasca si apoi acesti viermi il mananca precum fierul din sine face rugina care il roade, iar moliile strica hainele din care s-au facut, asa si sufletul face rautatea” (Sf.Dorotei) care apoi il macina si il nimiceste. “Lemnele fac focul si apoi el le mistuieste asa cum mistuieste pacatul pe cel rau”, zice si Sf. Grigore.

Asa lucreaza tot pacatul, dar mai ales pacatele impotriva Sf. Duh. De aceea sa nu-l lasam de loc sa patrunda momeala pacatelor oricare ar fi, in noi: mandrie, pismuire, desfrau, lacomie. Daca a intrat, sa ne izbavim de ele repede, aruncandu-le la picioarele duhovnicului, in Taina Sf. Pocainte, repede, pana ce ele nu au pus stapanire pe noi. Si oricat de greu am fi cazut poruncii lui Dumnezeu, sa nu ne pierdem niciodata nadejdea.

Dar mai presus de toate, Mantuitorul ne invata: “privegheati si va rugati ca sa nu cadeti in ispita”.

In veghe, in atentie continua fata de ispita, in rugaciune sta lupta impotriva acestor pacate. Sfintii Parinti ne invata astfel despre asemenea veghe, ca pacatul sa nu intre inauntru.

Cand intr-o noapte talharii se apropiau de casa cuiva si daca vad lumina in casa aceea, aud si soapta, se departeaza, zicand intre dansii: oamnei acestia sunt trezi, lumina este aprinsa si vorbesc intre ei. Daca este intuneric dau navala sparg casa si o prada de tot avutul ei. La fel se petrece si cu casa sufletului. Cand se aproprie ispitele, duhurile si gandurile rele de noi, daca inauntru in casa inimii este semn si intuneric lesne suntem jefuiti de credinta, nadejde, iubire, de tot darul Sf.Duh.

Dar, daca dimpotriva inauntru noastru s-a aprins lumina credintei, a harului lui Dumnezeu si inauntru sunt treze puterile sufletului, mintea cu inima vorbesc in rugaciune, atunci niciodata pacatul nu ne va putea birui.

Sursa: Pr. Petre Teodor – „Păcate şi virtuţi” (cateheze)

---

Citiţi şi:

• Cateheza păcatului, partea I: Despre păcatele capitale
• Cateheza păcatului, partea II: Despre păcatele strigătoare la cer
• Despre păcatul împotriva Duhului Sfânt (cuvant lamuritor si ziditor al Pr. Constantin Galeriu)

.

---