Semnul

De peste 2000 de ani, Hristos stă, cu braţele deschise, înaintea tuturor…

Dumnezeu S-a întrupat în acest Om Care, cu un glas ce stinge furtunile şi înviază morţii, strigă tuturor noroadelor: PÂNĂ AICI! DINCOLO DE MINE E PRĂPASTIA CEA NESFÂRŞITĂ a IADULUI!

Şi puţini Îşi întorc privirile spre El… Şi mai puţini, văzându-L, îşi încordează auzul ca să-L asculte… Şi mai puţini, ascultându-L, Îl cred şi se opresc… Iar, din cei ce se opresc, puţini sunt cei ce se întorc din drum, înfruntând până la capăt, suferinţa de a merge „împotriva curentului”, a maselor care, din pricina rumorii, a zgomotului vieţii acesteia pătimaşe, nu aud înfiorătoarele urlete ale celor din faţă; ale celor ce, râzând, glumind, dormind, bând şi mâncând, preocupaţi în fel şi chip de sine, se trezesc, deodată, fără putinţă de întoarcere… deasupra Abisului!…

Citește în continuare »

Reclame

Cât mai suntem, cât mai sunt, mângâiaţi-i pe părinţi

Sfintii Ioachim si Ana cu Prunca

Sfintii Ioachim si Ana cu Prunca

Era o dată un bătrân căruia, murindu-i soţia, copiii i-au propus să-şi vândă casa, averea şi să se mute la ei. O vreme a dus-o bine, dar cum banii bătrânului s-au cheltuit, cei din casă nu-l mai băgau în seamă, ba mai mult, le-a căzut silă şi într-o bună zi s-au hotărât să-l izgonească de acasă. Bătrânul şi-a luat trăistuţa la spinare şi la plecare i-a zis fiului: „Dragul moşului, o ultimă rugăminte mai am la tine: mergi şi mă însoţeşte pân’ la sprânceana dealului, că şi eu, cu ani în urmă, am alungat pe tatăl meu de acasă şi acolo m-am despărţit de el„. Fiul, înţelegând că tot ceea ce ai făcut ţi se întoarce într-o bună zi, a spus tatălui cu lacrimi în ochi: „Iartă-ne, tată, pentru ce ţi-am făcut, şi vino din nou acasă.

Sf. Scriptură despre cei care nu îşi respectă părinţii

Dacă ne aplecăm cu luare aminte asupra poruncii a 5-a, observăm că Dumnezeu a așezat-o chiar la mijlocul Decalogului, i-a conferit așadar un loc central, de legătură, de trecere de la poruncile ca datorii față de Dumnezeu, la cele ce-l privesc pe aproapele.

Cuvintele Sfintei Scripturi sunt extrem de dure la adresa copiilor care nu-şi respectă părinţii: „Cel ce se poartă rău cu tatăl său şi alungă (din casă) pe mama sa, este fiu aducător de ocară şi de ruşine” (Pilde 19,26). „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea (ce este dator) maicii sale, să-l scoată corbii care sălăşluiesc lângă un curs de apă, iar puii de vultur să-l mănânce” (Pilde 30,17). „Ca un hulitor este cel care îşi părăseşte tatăl şi blestemat de Domnul este cel care o ocărăşte pe mama sa”(Sir 3, 16). Iar Sf. Apostol Pavel îi scrie lui Timotei că neascultarea de părinţi va fi unul din semnele care prevestesc sfârşitul lumii (II Tim 3,1-5).

Citește în continuare »


Predică la Duminica a X-a după Rusalii a Pr. Cleopa (Despre puterea credinţei, a postului şi a rugăciunii)

Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar,
veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta;
şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă
(Matei 17, 20)

Iubiţi credincioşi,

Cînd omul va avea credinţă dreaptă şi tare, unită cu fapte bune şi mai ales rugăciune şi post, unul ca acela poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă minuni mari şi să primească de la El tot ce va cere, spre folosul sufletului lui şi al altora.

Acest adevăr ni-l arată Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în Sfînta Evanghelie care s-a citit astăzi, prin următoarele cuvinte: De veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă (Matei 17, 20). Apoi arătînd puterea cea mare a postului şi a rugăciunii, zice: Dar acest neam de demoni nu iese decît numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17, 21).

Pentru a ne putea da seama de puterea credinţei, vom aduce mărturia Sfîntului Apostol Pavel care, arătînd multe din faptele credinţei, zice: Prin credinţă pricepem că s-au întemeiat veacurile cu Cuvîntul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd… Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pămînt ca să nu vadă moartea. Prin credinţă, Noe, luînd înştiinţarea de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mîntuirea casei salePrin credinţă, Avraam, cînd a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro mergePrin credinţă, însăşi Sarra a prins putere să zămislească fiu (deşi trecuse de vîrsta cuvenită), pentru că L-a socotit credincios pe Cel ce îi făgăduise.

Citește în continuare »


CA AURUL ÎN TOPITOARE (p.1). Să nu se tulbure inima voastră… În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt…

Alexander Shurlakov."Exaltation of the Cross"

Alexander Shurlakov."Exaltation of the Cross"

Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii ca să ruşineze pe cei înţelepţi. Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt. Ca nici un trup să nu se laude înaintea Lui Dumnezeu (I Cor. 1, 27-29)

Cele de mai sus se potrivesc smeritului şi mult-pătimitorului Anastasie Malamas (1929-2004), care prin credinţa sa în Hristos cea lucrătoare a primit multe harisme cereşti. El s-a născut în decembrie 1929 în Kokalu, un sat mic aflat lângă lacul Volvis. De mic copil el a intrat în lupta pentru supravieţuire, căci a rămas orfan de tată încă de la vârsta de trei ani. La început a fost cioban de oi, apoi a lucrat la câmp, mai târziu în construcţii. A fost şi hamal (în depozite), grădinar, zarzavagiu ambulant. Asa cum spunea el insusi, la varsta de şaisprezece ani s-a gândit pe care drum să apuce. De atunci s-a afierosit Lui Hristos şi lucrării poruncilor evanghelice simţindu-se deja „încorporat”. Atunci când se întâlnea e munte cu un alt cioban credincios, Neoclis pe nume, se salutau unul pe altul cu următoarele cuvinte:

– Îl iubeşti pe Hristos?

– Da, Îl iubesc!

Citește în continuare »


Cum să ne comportăm la serviciu – Sf. Nicodim Aghioritul

Aveţi mai jos un fragment din cuvântul Sf. Nicodim Aghioritul adresat nouă, tuturor fraţilor întru Hristos ce ducem lupta pentru mântuire, un cuvânt de mare importanţă pentru cei care ne câştigăm pâinea prin muncă – despre modul în care suntem ispitiţi de diavol la locul de muncă. Să luăm aminte – dacă toţi ne-am face datoria pentru Hristos, dacă am căuta mai mult să facem Voia Lui, atunci uşor-uşor n-am mai minţi şi n-am mai înşela; n-am mai fi nepăsători faţă de lucrul făcut sau faţă de colegi, ori faţă de ustensilele de lucru; am fi ordonaţi în toate şi am evita timpii morţi (plictiseala, bârfa); n-am munci „pentru carieră”; ci toate le-am face SPRE SLAVA LUI DUMNEZEU. În cazul acesta, diferenţa dintre teorie şi practică este mică, totul este să pui, efectiv, în practică, totul este să vrei să urmezi drumul cel drept: „toţi creştinii meşteri se cade a lucra după Dumnezeu şi fără vicleşug meşteşugurile şi lucrul mâinilor lor„.

Multe şi de multe feluri sunt meşteşugurile urâtorului de bine diavol, binecuvântaţilor fraţi, cu care se luptă să piardă sufletele creştinilor. Din cele multe însă, trei sunt mai de căpetenie. Cea dintâi meşteşugire a lui este lupta să împiedice pe creştini să nu facă vreun bine desăvârşit. A doua meşteşugire a lui este, dacă se va birui şi nu va putea să-i împiedice, a nu-i lăsa să facă binele pe care îl începuse după Dumnezeu şi cum se cuvine.

Iar a treia meşteşugire este a face pe creştini, după ce ar isprăvi binele acela după Dumnezeu, să se mândrească şi să se slăvească în deşert pentru acel bine pe care l-au făcut, ca prin mândrie să-şi piardă plata; aşa hotărăşte preacuviosul Ioan, arhitectonul scării celei cereşti: „Trei gropi ne sapă nouă dracii; şi întâi se luptă, ca pe lucrul cel bun să-l oprească de a se face. Iar al doilea, după întâia lor biruire, ca nu cumva după Dumnezeu lucrul cel întâmplat să se facă. Iar după ce furii şi pe acest scop al lor nu-1 dobândesc, atunci de aceea cu lesnire venind de faţă în sufletul nostru, ne fericesc pe noi, ca şi cum după Dumnezeu întru toate am petrece” (Cuv. 26, pentru desluşire).

Citește în continuare »


Reeducarea din comunism şi continuarea ei de acum

Aflăm, de la supravieţuitorii anchetelor, temniţelor şi lagărelor de muncă bolşevice care au apucat să lase mărturie despre infernul prin care au trecut, că „reeducarea” s’a făcut ştiinţific, după reţetă. Astfel, pe lângă bătăi, frig, foame şi izolare, două erau metodele cele mai eficiente. Prima era să te facă să nu mai ai încredere în nimeni, nici măcar în tine, să nu mai fii sigur pe nimic, nici pe oameni, nici pe principii. Modul în care se obţinea acest lucru era, de exemplu, introducerea în celula ta, adică în mica ta lume, a unor deţinuţi noi. Timp de o lună, de exemplu, noii deţinuţi erau complicii, prietenii tăi. Totul decurgea normal, discutai cu ei şi păreau că au cam aceleaşi idei cu tine, sau măcar că îşi argumentau normal diferenţele de opinie, sufereai împreună cu ei, combăteai împreună cu ei, regăseai împreună cu ei, chiar şi în acele împrejurări carcerale, un grăunte de umanitate şi de normalitate. Într’un miez de noapte însă, brusc, aceşti prieteni năvăleau peste tine, cu bâte, lanţuri şi urlete bestiale acuzându-te de cele mai fantastice sau reproşându-ţi cele mai normale lucruri. Erau, brusc, alţi oameni. Întorşi cu 180 de grade. Tot ce discutaseşi cu ei până atunci era folosit impotriva ta, şi, în plus, îţi erau aruncate în cârcă tot felul de acuzaţii noi.

Şi asta te ducea către a doua metodă de reeducare. Trebuia fie să „recunoşti,” uneori nici nu ţi se spunea ce anume să „recunoşti” şi trebuia să găseşti tu ceva de care să te acuzi singur şi eventual să-i implici şi pe alţii în imaginarul complot, fie să repeţi papagaliceşte mârşăviile pe care ţi le dictau sau impuneau anchetatorii (dacă erai preot, să „slujeşti” o liturghie alterată blasfemiator), fie să repeţi la infinit afirmaţii mincinoase. Unii, după cum povestesc D. Bacu sau Gh. Bordeianu, ajungeau chiar să creadă ceea ce spuneau. Citește în continuare »


Dacă voi care sunteţi de faţă, aţi vrea să vă îngrijiţi de mântuirea cetăţenilor oraşului acestuia, în scurtă vreme se va îndrepta toată cetatea!

Căci nu din pricina slăbiciunii lor, cât din pricina trândăviei noastre pier şi scapătă cei mai mulţi dintr-ânşii

De bună seamă, nimeni nu se aşteaptă să câştige cununa fără răni, când se hotărăşte să lupte. Drept aceea şi tu, prea scumpule, când te-ai pregătit să lupţi din răsputeri cu diavolul, să nu umbli după o vieaţă tihnită şi plină de huzur. Căci răsplata şi făgăduiala, şi toate strălucirile, nu pentru aici ţi le-a făgăduit Dumnezeu, ci pentru veacul viitor. De aceea, când tu ai făcut bine şi te-ai ales cu rău, sau când ai văzut pe altul că păţeşte astfel, bucură-te şi te veseleşte; căci asta va fi pentru tine prilej de mai mare răsplată. Astfel că nu trebuie să te descurajezi, să te laşi abătut, nici să pregeţi, ci stăruie încă cu mai multă tragere de inimă; fiindcă şi apostolii, când propovăduiau, măcar că erau biciuiţi, bătuţi cu pietre, şi stăteau veşnic la închisoare, vesteau cuvântul adevărului cu mai multă voioşie, nu numai după ce scăpau din primejdie, ci chiar fiind în mijlocul primejdiilor. Şi poţi să vezi pe Pavel învăţând şi catehisind chiar în închisoare şi în lanţuri, şi făcând acelaşi lucru în piaţa judecăţii, şi în naufragiu, şi în furtună şi în alte nenumărate primejdii. Ia-te şi tu după pilda acestor sfinţi, şi îndeletniceşte-te cu fapte bune, cât timp trăieşti şi mai ai suflare; şi nu te lăsa, chiar dacă ai vedea că diavolul te vatămâ de o mie de ori. Poate că, ducând odată bani cu tine, s’a scufundat vasul ce te purta; dar Pavel, care ducea cu sine cuvântul, mai preţios de cât toate averile, pe când mergea spre Roma, s’a spart corabia cu dânsul, şi a suferit nesfârşite neajunsuri. Şi acest lucru îl mărturiseşte şi el când spune : (I Tes. 2, 18): „De mai multe ori am vrut să viu la voi, dar m’a împiedicat Satana”. Şi Dumnezeu a îngăduit acest lucru, dovedind belşugul puterii sale, şi arătând că, cu toate că diavolul se făcea luntre şi punte ca să-l împiedice pe Pavel, totuşi, din pricina aceasta, propovăduirea de loc nu era stânjenită sau ştirbită. De aceea Pavel îi mulţumea lui Dumnezeu de toate, ştiind că prin aceasta Dumnezeu îl făcea mai încercat (în biruinţă); iar el arăta întru toate străşnicia tragerii lui de inimă, nelăsându-se împiedicat de nimic. Aşadar, de câte ori nu izbutim, de atâtea ori să ne apucăm din nou de lucrurile duhovniceşti şi să nu spunem: „De ce a îngăduit Dumnezeu aceste piedici?, Citește în continuare »