Drumurile noastre, toate… (Dedicat intelectualilor)

Văd foarte mulţi semeni, mai ales dintre „intelectuali”, tăgăduindu-L pe Dumnezeu, pe Hristos – mai ales. Am folosit ghilimelele, deoarece oricâte şcoli şi diplome ar avea cineva, dacă se împotriveşte voit chemării divine pe care o poartă în suflet, e un fals – un intelectual fals, un om fals, un om care nu cunoaşte rostul, sensul vieţii.

Petre Ţuţea spunea următoarele: „Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul„.

Probabil că a da citate este uşor, dar atunci când cuvintele cuiva sunt mai potrivite, atunci când acela chiar este „cineva”, este mult mai indicat decât să te apuci să trăncăni aiurea. Cu condiţia ca şi tu să fi înţeles, eventual experimentat…

„Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.”

„O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.”

Au fost cuvintele aceluiaşi Petre Ţuţea; recunosc faptul că pe mine m-au marcat, mi-au rămas întipărite în minte de prima dată.

Dar astăzi am citit pe blogul Viaţa la ţară o mărturisire despre „celălalt” Noica, despre un descendent duhovnicesc al Sfântului Siluan – Părintele Rafail, fiul  lui Constantin Noica. Tot acolo am găsit transcrise câteva fragmente din cartea intitulată „Celălalt Noica”.

„Cu timpul, am înţeles că moartea deţine sensul vieţii şi văd acum că existenţa noastră aici, pe pământ, nu este decât al doilea stagiu al trecerii noastre dintre nefiinţă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, fiinţa lui Dumnezeu, adică veşnicia.

Primul stagiu a fost viaţa noastră în pântecele maicii noastre. A fost o gestaţie “mecanică”, unde s-a format trupul acesta, potrivit pentru a putea trăi în existenţa pământească, pe care ne-o dă Dumnezeu.

În existenţa aceasta se petrece a doua gestaţie. Am murit ca să ne naştem aici, am murit pentru viaţa noastră precedentă, din pântecele maicii, şi acum începe, de când ni se conturează personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu. De acum, Dumnezeu nu mai face nimic în viaţa noastră, decât dacă Îl lăsăm, dacă zicem “Amin” cuvântului Lui, dacă avem încredere în El, ne arată ce poate şi ce vrea să facă cu noi şi, prin acest dialog între sufletul nostru şi Dumnezeu, Părintele ceresc continuă creaţia omului, de data asta nu fără voia omului. Nimic nu face fără voia noastră (este foarte importantă noţiunea aceasta a libertăţii omului).

Dumnezeu face apel la libertatea noastră şi ne învaţă că viaţa aceasta este o “gestaţie” pentru viaţa ce va să fie, adică viaţa veşnică. În pântecele maicii noastre ni se formau mădularele de care n-aveam nevoie acolo. Ce căutau acolo mâini şi picioare? Ce aveam de făcut cu nasul, cu ochii şi cu gura? Acestea erau însă pentru viaţa ce avea să fie după aceea.

Mulţi dintre intelectualii noştri se smintesc şi nu cred în rugăciune, nu cred în duhovnicie şi pare normal aşa; cu intelectul rămas în limitele vieţii acesteia, nu se poate vedea o raţiune a lucrurilor duhovniceşti, fiindcă ele sunt mădularele vieţii ce va fi.

Spre deosebire însă de starea dinainte de naştere, Dumnezeu nu ne formează mădularele acestea decât prin voia noastră liberă, care voie se exprimă prin credinţa pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem şi o cultivă în noi. Zic că Dumnezeu o cultivă în noi mai mult decât o cultivăm noi.

Deci, răspunzând prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Îi dăm putinţa să continue în noi creaţia Sa; Dumnezeu ne învaţă în viaţa aceasta să începem noi înşine să tăiem ombilicul dintre noi şi pântecele creaţiei acesteia. Şi aici începe, în starea căzută a omului, durerea şi tragismul vieţii duhovniceşti, care trebuie văzute în perspectiva vieţii veşnice. Şi, precum pruncul, în pântecele maicii sale, nu ştie nimic, ci lasă firea să facă ce ştie ea cu el, aşa şi noi, în pântecele vieţii acesteia, să ne încredinţăm întru totul Domnului.

Şi chiar să colaborăm, prin rugăciune şi prin participarea la Tainele Bisericii, care sunt energiile vieţii ce va să fie. Începând de la Botez, despre care Sfântul Pavel zice că este deja o moarte în Hristos – ne pogorâm în moarte, în apa botezului, şi ieşim din ea înnoiţi întru viaţa cea nouă, în Hristos; prin eforturile ascetice ale vieţii noastre, învăţăm, puţin câte puţin, să ne îndreptăm, să ne detaşăm, în măsura în care ne este cu putinţă, de elementele vieţii acesteia şi să gustăm ceva din viaţa cea veşnică, adică al treilea stadiu. Vom muri până la urmă şi trupeşte, vom muri definitiv vieţii asteia, ca să ne putem naşte definitiv în cea care va să fie.”

Citiţi cu atenţie textele citate mai sus. În ele sunt cuprinse taine, înţelesuri, explicaţii ale sensului vieţii, pe care toţi le căutăm – unii în stele, unii în cărţi, unii în virtuţi, unii în păcate.

---